$$$

 Maria Popescu stă pe scaunul de plastic albastru din aeroportul Otopeni și își strânge geanta de piele maro pe piept, de parcă cineva ar vrea să i-o ia. La șaizeci și trei de ani, n-a ieșit niciodată din județul Argeș, dar azi va urca pentru prima dată într-un avion ca să-și vadă fiul în Germania.

În jurul ei, oamenii aleargă cu valize pe roți care fac un zgomot ciudat pe podeaua lustruită, vorbesc agitat la telefoane în limbi pe care nu le înțelege, se uită în tabletele alea care îi par atât de complicate. Pentru Maria, totul e un coșmar de sunete și lumini stridente care o fac să-și dorească să fie înapoi în curtea casei ei din satul Bălilești, unde singurele sunete sunt cântecul cocoșilor și foșnetul frunzelor de nuc.

— Mamă, o să fie bine, i-a spus Andrei la telefon, cu vocea aceea obosită pe care o avea de câteva luni încoace. Când ajungi la Frankfurt, mă cauți la ieșire. Am să fiu acolo cu o placă cu numele tău. Nu te pierde, stai cu mulțimea.

Dar acum, în zgomotul ăsta asurzitor, cuvintele lui par atât de departe, iar instrucțiunile sună ca o limbă străină. Maria privește la ceasul de pe perete și încearcă să calculeze cât mai e până la îmbarcare. Nu e obișnuită cu orele astea digitale roșii care clipesc amenințător.

În geanta ei de piele care mirosește încă a casa de acasă sunt trei lucruri esențiale: actele învelite într-un șervet curat, banii strânși cu greu pentru bilet - economiile unei vieți întregi - și o cutie de tablă cu sarmale făcute cu mâinile ei din foi de varză din grădina proprie.

— Să știu că mănânci ceva de acasă, băiete, i-a spus ea când l-a sunat să-i anunțe că vine. Știu că mâncarea de acolo nu e ca a noastră.

Andrei a râs, dar în râsul lui era ceva întristat, o oboseală pe care Maria nu o înțelegea complet.

Ceea ce nu știe Maria e că fiul ei plânge în fiecare seară în apartamentul lui mic din München. Că lucrează douăsprezece ore pe zi într-o fabrică de piese auto ca să-și plătească chiria de opt sute de euro și să mai trimită acasă câte două-trei sute pentru ca mama să nu ducă lipsă. Că nu și-a luat o vacanță de trei ani și că singurul lui vis, pe care nu îl mărturisește nimănui, e să se întoarcă în satul unde a crescut, să preia gospodăria, să se căsătorească cu o fată de-acolo și să aibă copii care să crească alergând prin curtea în care a copilărit el.

Doar cei care au plecat departe de casă știu că succesul din străinătate nu arată întotdeauna așa cum pare din România. Uneori, apartamentul frumos din pozele trimise acasă e împărțit cu alți trei oameni din țări diferite, iar jobul "bun" înseamnă să-ți rupi spatele într-o fabrică unde nimeni nu-ți știe numele, doar numărul de la card.

— Pasagerii zborului LH 1416 cu destinația Frankfurt sunt rugați să se prezinte la poarta de îmbarcare numărul 15, anunță o voce feminină în română, apoi în engleză, apoi în germană.

Când aude anunțul, Maria se ridică cu picioarele tremurânde și cu gura uscată de emoție. Nu înțelege de ce trebuie să scoată pantofii la controlul de securitate, de ce îi verifică geanta cu aparate ciudate, de ce toate procedurile astea complicate. La țară, când mergi în vizită la cineva, intri pe poartă, strigi "Pace în casă!" și gata.

Ofițerul de la controlul de securitate, un bărbat tânăr cu uniformă albastră, îi face semn să ridice brațele. Maria se roșește și face ce i se spune, simțindu-se ca la doctor, expusă și vulnerabilă.

— E prima dată când călătoriți cu avionul? întreabă el în română, observând nervozitatea ei.

— Da, spune Maria cu vocea tremurândă. Merg să-mi văd băiatul în Germania.

— O să fie bine, îi zâmbește el. Zborul e scurt, doar două ore.

În avion, se așază lângă fereastră și își înțeapă unghiile în brațele scaunului tapițat cu material albastru. Stewardesa, o femeie eleganță cu părul prins în coc și cu zâmbetul perfect, îi explică cum să-și lege centura. Maria ascultă cu atenție, de parcă viața ei depinde de fiecare cuvânt.

