$$$

 Omul… o călătorie într-un singur trup. Un fir de lumină coborât în carne, uitând pentru o vreme că este etern. Născut din taina Cerului și crescut de atingerea Pământului, el pășește prin viață căutând răspunsuri, sensuri, vindecări. Dar toate acestea nu sunt decât ecoul a ceva ce el poartă deja în sine: portalul. Poarta aceea nevăzută, tăcută, așezată între inimă și suflet, ce nu se deschide decât atunci când încetezi să mai cauți în afară și îndrăznești să simți dinăuntru.

Omul nu este definit de nume, funcție sau trecut. El este definit de cum iubește. De cum se ridică atunci când cade. De cum mângâie cu privirea și iartă cu inima. Este definit de tăcerea în care se regăsește. De rugăciunea pe care nu o spune cu buzele, ci cu tot corpul, atunci când stă nemișcat în fața propriei lumi interioare. Acolo, în acel loc, începe adevărata alchimie. Acolo se deschid porțile.

Un portal nu apare ca în povești, cu sunete și lumini. El vine când nu mai ești prins în zgomot. Când te așezi, poate într-o seară, cu ochii închiși, și respiri. Nu doar aer. Ci sens. Lumină. Când nu te mai temi să stai cu tine. Când nu te mai minți. Când lași durerea să plângă prin tine ca o apă ce curăță pietrele. Atunci, fără să știi, ai pășit dincolo. În tine.

Nu există drum mai sacru decât acela care te întoarce în propriul suflet. Nicio poartă nu se deschide cu mai multă putere decât cea pe care o deschizi cu lacrimă, iertare și adevăr. Când te întorci în tine și simți că ești mai mult decât ai fost vreodată definit, începi să vezi lumea altfel. O vezi vie. O vezi luminând. O vezi curgând prin tine, nu în afara ta.

Omul care simte este omul care trăiește. Omul care se oprește din alergat și se lasă locuit de tăcere este cel care învață să audă vocea universului. Iar vocea aceea nu țipă, nu comandă, nu impune. Ea șoptește. Ea ghidează. Ea deschide portalul.

Și când portalul se deschide, nu pășești într-o altă lume, ci începi să vezi această lume cu ochii sufletului tău. Totul capătă altă culoare. Alt timp. Alt rost. Iubirea nu mai e o nevoie, ci o stare. Vindecarea nu mai e o speranță, ci o prezență. Și tu... tu nu mai ești o întrebare, ci un răspuns care luminează.

Acolo începe omul adevărat. Acolo, în tăcerea în care și-a amintit cine este.