***

 S-a întâmplat în 23 august1944: La această dată, România întorcea armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Faptic, regele Mihai I îl demite şi îl arestează pe mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri și se formează un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. La ora 20:20, se transmite, la Radio, Proclamaţia regelui Mihai, care anunţă ruptura de Germania şi noua orientare politică a ţării. În audienţa acordată ministrului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, suveranul îi declară că, dacă trupele germane nu vor deschide ostilităţile, ele se vor putea retrage, în linişte, din ţară. Voi reaminti și faptul că la 23 august se sărbătorea ziua naţională a României în timpul regimului comunist.

După victoria sovietică de la Stalingrad, Ion Antonescu se va gândi din ce în ce mai serios la o pace separată cu aliații. Drept dovadă, el îi va permite ministrului său de Externe, Mihai Antonescu, să tatoneze terenul în relația cu italienii, sperând la o rupere comună de Reich. De asemenea, mareșalul a tolerat și încercările ministrului de Externe sau cele ale liderului opoziției, Iuliu Maniu, de a a negocia separat o pace cu aliații. Cu acordul mareșalului, Mihai Antonescu plănuia să-i convingă pe italieni să părăsească împreună Axa. Astfel, într-o întâlnire avută în ianuarie 1943 cu ambasadorul italian la București, Renato Bova-Scopa, ministrul român de Externe a încercat să evalueze intenţiile italienilor în această privinţă. Bova-Scopa l-a informat pe ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, despre discuția avută cu Mihai Antonescu, însă Mussolini a respins orice inițiativă în acest sens. Lovindu-se de refuzul liderului fascist italian, ministrul român de Externe a încercat să intre în legătură cu aliații prin intermediul reprezentanților diplomatici din țările neutre: ambasadorii români de la Berna, Madrid și Lisabona au primit instrucțiuni în acest sens. Toate aceste încercări erau sortite eșecului, având în vedere că anglo-americanii solicitau o capitulare necondiționată, care nu oferea României nicio garanție a independenței față de sovietici, după încheierea războiului. Tentativele românilor de a lua legătura cu aliații, în vederea semnării unui armistițiu, nu îi erau străine Führer-ului, care i-a reproșat dur lui Ion Antonescu acțiunile ministrului său de Externe, la întâlnirea pe care cei doi au avut-o în aprilie 1943, la Salzburg. Mareșalul și-a apărat însă cu fermitate omul de încredere.

În timp ce românii își legau speranțele de încheierea unei păci separate cu anglo-americanii, la fel ca italienii, liderii celor trei mari puteri, Roosevelt, Churchill și Stalin hotărau la Conferința de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) că nu va exista o debarcare a aliaților în Peninsula Balcanică. Fără să cunoască această decizie, românii de rând și clasa politică de la București nu aveau cum să înțeleagă situația în care se afla țara. Scriitorul francez Paul Morand, ambasadorul regimului de la Vichy la București, a descris foarte sugestiv atmosfera care domnea în România în tomna anului 1943: „România trăiește într-un fel de euforie. Recolta a fost excelentă, se mănâncă pâine albă, inflația a umplut multe pungi, afacerile merg, salariile funcționarilor publici tocmai au fost crescute cu 30%. Panică și euforie, iată o singură contradicție. Este aceea a României, în preajma iernii 1943-1944. Ea este simbolul indiferenței din această țară, care a rezistat, în cursul secolelor, la ocupația străină, la invazii, dar în care bogăția, care țâșnește cu ușurință din pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită. Românii sunt conștienți că se află pe marginea prăpastiei, dar niciunul dintre ei nu se îndoiește că un miracol îi va salva”. „Euforia” care domnea în România poate fi explicată parțial și prin faptul că teritoriul țării a fost relativ ferit de lupte, după eliberarea Basarabiei (iunie 1941) și până în 1944. Singurele excepții au fost reprezentate de bombardamentele aliate în România, acțiuni care au avut ca țintă Ploieștiul și zona petrolieră limitrofă, rezervorul de combustibil al armatei germane. Primul raid aliat a avut loc în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator au decolat din Egipt având ca țintă rafinăriile românești din Prahova. Acțiunea a fost un eșec, avioanele ratând ținta. Acest insucces i-a determinat pe aliați să renunțe la orice încercare de a ataca România, până în vara anului următor.