Când aparatul se ridică de la sol, simte că stomacul i se întoarce pe dos și că inima îi sare din piept. Privește pe fereastră și vede cum România se micșorează sub ea, cum casele devin de jucărie, cum drumurile arată ca niște fire întinse pe o țesătură verde.

— Doamne, de ce am plecat de acasă? își șoptește, în timp ce lacrimile îi curg pe obrajii zbârciți de soare și de muncă.

Un călător bătrân de lângă ea, un domn cu ochelari și cu o cană frumoasă, o aude și îi spune încet:

— Prima dată e grea pentru toți. Eu am făcut primul meu zbor la șaizeci de ani, ca să-mi văd nepoții în Canada.

— Și cum a fost? întreabă Maria, recunoscătoare să vorbească cu cineva.

— Mi-a dat lacrimile, mărturisește el. Dar a meritat. Copiii noștri merită să știe că îi iubim.

Stewardesa vine și îi oferă ceva de băut. Maria refuză politicos, deși nu înțelege perfect ce i-a spus femeia blondă cu zâmbetul profesional. Se uită din nou pe fereastră și vede norii de jos, ca niște mători de vată întinse la nesfârșit. Nu și-a imaginat niciodată că se poate ajunge atât de sus. E frumos, dar înfricoșător.

Se gândește la casa ei de la țară, la găinile care o așteaptă să le dea de mâncare dimineața și seara, la grădina care are nevoie de udare zilnică în căldura aceasta de august. A lăsat-o pe vecina Floarea să aibă grijă de toate, dar tot îi e frică că ceva o să se strice în absența ei.

— Să nu uiți să dai apă la trandafirii de lângă poartă, i-a spus Floarei. Și să verifici daca găinile au ouă.

— Stai liniștită, Maria. Nu e prima dată când am grijă de o gospodărie.

În timpul zborului, își amintește de Andrei când era mic. Cum fugea prin curtea casei cu genunchii zdreliți și cu tricoul murdar, cum o ajuta să adune ouăle de la găini și să le pună într-un coș împletit, cum îi povestea seara la lumina lămpii de petrol toate întâmplările zilei. Era un copil curajos și isteț, primul din clasă la școală, iubit de toți învățătorii.

Acum e un bărbat de treizeci de ani pe care îl vede o dată pe an, de Crăciun, când vine acasă pentru câteva zile. Vine cu cadouri scumpe, cu haine frumoase, cu fotografii de la oraș, dar pleacă mereu grăbit, de parcă nu-și găsește locul în casa în care a crescut.

— Nu pleca, măi băiete, i-a spus când a terminat facultatea de inginerie la București. Găsești ceva și pe aici. Primarul zice că vor să modernizeze satul, vor fi proiecte noi.

Dar Andrei avea vise mari, voia să câștige bani adevărați, să vadă lumea, să trăiască într-un oraș cu străzi asfaltate și magazine mari.

— Mă întorc în câțiva ani, mamă, i-a promis în gara din Pitești, cu bagajul în mână și cu ochii strălucind de emoție. Câțiva ani să strâng bani, să învăț limba, să-mi fac o situație. Apoi mă întorc și-mi fac o casă frumoasă lângă a ta.

Asta a fost acum opt ani. Promisiunea de "câțiva ani" s-a transformat în "anul viitor", apoi în "când o fi să fie".

Când avionul aterizează în Frankfurt cu un zgomot de motoare care o sperie, Maria e atât de emoționată încât abia poate merge. Picioarele îi tremură, inima îi bate ca nebuna, gura îi e uscată de frică. Urmează mulțimea de oameni care se îndreaptă spre ieșire, fără să înțeleagă semnele de pe pereți sau anunțurile în engleză și germană.

La controlul de pașapoarte, ofițerul german, un bărbat înalt cu uniformă verde și cu privirea serioasă, îi vorbește în engleză.

— Good morning. Passport, please.

Maria dă din cap și zâmbește nervos, sperând că face ce trebuie. Îi arată biletul de avion cu mâinile tremurânde, îi dă pașaportul românesc cu coperta roșie, așteaptă. Omul se uită la ea, apoi la poză, îi pune o ștampilă în pașaport și îi face semn să treacă.

În sala de așteptare pentru bagaje, realizează că nu știe ce bagaj e al ei. Se uită disperat în jur, încercând să înțeleagă anunțurile care se repetă în limbi străine. Un român cu accent moldovenesc o aude vorbind singură și o ajută să-și găsească bagajul.

— Prima dată în Germania? o întreabă el cu bunăvoință.

— Da, răspunde Maria, rușinată. Vin să-mi văd băiatul.

— Ai noroc. E o țară frumoasă. Băiatul tău lucrează aici?

