$$$

 OMUL CARE A FĂCUT MOARTEA SĂ RÂDĂ

Aceasta s-a întâmplat în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Năvalnic, plin de viață și de entuziasm, jurnalistul și redactorul-șef al revistei „Saturday Revue”, Norman Cousins, a început brusc să se simtă rău. Temperatura i-a crescut alarmant, iar o durere sfâșietoare i-a cuprins întregul trup.

Starea sa de sănătate s-a înrăutățit vertiginos și, după doar o săptămână, mișcările i-au devenit anevoioase: îi era greu să-și întoarcă gâtul, să-și ridice brațele, să facă orice gest. Internarea a fost inevitabilă. Diagnosticul a venit ca un fulger: colagenoză — o afecțiune autoimună care atacă țesutul conjunctiv.

Pe zi ce trecea, corpul lui Norman devenea tot mai inert. Cu un efort uriaș își mișca mâinile și picioarele, se întorcea cu greu în pat. A venit un moment în care nu mai putea nici măcar să-și deschidă fălcile ca să mănânce.

Frica, deznădejdea și sentimentul profund de nedreptate l-au copleșit. S-a închis în sine, refuzând orice comunicare, chiar și cu cei apropiați, petrecând zile întregi întors cu fața spre peretele camerei de spital. Medicul curant, doctorul Hitzig, i-a fost sprijin moral și profesional, apelând la numeroși specialiști, dar boala își continua drumul distructiv. Atunci, Norman i-a cerut un răspuns sincer despre șansele sale de vindecare. Verdictul l-a cutremurat: doar unul din cinci sute de pacienți cu colagenoză se recuperează.

În noaptea următoare, nu a închis un ochi. „Până acum, medicii au făcut tot ce le-a stat în putere,” gândea el, „dar dacă vreau să trăiesc, trebuie să iau eu lupta în propriile mâini. Dacă tratamentele sunt neputincioase, trebuie să găsesc o altă cale spre vindecare.”

Îi reveni în minte un gând spus cândva de doctorul Hitzig: organismul își adună forțele pentru a lupta cu boala dacă sistemul endocrin funcționează la parametri maximi. Dar frica, deprimarea, disperarea — toate slăbesc acest sistem. Sub presiunea acestor emoții negative, glandele suprarenale eliberează hormoni de stres – adrenalină și noradrenalină – care, în exces, devin toxici pentru trup.

Astfel, Norman Cousins a ajuns la o concluzie simplă: dacă emoțiile negative dăunează, atunci cele pozitive pot deveni vindecătoare. Și fiecare om are la îndemână un leac simplu și universal — râsul.

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” – aceste cuvinte din Biblie i-au redeșteptat speranța. A început să studieze lucrările celor mai iluștri medici și savanți și nu a durat mult până a găsit ceea ce căuta.

De-a lungul timpului, numeroși doctori și filosofi au susținut valoarea emoțiilor pozitive. În secolul al XVII-lea, medicul R. Burton scria în celebra sa „Anatomia melancoliei” că „râsul purifică sângele, întinerește trupul, alinând suferințele inimii.”

Sigmund Freud numea umorul o manifestare unică a psihicului uman și considera râsul o formă valoroasă de descărcare.

După ce s-a documentat temeinic asupra impactului emoțiilor asupra sănătății, Norman Cousins a înțeles că nu își mai poate permite să fie un spectator pasiv în fața propriei morți. Avea datoria să mobilizeze toate resursele trupului și spiritului său — prin râs. Nu era o sarcină ușoară. Când ești țintuit la pat, cu articulațiile sfâșiate de durere, râsul pare un gest imposibil. Dar el deja își contura o strategie de tratament.

În ciuda opoziției medicilor, care îl considerau fără speranță, Cousins s-a externat și s-a mutat într-o cameră de hotel, unde nimic nu-i amintea de suferință. Singurul care i-a rămas aproape a fost doctorul Hitzig, devenit între timp un prieten apropiat. El a aprobat ideea neconvențională a pacientului său. În cameră au fost aduse un proiector de film, cele mai bune comedii și cărți umoristice.

Norman a fost copleșit de bucurie când, după zece minute de râs — chiar și forțat — durerea s-a atenuat suficient cât să poată dormi două ore fără chin.

Când efectul râsului se estompa, asistenta pornea din nou proiectorul sau îi citea povestiri comice. Așa au trecut câteva zile. Chinurile îngrozitoare au început să se domolească.

Cousins era înaripat — vechiul proverb „Râsul este cel mai bun medicament” căpăta o semnificație profund reală.

Programul de „terapie prin râs” a devenit tot mai amplu. Norman râdea zilnic cel puțin șase ore. Ochii îi erau umflați de lacrimi — dar erau lacrimi de vindecare. Dozele de antiinflamatoare au fost reduse treptat, iar în cele din urmă a renunțat complet la medicamente, inclusiv la somnifere — somnul îi revenise firesc.

După o lună, și-a putut mișca din nou degetele fără durere. Nu-i venea să creadă: umflăturile și nodulii de pe trup începeau să se retragă. Într-o altă lună, se mișca deja mai liber în pat. A venit ziua în care s-a ridicat în picioare. Deși nu putea încă ajunge la o carte de pe raftul de sus, deși genunchii îi tremurau, deja era suficient de refăcut încât să revină la muncă. Pentru el, aceasta era o minune autentică.

Lună de lună, mobilitatea articulațiilor se îmbunătățea. Durerile dispăruseră, mai rămăseseră doar senzații neplăcute în genunchi și într-un umăr. Degetele îi alergau din nou cu siguranță pe clapele orgii – putea interpreta din nou fugiile lui Bach. A reluat tenisul. Călărea fără teamă. Își întorcea capul în toate direcțiile – sfidând previziunile medicale care îl condamnaseră la paralizie vertebrală.

După zece ani, Norman Cousins l-a reîntâlnit întâmplător pe unul dintre medicii care îl declaraseră irecuperabil. Văzându-l sănătos și plin de viață, doctorul a rămas fără grai. Când Norman i-a strâns mâna, a făcut-o cu atâta forță încât celălalt s-a strâmbat de durere. Puterea acelei strângeri de mână spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

În 1976, Norman Cousins a publicat volumul autobiografic „Anatomia unei boli (văzută de pacient)”, o lucrare care a avut un impact puternic. Bazându-se pe propria sa experiență, autorul a demonstrat că starea emoțională pozitivă poate juca un rol esențial în procesul de vindecare.