miercuri, 23 octombrie 2024

"""

 Emilia Humpel, sora lui Maiorescu, despre boala și moartea lui Eminescu


Emilia Humpel s-a născut pe 6 august 1838 la Craiova și a fost fiica lui Ioan şi a Mariei Maiorescu și soră a lui Titu Maiorescu. Tânăra a studiat cu profesori particulari, mai întâi în oraşul natal, apoi la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Viena. Căsătorită cu muzicianul austriac Wilhelm Humpel, devenit mai târziu profesor de flaut la Conservator, Emilia a pus în 1870 bazele unui liceu de fete la Braşov, numit Institutul de Educaţiune şi Instrucţiune pentru fete, apoi a fondat Pensionatul Normal de Domnişoare la Iaşi.

Video Player is loading.

This is a modal window.

The media could not be loaded, either because the server or network failed or because the format is not supported.

Instituția, foarte respectată și căutată de părinții din oraș, avea drept scop “de a da fetelor o educaţie mai potrivită cu cerinţele societăţii” a fost condusă de doamna Humpel în perioada 1872–1901.

„Institutul Humpel” a educat generaţii întregi de eleve şi s-a bucurat de aceeaşi reputaţie ca şi „Institutul Academic”, ambele fiind coordonate în cea mai mare parte de profesori junimişti.

“De pe mâinile Emiliei Humpel, femeia cu figura impunătoare şi aristocratică, mai toate elevele ei au ilustrat mai târziu învăţământul din ţară. Femeie superioară, instruită, vorbind la perfecţie șase limbi, pe lângă asprimea din toată făptura ei, hotărâtă ca directoare a unei şcoli, a unui liceu şi ca profesoară, să-şi îndrume elevele după un plan de învăţământ bine chibzuit, Emilia Humpel ţinea ca toate elevele care absolveau liceul ei să se remarce, să iasă în evidenţă la examene şi la bacalaureat şi celelalte care mai urmau, şi atâta grijă şi sacrificiu de sine purta pentru aceasta, încât, îşi aduc aminte atât de bine fostele ei eleve, la un examen unde trebuiau să se prezinte elevele din clasa a VIl-a de la „Humpel“, examen care se ţinea în localul vechei şcoli „Institutele Unite“ (astăzi liceul de fete „Oltea-Doamna“), în curs de două zile numai, Emilia Humpel a pregătit elevele la toate materiile, după o metodă înţeleaptă şi la Istorie şi la Franceză şi la celelalte obiecte, cu un rezultat încununat de succes.

(…) Titu Maiorescu zicea de multe ori, în felul lui de ai vorbi:

– Soră-mea e mai bine ca mine, referindu-se, desigur, la munca pe care o depunea Emilia Humpel pentru progresul învăţământului, dar şi la superioritatea din toate punctele de vedere a surorii sale, o femeie cultă, instruită, energică, şi pe care laşul nostru s-a bucurat s-o numere printre cele mai ilustre profesoare. Când Emilia Humpel Maiorescu n-a mai fost şi când Titu Maiorescu a părăsit şi el laşul, mutându-se în 1884 la Universitatea din Bucureşti, parcă rămăsese atunci laşul mai sărăcit, mai gol în rândul oamenilor de seamă pe cari i-a avut”, scria memorialistul Rudol Suțu despre distinsa profesoară. Doamna Elena Meissner, fostă elevă a Emiliei Humpel-Maiorescu, pe care a şi succedat-o apoi la direcţiunea acestei şcoli, i-a adresat primarul municipiului Iaşi o adresă din care aflăm detalii despre organizarea școlii:

 

“Domnule Primar,

Subsemnata Elena C. Meissner, ca fostă elevă a neuitatei profesoare şi mare educatoare Emilia Humpel (sora ilustrului Titu Maiorescu), care a înfiinţat la Iaşi şi dirijat câteva decenii „Institutul liceal de Domnişoare” denumit „Institutul Humpel”, împreună cu câteva din elevele care au absolvit acel liceu, mai jos semnate.

Vă rugăm să binevoiţi ca în amintirea marei educatoare şi chiar pentru cinstea Iaşului cultural să denumiţi actuala Strada Şcoalei de Arte, str. „Emilia Humpel-Maiorescu”.

Aceasta întrucât „Şcoala de Arte” nu mai există de foarte mulţi ani pe acea stradă şi întrucât „Institutul Humpel” a funcţionat la început în faţa acestei străzi în imobilul care ulterior a intrat în proprietatea Şcoalei Notre Dame de Sion.

Liceul Emiliei Humpel a luat fiinţă în anul 1870 la Braşov şi, după îndemnul şi insistenţa lui Titu Maiorescu, Emilia Humpel l-a transferat la Iaşi în anul 1872, selecţionând cel mai distins corp profesoral din care au făcut parte între alţii P. Poni, Gr. Cobălcescu, Nec. Culianu, I. M. Melic, St. Vârgolici, A. Lambrior, M. Eminescu, C. Leonardescu, Leon Cosmovici, I. Rabet, I. Paul, C. Erbiceanu, C. Hogaş, L. Sinigaglia, Ed Caudella, etc.