— Da, de opt ani. Zice că îi place, dar eu...

Nu termină fraza. Nu știe cum să explice sentimentul ăsta de în inima ei.

Când iese prin ușile automate care se deschid singure - încă o minune care o uimește - și îl vede pe Andrei în mulțimea de oameni care așteaptă, începe să plângă. El arată obosit, mai slab decât și-l amintea, cu părul tăiat scurt și cu haine elegante pe care nu le recunoaște, dar zâmbește larg când o vede.

— Mama! strigă el în română și o îmbrățișează strâns.

Pentru o clipă, toată frica și oboseala dispar. E din nou copilul ei, miroase a casa de acasă și îi vorbește în limba în care s-a născut.

— Andrei, dragul mamei, în sfârșit te văd, șoptește ea în umărul lui, simțind că toate greutățile călătoriei au meritat pentru momentul ăsta.

În mașină, pe drumul spre apartament, Maria privește pe fereastră la străzile curate ca în reviste, la clădirile înalte din sticlă și metal, la mașinile scumpe care arată ca din filme. Totul e organizat, frumos, perfect. Nici un gunoi pe jos, nici o groapă în asfalt, nici o gară fără țiglă.

— E frumos aici, măi băiete, spune ea, încercând să sune entuziastă. Se vede că e o țară bogată.

Dar în vocea ei e ceva trist, ca și cum ar înțelege că frumusețea asta l-a furat pe fiul ei pentru totdeauna. Ca și cum orașul ăsta perfect i-a oferit lui Andrei lucruri pe care ea nu i le-a putut da niciodată.

— Îți place? întreabă Andrei, uitându-se la ea prin oglinda retrovizoare.

— E foarte frumos. Înțeleg de ce ți-ai făcut viața aici.

Nu e doar o vizită, realizează ea privind pe geam. E o despărțire. Pentru că în ochii lui Andrei, când se uită la ea cu hainele ei simple din magazinul din comună și cu frica ei de oraș, vede cât de departe a ajuns de lumea în care a crescut.

Apartamentul din München e mic dar frumos, cu mobilă modernă și cu geamuri mari prin care intră multă lumină. Maria se uită în jur, impresionată de cât de curat și organizat e totul. Pe masa din bucătărie, Andrei a pus fotografii cu ea din anii trecuți.

— Am gătit sarmale, spune Maria scoțând cutia din geantă. Știu că îți plac.

— Mama, nu trebuia să-ți bați capul cu atâtea bagaje, protestează el, dar ochii îi strălucesc când simte mirosul de acasă.

Seara, în apartamentul mic și frumos din München, Maria încearcă să pară fericită. Mănâncă sarmalele pe care le-a adus și îl laudă pe Andrei pentru tot ce a realizat - apartamentul, mașina, jobul stabil. Dar în adâncul sufletului știe că a pierdut ceva pe care nu o să-l mai recupereze niciodată.

— Îți mai amintești de Mărioara, fata lui Vasile? întreabă ea. S-a mărit anul trecut. Are un copil frumos.

— Ah, da? Să-i dai salutări când te întorci.

— Poate că dacă te-ai fi întors...

— Mama, nu mai vorbim de asta, te rog.

Maria se oprește. Înțelege că subiectul întoarcerii acasă e închis, că fiul ei a ales definitiv.

— Mâine îți arăt orașul, spune Andrei schimbând conversația. O să-ți placă. Avem muzee frumoase, parcuri mari.

A venit să-și vadă fiul, dar de fapt a venit să-și ia rămas bun de la copilul care a fost cândva. Pentru că bărbatul care stă acum în fața ei e un străin politicos care vorbește română cu accent german, care bea cafea din cești mici în loc de ceai din cești mari, și care nu mai știe gustul adevărat al acasă.

În noaptea aceea, Maria stă trează în patul de oaspeți și ascultă sunetele străine ale orașului. În depărtare se aude tramvaiul, mașinile, oamenii care vorbesc în germană pe stradă. E un somn ciudat, fără sunetul vântului prin frunze, fără cântecul greierilor, fără liniștea pe care o cunoaște.

Se gândește că poate asta e prețul dragostei de mamă - să-ți lași copilul să zboare, chiar dacă știi că nu se va mai întoarce niciodată cu adevărat acasă. Să-l vezi fericit într-o lume care nu e a ta, să îl iubești și când nu te mai înțelege complet.

Și se gândește că primul ei zbor nu a fost doar o călătorie de la România la Germania. A fost o călătorie în timp, de la mama unui copil la mama unui bărbat care a ales o altă lume decât cea în care l-a născut.