$$$

 „Am fost.”

O frază cât o prăbușire de identitate. Cât o viață întreagă care se stinge în tăcere, cu demnitate și ironie amară.

Emil Cioran, cel care disprețuia gloria, care refuza televiziuni și premii, care se ascundea de celebritate ca de o rușine — își trăia anonimatul cu aceeași luciditate cu care își scria dezgustul față de lume. Dacă era întrebat pe stradă „Sunteți Cioran?”, răspundea sec: „Nu.” O negare nu a ființei, ci a vanității.

Dar vine un moment tulburător, sfâșietor prin simplitate: când memoria începe să se topească, iar cineva îl întreabă din nou:

„Sunteți Cioran?”

Iar el răspunde: „Am fost.”

Nimic mai uman, mai vulnerabil, mai adevărat. O renunțare tăcută la tot ce a fost — nume, gând, identitate. O demnitate tăcută în fața uitării, în fața propriei dispariții.

Poate că întreaga lui operă e o pregătire pentru acel „Am fost.”

Un exercițiu continuu de detașare. Un refuz lucid al teatrului lumii.

📎 Să nu ne grăbim să devenim celebri. Să ne străduim să fim limpezi. Întregi. Lucizi. Și, când nu vom mai fi, să putem spune cu seninătate: am fost: https://bel-esprit.ro/emil-cioran/

"Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era intrebat: "Sunteţi Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, cand era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".