$$$

 În fiecare familie există cineva care „nu s-a cumințit la timp”. La noi, acea persoană este bunica.

După moartea bunicului, în urmă cu șase ani, am adus-o să locuiască cu noi. Părinții spun că e un fel de răzbunare a sorții pentru faptul că nici eu, nici sora mea n-am dat semne notabile de rebeliune în adolescență.

De pildă, într-o lună iulie, imediat ce și-a primit pensia, a fugit o săptămână la mare cu cea mai bună prietenă, și-a închis telefonul și ne-a sunat abia când au rămas fără bani. Mama era gata să le declare dispărute. Tata însă râdea cu lacrimi și i-a spus soacrei că, data viitoare, să-l ia și pe el.

Bunica are diabet în stadiu incipient. Când medicul de familie a început cu o morgă gravă să-i enumere ce alimente îi sunt interzise, l-a întrerupt:

– Și ce se întâmplă dacă totuși le mănânc?

– Puteți muri, i-a răspuns cu o privire solemnă și ton grav doctorul.

– Haideți, chiar așa? Adică, la 86 de ani mai e o șansă? Serios?

Așa că, în concluzie: facem insulină și mâncăm ce ne poftește inima.

Jucătoare de șah redutabilă, îi bate pe domnii din parc fără milă.

Cântă în corul „Bunicuțele Vesele”, merge la teatru și nu ratează niciun eveniment sau concert gratuit din oraș.

De curând, și-a găsit și un iubit — un văduv cu opt ani mai tânăr. Iar de atunci, distracțiile sunt în doi. Weekendul trecut au participat la curse de ATV-uri, iar seara, după două litri de vin de casă, au adormit îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului. Așa a fost prezentat bunicul Colia familiei: unei mame amuțite, unor nepoți înmărmuriți și unui tată care nu se mai oprea din râs.

O ador pe bunica mea — are mai multă poftă de viață și energie decât majoritatea tinerilor pe care îi cunosc. Iubește viața și știe cum să se bucure de ea. „Cât o mai fi!” — îi răspunde mamei de fiecare dată când aceasta exclamă: „Mamă, dar chiar așa?!”

Așa bătrânețe îmi doresc.