Căutând să-și asigure loialitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului, la întâlnirea lor din 23-24 martie 1944, că Germania nu va mai susține prevederile „Dictatului de la Viena”, ceea ce însemna că România urma să recupereze nord-estul Transilvaniei, ocupat de Ungaria în 1940. Deși Hitler i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune, Antonescu nu a putut să nu spună nimic. El i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe, iar după ce s-a întors la București i-a spus Veturiei Goga, văduva poetului Octavian Goga și o bună prietenă a Mariei Antonescu, soția mareșalului: „Poți să-mi săruți mâna, căci am redobândit Transilvania”.Declanșarea operațiunii „Overlord” prin debarcarea din Normandia, în ziua de 6 iunie 1944, a reprezentat un nou moment de cotitură în istoria războiului. Încă din 1943, aliații preluaseră inițiativa strategică în toate teatrele de operații, însă acum era deschis al doilea mare front din Europa împotriva Reich-ului. Stalin ceruse acest lucru încă din 1942, în vederea slăbirii presiunii germane asupra Frontului de Est. În urma debarcării din Normandia, negocierile de la Cairo ale prințului Știrbey au devenit inutile, din punctul de vedere al anglo-americanilor. Oricum, britanicii nu erau interesați să încheie un acord cu opoziția din România, care ar fi putut să deranjeze Uniunea Sovietică, țara care ducea greul luptelor împotriva Germaniei naziste. În plus, Marea Britanie urmărea să împiedice o prezență militară în Grecia, după sfârșitul războiului, țară extrem de importantă din punct de vedere strategic, pentru protejarea canalului Suez. În luna mai 1944, ministrul de Externe britanic, Anthony Eden i-a propus ambasadorului sovietic de la Londra, Fedor Tarasovici Gusev, un acord prin care să fie recunoscută intrarea României în sfera de influență a URSS, în timp ce Grecia să ajungă în sfera de influență a Marii Britanii. Stalin a acceptat acest acord, însă numai dacă ar fi fost recunoscut și de SUA. Valabilă numai trei luni (iulie-septembrie 1944), înțelegerea a fost acceptată de către Roosevelt, la insistențele lui Churchill, în ciuda dezacordului Departamentului de Stat american. Negocierile anglo-sovietice pentru delimitarea sferelor de influență în estul Europei au culminat, în octombrie 1944, cu celebrul acord de procentaj, semnat de Churchill și Stalin, la Moscova. În urma acestei înțelegeri, Uniunea Sovietică urma să aibă 90% influență în România, iar Marea Britanie 10%. În cazul Greciei, situația era diametral opusă, sovieticii urmau să aibă numai 10% influență, iar britanicii 90%.

În paralel cu negocierile de la Cairo, tratative pentru încheierea unui armistițiu cu aliații s-au purtat și la Stockholm, unde ambasadorul României în Suedia, Frederic Nanu, și reprezentantul opoziției, George I. Duca, au discutat cu reprezentanții sovietici. Spre deosebire de anglo-americani, care negociau condițiile unui eventual armistițiu cu reprezentanții opoziției din România, sovieticii îl preferau ca partener de discuții pe Antonescu. Această opțiune ar părea surprinzătoare, având în vedere că în luna iunie 1944 micul partid al comuniștilor din România s-a alăturat opoziției democratice. La 20 iunie, țărăniștii și liberalii au bătut palma cu comuniștii, forțele opoziției unindu-se în Blocul Național-Democrat. Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat platforma-program a coaliției, care prevedea printre altele: încheierea cât mai rapidă a unui armistițiu cu aliații, în cele mai bune condiții pentru interesul național; părăsirea Axei și alianța cu Națiunile Unite pentru eliberarea întregului teritoriu al țării de sub ocupație nazistă;restabilirea independenței și suveranității naționale;înlăturarea dictaturii antonesciene și înlocuirea ei cu un regim democratic constituțional.

