$$$

 Se spune că într-una dintre zilele sale, Alexandru Ioan Cuza a hotărât să pătrundă dincolo de zidurile groase ale unei închisori, vrând să afle cu ochii lui cine sunt cei numiți „osândiți ai legii”. Deținuții, aliniați ca la apel, s-au pregătit cu povești meșteșugite și scuze atent ticluite. Domnitorul a trecut, solemn, de la unul la altul, întrebând fiecare nume și vină.

Toți, fără excepție, își clamau nevinovăția. Ba că martorii au mințit, ba că dovezile au fost falsificate, ba că au fost victimele unei nedreptăți sau ale unei răzbunări. Cuza asculta fără să zică nimic, privindu-i cu acea severitate tăcută care nu ierta ușor.

La capătul șirului însă, un bărbat slab, îmbrăcat în zdrențe, cu mâinile muncite și privirea adâncă, a stat în fața lui fără să îndrăznească să ridice ochii. Părea dintr-o altă lume decât ceilalți — un țăran chinuit de viață, nu de vină. Cuza l-a întrebat:

– Dar tu? Ce spui? Și tu ești nevinovat?

– Nu, Măria Ta, a răspuns omul cu voce joasă. Sunt vinovat. Am furat o traistă de porumb de la conac. Copiii mei nu mai mâncaseră de două zile. N-am avut de ales. Mi-au dat trei ani, și-i merit...

Răspunsul lui a stârnit un val neașteptat de tăcere. Cuza, privindu-l cu ochii lui pătrunzători, a spus cu o fermitate care nu cerea răspuns:

– Domnule comandant, scoate-l imediat de aici! Nu pot accepta să ținem un hoț printre atâția oameni nevinovați! E periculos pentru aceștia, care susțin că nu au greșit niciodată...

Iar către țăran:

– Ia punga asta cu galbeni și du-te acasă. Ai grijă de copii și nu mai întinde mâna către ce nu-i al tău, dar nici să nu-i mai lași să flămânzească.

Gardienii l-au condus spre poartă, iar omul a ieșit fără să înțeleagă pe deplin dacă i se face o mustrare sau o mare dreptate.

Aceasta nu a fost doar o zi de inspecție, ci o lecție despre discernământ, despre cum legea trebuie să aibă inimă. Așa a rămas „dreptatea lui Cuza” — poveste rostită în șoaptă la gura sobei, timp de generații.