sâmbătă, 12 iulie 2025

$$$

 „Corabia se scufunda. Un cuplu reușește cu greu să ajungă la o barcă de salvare, însă, spre durerea lor, în ea mai era loc doar pentru o singură persoană. Bărbatul urcă singur, lăsându-și soția în voia sorții, în mijlocul oceanului. Iar înainte de a fi înghițită de ape, femeia i-a strigat ultimele cuvinte din viața ei” — așa a început profesoara de literatură prima lecție din noul an școlar.


Povestirea a fost întreruptă.


„Ce credeți că i-a spus?” — întrebă ea, privind clasa așezată în fața ei.


Majoritatea elevilor au izbucnit fără ezitare: „Te urăsc!”, „Am fost oarbă!” și alte răspunsuri asemănătoare.


Toți se întreceau în presupuneri, dar un băiat rămânea tăcut, cu privirea pierdută.


— Dar tu? Ce crezi că i-a spus? — îl întrebă profesoara, apropiindu-se de el.


— Eu cred că i-a spus: „Ai grijă de copilul nostru!”


— Cunoști această poveste? — întrebă profesoara, uimită.


— Nu, dar și mama mea i-a spus exact același lucru tatălui meu, înainte să moară — răspunse băiatul.


Profesoara se întoarse discret, sperând ca nimeni să nu observe lacrimile care i se strângeau în colțul ochilor.


— Ai dreptate, — răspunse ea, cu voce stinsă.


Corabia s-a scufundat. Bărbatul s-a întors singur acasă și și-a crescut fiica cu dăruire. Ani mai târziu, după moartea tatălui, tânăra a găsit printre lucrurile sale un jurnal, în care era scris:


„Avea deja un diagnostic crunt când am pornit în acea călătorie. Mai avea puțin de trăit. Dumnezeule, cât mi-aș fi dorit să pier în locul ei, dar pentru binele fiicei noastre, n-am avut de ales. N-am putut decât să o las în mijlocul oceanului.”


Clasa rămase tăcută.


Ochii copiilor spuneau totul — povestea îi cutremurase. Pentru prima dată, înțeleseseră cât de înșelătoare pot fi aparențele.


De aceea, nu ar trebui niciodată să judecăm oamenii și faptele lor după ce se vede la suprafață — căci nu știm niciodată ce se ascunde în adâncul lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu