$$$

 Din monologul unei femei de șaptezeci de ani

— La douăzeci de ani, mă sufocam de dorința de a fi iubită… La patruzeci, devenisem un donator neobosit, din care soțul și copiii sorbeau iubirea cu litri. La șaizeci, eram epuizată și nu mai voiam nimic — nici dragoste, nici gesturi. Iar acum, la șaptezeci, am luat din adăpost o cățelușă tânără, o corcitură trădată de trei ori de stăpânii ei. Și, pentru prima oară în viață, am înțeles ce înseamnă să fii pur și simplu iubită.

Până și părinții mei m-au iubit doar dacă eram ascultătoare, nu pentru ceea ce eram cu adevărat. Dar Julka... Julka mă atinge cu botul ei umed, mă privește drept în ochi, și în acea privire sunt, pentru ea, cea mai bună, cea mai înțeleaptă, cea mai valoroasă ființă din lume. Mă așteaptă cu o ardoare pe care n-am întâlnit-o la niciun bărbat pentru care aș fi mutat munții.

Știi, Lilia, și eu râdeam odinioară de femeile singuratice care trăiesc cu patruzeci de pisici. Acum înțeleg... trebuia să râd de mine însămi. Pentru că noi, oamenii, pierdem rușinos în fața animalelor când vine vorba de a iubi sincer, fără condiții, fără măsuri, fără preț.

E mult de cugetat la asta...

     Sursa Marcus de seară