În liceul Humpel au fost educate generaţii întregi din Iaşi şi din Moldova, dând loc la o serie de absolvente care au alcătuit floarea intelectualităţii feminine şi la o serie de profesoare reputate în învăţământul nostru pe ţară ca: Ana Conta Chembach, Tereza Stratilescu, Cornelia Chernbach-Tatuşescu, Ecaterina Panaitescu-Stratilescu, Dea Bogonos, Sofia Teodoreanu, etc. Pentru rodnica activitate culturalitata noastră profesoară Emilia Humpel şi pentru rolul atât de important pe care l-a avut în societatea culturală a Iaşului şi a ţării, vă rugăm, d-le primar, să binevoiţi a admite acest pios omagiu, acceptând propunerea noastră şi întitulând amintita stradă „Strada Emilia Humpel-Maiorescu”.

Pentru care vă exprimăm recunoştinţa noastră”.

(ss) ELENA C. MEISSNER (Urmează şi celelalte semnături).

Cam aceiaşi profesori de la „Junimea“, care au predat la „Institutul Academic“ de sub direcţia junimistului I. G. Melik, au funcţionat şi la „Institutul Humpel“. Printre ei, conform dorinţei lui Maiorescu, s-a aflat și poetul M. Eminescu, care a predat doi ani, în 1872 şi 1873.

“P. Bogdan, primarul municipiului, a arătat solicitudinea cuvenită acestei initiative”, consemnează gazetarul P. Săteanu.

 

Din corespondența Emiliei Humpel aflăm câteva lucruri interesante despre boala și moartea lui Mihai Eminescu. Într-o scrisoare adresată Clarei Maiorescu după internarea poetului în Sanatoriul doctorului Suțu, deci după 28 iunie 1883 scrie:

«El nu recunoaşte pe nimeni, nu rosteşte o vorbă legată. E zguduitor, nicio urmă din ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc. Are un frate ofiţer, care e ţicnit; deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată [de la Soutzo], şi să-l ia la ţară. Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l liberează decât după declaraţia acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla decât la cererea tatălui, acesta însă n-a scris nimănui aici. Şi Wilhelm (soțul doamnei Humpel) zice că e imposibil, că sărmanul trebuie să rămâie în cură medicală, că la ţară s-ar pierde cu totul. Burghelea, al căruia cumnat Cerchez a înnebunit, spune că ceva aşa de cumplit ca la Eminescu n-a văzut. Fiziceşte e de tot desfigurat».

Profesoara a fost în permanență informată de evoluția stării lui Eminescu și a organizat chiar câteva evenimente pentru a colecta fonduri pentru a-l ajuta financiar.

 

Cortegiul funerar, grafica de C. Jiquidi

În iunie 1889, după moartea poetului, Emilia Humpel își anunţă soţul tristul eveniment prin următoarea scrisoare:

Iassy, 18/30 Iunie 89

Dragă Wilhelm,

Acasă merg toate relativ bine. Am însă o dureroasă veste pentru tine: Eminescu a murit alaltăieri. Acum necroloage în toate ziarele, acum îl înmormântează pe cheltuiala Statului, etc. Și cât a trăit, de abia i se putea asigura traiul. Parcă i-aş avea în faţă cadavrul; trebue să fi revenit la frumuseţea de altădată, pentru că o fi dispărut anormala-i grăsime în urma ultimelor suferinţe.

Trebuie să reîncep munca mea zilnică, dragă Wilhelm. Vreau numai să-ţi exprim călduroase salutări şi să-mi urez mie însămi să am cât mai curând veşti de la tine.

Emilia

Patru zile mai târziu îi expediază o nouă scrisoare :

Iassy, 22 iunie (4 iulie 1889).

Mult iubite Wilhelm,

Ieri am primit şi a doua ta scrisoare. Cea următoare îmi va aduce poate la cunoştinţă pronunţarea medicului. Sunt mereu supraocupată, de aceea cam ostenită. Azi îs şi mai obosită decât de obicei, fiindcă am plâns, cum afectează plânsul pe oamenii bătrâni! Îmi pare ciudat, când fac comparaţie cu mai înainte.

 

Titus mi-a scris despre înmormântarea lui Eminescu şi mi-a trimis o frunză de tei luată de el pentru noi de pe sicriu. Deoarece teiul «sfânt», «dulce», «fermecător» a fost aşa de mult cântat de Eminescu, s-a împodobit sicriul cu o ghirlandă de frunze de tei. Solemnitatea a fost înălţătoare, organizată fiind în toate amănuntele de oameni inteligenţi şi de amici profund devotaţi. Participarea pare să fi fost colosală. Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Lahovary, Th. Rosetti şi o mulţime de alţi oameni de samă urmară sicriul pe jos cu capul descoperit până la cimitir. Acest fel de amănunte îl am din ziare. Cuvântările funebre sunt poate cele mai frumoase din cele ce s-au rostit vreodată aici. Ca muzică era numai corul mitropolitan, care a cântat în biserică la prohod și, mergând cu mortul până la groapă, a intonat acolo un ultim cânt. Printre corurile executate în biserică era unul compus pentru o poezie a lui Eminescu, «Am un singur dor», una din cele mai minunate. Groapa din cimitirul Bellu i s-a săpat sub un tei.

Dar destul despre acest subiect! Lui i-e bine acum. Cu atât mai mult trebuie, dragul meu bărbat, ca noi, care ducem încă greutăţile vieţii, să ne sprijinim cu credinţă unul pe altul.

Cu totul a ta, Emilie.


Emilia Humpel, care a fost și animatoarea Societății „Unirea educatoarelor române” din Iași, a încetat din viață pe 11 februarie 1918 la Viena, la vârsta de 79 de ani.

 

*** Corespondența Emiliei Humpel este reprodusă din revista Convorbiri Literare, 1 ianuarie 1937

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu