luni, 23 septembrie 2024

***

 Dinu Cocea, regizorul care a înviat “Haiducii”


Dinu Cocea s-a născut pe 22 septembrie 1929 în comuna Periș din județul Ilfov și a fost fiul judecătorului Ilie Cocea și al profesoarei Eugenia Cocea, nepot al jurnalistului N. D. Cocea și al actriței Alice Cocea și văr al lui Tanți și al Dinei Cocea. Datorită educației din familie, tânărul s-a îndreptat spre cinematografie, a absolvit Institutul de Teatru și Film în 1953 și a devenit, în anii ’60 –’70, unul dintre cei mai cunoscuți regizori români. Debutul său ca prim asistent de regie a venit în 1959, la vârsta de 30 de ani, când a lucrat la producția filmului „D-ale carnavalului”, realizat de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, rolurile principale fiind interpretate de Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru și Ion Lucian. Au urmat peliculele “Băieții noștri” (1960), “Mândrie” (1961) și “Tudor” (1963), în calitate de regizor second, și, în 1966, “Haiducii”, primul film regizat de el, după un scenariu de Eugen Barbu, Nicolae Mihail și Mihai Opriș. Cea dintâi producție din seria “Haiducii” i-a avut în distribuție pe Ion Besoiu, Marga Barbu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Jean Constantin, Fory Etterle și Ion Finteșteanu, filmările exterioare fiind realizate la Slănic Prahova și Sinaia, iar cele interioare la Mogoșoaia, Golești și Buftea.


Dinu Cocea mărturisea la acel moment că are o veche și constantă pasiune pentru epoca fanariotă: „Nu m-a preocupat o reconstituire muzeografic-istorică, ci ideea de a reda spiritualitatea, psihologia şi obiceiurile specific româneşti. Epoca rămâne evident prezentă prin tot ce era inedit şi particular ei, dar într-o tratare stilizată, ce evită îmbâcseala şi prăfuiala aşternute de îndelungatul timp scurs, propunându-și folosirea aventurii istorice, a suspence-ului şi a unui ritm alert, doar ca modalităţi de expresie şi nu ca scop în sine”.


Regizorul care a coborât din legendă imaginea haiducului a folosit o serie de elemente folclorice precum muzica, dansul popular, costumele tradiționale, explicând: „Linia de înlăturare a tendinţei spectacular-fastuoase ne-a îndemnat să folosim numai decorul natural, atât pentru exterioare, cât şi pentru interioare. În loc să construim pe platoul de la Buftea Bucureştiul sfârşitului secolului al XVIII-lea, am folosit o uliţă din Sinaia care, prin completări ce ţineau de esenţa epocii şi prin filmări combinate, a creat un cadru natural acţiunii. Filmul realizat de noi este accesibil şi, cred, interesant pentru toate categoriile de spectatori. De fapt, asta este şi una din condiţiile operei de artă şi mai ales a cinematografiei”.


In următorii cinci ani, încă cinci filme din aceeași serie: Răpirea fecioarelor (1968), Răzbunarea haiducilor (1968), Haiducii lui Șaptecai (1971) și Zestrea domniței Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971), toate cu un succes extraordinar la public, avându-i în distribuție pe cei mai iubiți actori români ai epocii: Florin Piersic, Marga Barbu, Emanoil Petruț, George Constantin, Toma Caragiu, Olga Tudorache, Colea Răutu și Jean Constantin, Constantin Codrescu, Aimée Iacobescu, Mihai Mereuță.


Regizorul “filmelor cu haiduci” spunea într-un interviu în 1973: “Eu consider că un regizor trebuie să fie în primul şi în primul rând un spectator. De altfel, totdeauna la lecţiile din institut, când am predat la anul I, primul lucru ce l-am spus studenţilor era invitaţia pe care le-o făceam de a fi în primul rând nişte buni spectatori înainte ca filmul să fi fost făcut, adică să aibă capacitatea de a-şi desfăşura filmul pe „ecranul“ minţii ca şi cum ar fi fost realizat. Şi de aici pornind, am văzut şi am simţit şi eu că tinerii au mare nevoie de filme de aventuri. Aparent, tineretul vine într-o sală de cinema pentru un film de aventuri, pentru că, de fapt, el asistă la un spectacol antrenant, captivant, dar, în acelaşi timp, profund educativ. La modul intim, spectatorul tânăr se confundă la un film de aventuri de bună calitate cu eroii cei buni. Este setea, dorinţa fiecărui tânăr de a fi frumos sufleteşte, trecând prin noţiunea de bărbăţie, înfruntând situaţiile tari cu calm şi cu putere, pentru a lupta cu demnitate pentru o cauză dreaptă.


