$$$

 Calul cu coarne – o legendă ciudată de la marginea pădurii

La granița dintre realitate și mit, acolo unde poveștile se învârt în jurul focului și pădurea șoptește lucruri pe care doar cei vechi le mai înțeleg, există o legendă rară, transmisă în șoaptă din tată-n fiu. E povestea unui animal ciudat, deopotrivă cal și ceva mai mult... ceva imposibil. Un cal căruia i-au crescut coarne.

Nu, nu e vorba despre o glumă ori despre o fantezie de copil. Oamenii din satul Bighir – o așezare pierdută printre dealurile unui ținut românesc nenumit pe hărți – povestesc, cu ochii mari și glasul coborât, despre un murg negru ca noaptea, cu trup de armăsar născut din furtună, dar cu o frunte împodobită de două coarne groase, curbate spre înapoi, asemenea celor de taur.

A fost văzut o singură dată pe an, spun bătrânii, și numai de cei care nu mințeau niciodată. Apărea în nopțile fără lună, când vântul nu bătea, iar pădurea tăcea ca o biserică abandonată. Mergea încet pe drumul dintre fânețe, iar coarnele îi sclipeau în lumina slabă a stelelor. Nu necheza. Nu lovea cu copitele. Mergea doar. Călca ușor, ca și cum nici pământul nu voia să-l simtă.

Unii spun că era blestemul unei familii nobile care și-a vândut sufletul pentru putere. Alții cred că e rezultatul unui pact interzis, între un tăietor de lemne și spiritele codrului. Mai circulă și o variantă mai puțin magică, dar la fel de înspăimântătoare: că undeva, în adâncul munților, ar fi existat un laborator vechi, abandonat de zeci de ani, unde se făceau experimente pe animale. Nu s-au găsit niciodată dovezi, dar urletul pădurii, în anumite nopți, pare să confirme ceea ce harta nu recunoaște.

Legenda merge mai departe și spune că cine privește calul cu coarne timp de mai mult de 9 secunde rămâne cu inima grea pentru tot restul vieții. Că are ochi verzi care luminează în întuneric și că, dacă-l urmărești, ajungi într-un loc care nu e nici vis, nici realitate – o zonă din pădure unde timpul se oprește și unde trupurile îmbătrânesc, dar gândul rămâne captiv.

O femeie, Ioana M., care s-a retras în pădure în anii '80 și a trăit izolat timp de douăzeci de ani, a povestit, într-un interviu pe care l-a refuzat ulterior să-l semneze, că a văzut calul de două ori. „Nu e animal, dar nici demon. E ceva între. Nici nu-ți vine să fugi, dar nici să te apropii. Când trece, păsările tac. Iar frunza nu se mai mișcă în pom.”

Unii tineri din zonă au încercat să-l fotografieze, dar camerele s-au blocat, bateriile s-au descărcat, iar filmările au ieșit negre. Doar una, o singură imagine tulbure, pare să-l surprindă: un contur negru, pe un fundal estompat de ceață, și două coarne lucind slab.

Desigur, rațiunea ne spune că e imposibil. Că natura nu face astfel de greșeli. Dar în același timp, natura are resurse nebănuite de a ne uimi. Și dacă ar fi doar o mutație? O anomalie genetică? Sau un simbol născut din mintea colectivă a oamenilor care, de secole, au trăit izolați, cu imaginația sălbăticită de singurătate și mister?

Ceva, însă, e clar: legenda continuă. Calul cu coarne apare în poezii, în desenele copiilor și chiar în cântecele de leagăn ale mamelor din zonă. E o prezență tăcută, dar vie.

Oamenii nu mai cred, poate, în basme. Dar ceva în noi tot se teme de ce nu putem înțelege.

📌 Această poveste este o adaptare liberă inspirată de folclor și relatări populare locale. Nu reflectă fapte sau dovezi științifice, ci face parte din patrimoniul oral al regiunii.

#legendă #mister #ciudățenii #folclor #curiozități