Opțiunea sovieticilor pentru o înțelegere cu Antonescu ar putea fi explicată prin pragmatismul lui Stalin, care probabil că a preferat să ducă tratative cu cel care deținea puterea în România. Antonescu ar fi fost cel care putea să pună cel mai rapid căile de comunicații din țară la dispoziția Armatei Roșii, asigurând o înaintare eficientă a trupelor sovietice pe frontul din Balcani și Europa Centrală. Oricum, în cazul unui armistițiu, nimic nu i-ar fi împiedicat pe sovietici să scape de Antonescu cu prima ocazie. În aprilie 1944, sovieticii îi comunicau ambasadorului român de la Stockholm condițiile minimale pentru semnarea unui armistițiu: „desprinderea de germani, iar trupele românești să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roșie, împotriva germanilor...;restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940;despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operațiile militare și ocuparea unor teritorii sovietice de către România;eliberarea tuturor prizonierilor de război”. Sovieticii mai menționau că „aceste condiții minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând”.  De asemenea, propunerea de armistițiu afirma că „guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă și consimte să acționeze împreună cu România împotriva ungurilor și germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României”. În plus, URSS se arăta dispusă să accepte parțial unele cereri ale lui Antonescu și să facă unele compromisuri:să reducă suma despăgubirilor de război, să acorde un răgaz de 15 zile trupelor germane pentru a părăsi teritoriul României și să ajungă la o înțelegere favorabilă părții române în ceea ce privește cererea de păstrare a administrației civile românești.

Toate aceste negocieri între aliați și reprezentanții României, pentru încheierea unui armistițiu, nu au avut niciun rezultat până la 23 august 1944, când acțiunea regelui Mihai a scos țara din Axă. Eșecul tratativelor a fost influențat de ezitările conducătorilor români, iar pe de o parte, Iuliu Maniu, liderul opoziției, nu dorea să-și asume responsabilitatea pentru pierderea unor părți importante din teritoriul național (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), condiție sine qua non impusă de sovietici pentru încheierea unui armistițiu și acceptată de Marea Britanie și Statele Unite. În al doilea rând, liderul țărănist dorea să obțină garanții ferme din partea anglo-americanilor că România nu va fi abandonată în sfera de influență a Uniunii Sovietice, după încheierea războiului. Pe de altă parte și Antonescu căuta să obțină asigurări din partea anglo-americanilor că România nu va fi lăsată singură în fața sovieticilor, în cazul unui armistițiu. În plus, mareșalul era preocupat să salveze aparențele și onoarea sa de militar. Antonescu nu dorea să-și lovească aliații pe la spate și intenționa să încheie o înțelegere prealabilă cu Germania, care să-și dea acordul pentru ieșirea României din război și să-și retragă trupele de pe teritoriul țării în termen de 15 zile. Numai dacă Reich-ul ar fi refuzat să facă acest lucru armata română urma să întoarcă armele împotriva Wehrmacht-ului... În ziua de 23 august 1944,  Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16.00. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat anterior o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a-l chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu, împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit „Gărzile patriotice”, care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă. Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București. Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București, grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie devansate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în evenimente.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22.00, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost cvasi-generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm. În anii ‘90, a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat în serviciu în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu URSS (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare). Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul. Până la 28 august, au fost curățate de germani Capitala și împrejurimile, iar până la 31 august restul teritoriului; se estimează că au fost luați prizonieri un număr de 56.000 de militari germani. În acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României (în zilele de 30-31 august au ajuns la București), socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), (prea) multe mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat foarte târziu, la 12 septembrie 1944.Până atunci, rușii și-au făcut de cap!Și au continuat și după aceasta!

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei.Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei. Armata română a recucerit Transilvania de nord-est și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Surse:

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. IV, Editura Enciclopedică, 2010

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, editura Univers Enciclopedic Gold, 2010

Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii, editura Scripta, 2007

Denis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler, editura Humanitas, 2010

http://stiri.tvr.ro/23-august-semnificatii-majore-in-istoria-romaniei-si-sarbatoare-nationala-comunista-timp-d_77557.html#view

https://ro.historylapse.org/lovitura-de-stat-de-la-23-august-1944

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-romaniei-spre-23-august-1944

https://www.defenseromania.ro/23-august-1944-intoarcerea-armelor-moment-crucial-pentru-armata-romana -i-ara_593167.html