După “Parașutiștii” (1972), “Stejar – extremă urgență” (1974), “Nu opriți ventilatorul” (1976), “Lanțul neglijențelor” (1976), “Instanța amână pronunțarea” (1976), Dinu Cocea a regizat, în 1978, pelicula “Ecaterina Teodoroiu”, distribuind-o în rolul principal pe debutanta Stela Furcovici.


Ultimele sale două filme, “Iancu Jianu zapciul” (1981) și “Iancu Jianu haiducul” (1981), i-au avut în rolurile principale pe Adrian Pintea și Stela Furcovici. Regizorul mărturisea la acel moment: “Am pornit la realizarea celor două filme despre Jianu după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă cu dorinţa de a exprima şi prin intermediul cinematografului trăsături specifice poporului nostru, cum ar fi spiritul de justiţie care nu s-a împăcat niciodată cu opresiunea. De data aceasta privesc haiducii printr-o altă prismă, Iancu Jianu fiind un precursor al lui Tudor Vladimirescu, iar haiducia în preajma revoluţiei de la 1848 ridicând alte probleme. (…) Dacă-mi amintesc bine, aveam vreo 8 ani și eram într-o excursie în Oltenia când am auzit un bătrân într-un car cu fân cântând balada lui Iancu Jianu, o variantă a acesteia. Era într-un defileu pe la peștera Polovraci… Încă din pornire, din scenariu, concepţia asupra personajului este cu totul alta decât cea tradiţională. Filmele prezintă devenirea lui Iancu Jianu, drumul pe care-l străbate până la acea conştiinţă superioară şi înţelegere a evenimentelor pe care le trăieşte. Să nu uităm că Iancu Jianu a fost la origine boier şi că a avut puterea să se rupă de clasa lui, să-şi pună toată energia, toate forţele sale în folosul maselor obidite. S-a identificat cu speranţa şi idealurile lor. Nimic mai firesc decât faptul că i s-au dedicat cântece”.


Despre alegerea eroului principal, Cocea spunea: “Determinantă a fost acea viziune inedită asupra eroului. Am descoperit la Adrian Pintea deosebite calităţi umane şi actoriceşti. Mă bizui mult pe el în reuşita filmului. Are o mare putere de transfigurare, care depăşeşte ecranul. Este un actor inteligent care arde tot timpul la cea mai înaltă tensiune spirituală; în plus, a reuşit cu multă uşurinţă să depăşească lipsa de antrenament în călărie, în acţiunile specifice cascadorului… Şi acesta a fost un lucru important, pentru că, aşa cum spune o vorbă veche românească: «Haiduc fără cal cine dracu’ a mai văzut?»


*** Cinema, 1979


Un an mai târziu, regizorul a propus un scenariu considerat subversiv pe responsabilii cu propaganda, „Pe apa sâmbetei”, și a primit interdicția de a mai face filme, deși producțiile sale încă rulau în cinematografele românești. Timp de câțiva ani, până, în 1985, nu și-a putut desfășura activitatea artistică și, la un moment dat, a făcut cerere de a pleca din țară (soția și fiica sa rămăseseră în Franța în 1982, după o excursie). Regimul comunist a ignorat solicitarea, dar autoritățile de la Paris i-au acordat cetățenia franceză și, astfel, regizorul a putut părăsi România. Stabilit inițial la Franconville, apoi în capitala Franței, Dinu Cocea a trăit în exil în ultimii ani ai regimului Ceaușescu și a lucrat pentru televiziunea franceză, revenind în țară după 1989. Presa a relatat, în anii ’90, că a încercat să-și recupereze casa din centrul Capitalei ce fusese ocupată între timp de un fost colonel de securitate. După un lung șir de procese costisitoare cu administrația locală de la București, regizorul a reușit de-abia în 2007 să-și primească locuința confiscată.


Dinu Cocea a încetat din viață după doar câțiva ani, pe 26 decembrie 2013, într-un spital din Paris. Conform dorinței sale, a fost incinerat, iar cenușa a fost depusă în cavoul familiei de la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.


Surse:


Amfiteatru (1966)


Cinema (1 965, 1966, 1967, 1978, 1980)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu