$$$

 În lumea păsărilor, există o specie care uimește printr-un comportament rar întâlnit în natură: cucul.

Deși este o pasăre frumoasă, cu un cântec distinct, viața ei începe într-un mod neașteptat — nu într-un cuib făcut de părinții ei, ci în cel al altei păsări.

Cucul nu își construiește propriul cuib. În schimb, femela își depune ouăle în cuiburile altor specii, precum mierla, sturzul sau vrabia. O face cu grijă, când gazda nu este prezentă, alegând un moment în care ouăle „gazdei” sunt deja depuse. Apoi pleacă. Iar ceea ce urmează este o adevărată lecție de supraviețuire instinctivă.

Când puiul de cuc iese din ou, este complet orb și neajutorat. Nu vede, nu cunoaște nimic din lume. Și totuși, în mod inexplicabil, se ridică ușor în picioare și începe să caute, pipăind cu spinarea ouăle celorlalți frați vitregi. Împins doar de instinct, unul profund și precis, reușește, cu un efort uriaș pentru un pui abia născut, să împingă ouăle din cuib, rând pe rând, până ce rămâne singur.

De ce face asta? Nu din răutate. Nu din cruzime. Ci pentru că așa a fost programat de natură. Supraviețuirea lui depinde de faptul că trebuie să primească toată atenția și hrana din partea părinților adoptivi — păsări care nu își dau seama că hrănesc un pui care nu le aparține. Cucul crește repede, e pofticios și își cere porția cu insistență. Fără concurență, șansele sale de a ajunge la maturitate cresc considerabil.

Acest comportament, cunoscut drept parazitism de cuib, este o strategie de succes pentru cuc, dar și o dovadă a felului în care natura poate găsi căi surprinzătoare de adaptare. E un echilibru fragil între instinct, selecție și supraviețuire — care nu urmează regulile noastre morale, dar are propriile sale legi.

Așa începe viața unui pui de cuc: singur, ghidat doar de instinct, dar cu o determinare uimitoare. Și, oricât de neobișnuit ni s-ar părea acest început, el este dovada că în natură, fiecare specie își poartă povestea în felul ei, uneori dur, dar întotdeauna uimitor.