***

 Gellu Naum a trecut la cele vesnice pe 29 septembrie 2001... 

Gellu şi Lygia Naum au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată. 

 „Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul, dramaturgul şi scriitorul de origine aromână a scris, a trăit şi, mai ales, a iubit într-o altă dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieţii.   Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărţit 60 de ani de căsnicie şi cu care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale. Soţiei sale, Lygia, i-a dedicat romanul ”Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de iubire, presărată cu miracole greu de explicat şi înţeles. ”Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul”, mai spunea Naum. Pentru scriitor, ”incredibilul şi incomunicabilul” au început în momentul întâlnirii cu Lygia. 

 Născut la Bucureşti pe 1 august 1915, fiul poetului Andrei Naum a început să scrie versuri pe vremea când era elev al Liceului ”Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus cu colegii şi a debutat cu două poezii publicate în revista ”Cuvântul”. S-a dedicat studiului filosofiei la Universitatea Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-şi continua studiile la Sorbonna. Revenit în ţară în 1939 a fost mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. 

 Lygia a apărut în viaţa lui Naum în perioada în care era concentrat pe front. Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în care revelaţia iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de o săruta pe Lygia. S-au revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o şedinţă de hipnoză. Întâmplător, Naum a fost singurul care a reuşit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani, în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic.    Revelaţia iubirii a venit pentru Lygia în 1943. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu", scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum".     Peste un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde locuia Lygia. ”Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea scriitorul despre momentul revelaţiei iubirii pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor 60 s-au retras la Comana.   Desene pe nevăzute   Alături de Naum, Lygia a învăţat să deseneze legată la ochi. Aşa cum povestea într-un interviu, soţia scriitorului nu a făcut studii de specialitate şi nu a experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului. A desenat doar alături de soţul ei. 

  ”Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize şi mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni”, mărturisea soţia lui Naum într-un interviu dat în 2003 pentru Observator Cultural. Zenobia 

  Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită.    „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” (Zenobia)     Ca şi în scrierea lui Naum, în viaţa reală, cei doi soţi veşnic îndrăgostiţi au comunicat dincolo de cuvinte. Obişnuiau să-şi dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din Bucureşti ar trebui să se întâlnească. În mod miraculos, reuşeau să se întâlnească în acelaşi loc.    

  În 1989, la 74 de ani, scriitorul Naum a făcut un infarct şi a stat în spital o lună de zile. Din dragoste pentru el, convinsă că orice sarificiu din parte ei l-ar ajuta să-şi revină, Lygia s-a ras în cap.  

  ”Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine. Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea parului. Aveam un păr foarte bogat şi mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap. Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirându-se mereu că vreau să fac un asemenea gest şi spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soţia lui Naum într-un interviu din 2003.  

 Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soţia sa i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat memoriei soţului său. Deşi orbise la vârsta de 80 de ani, Lygia Naum a pus bazele fundaţiei Gellu Naum şi Casei memoriale de la Comana şi s-a îngrijit de publicarea mai multor volume postume ale soţului său. S-a stins din viaţă trei ani mai târ ziu, la 83 de ani.

***

 Brigitte Bardot, mai mult decât o actriță

Brigitte Anne-Marie Bardot s-a născut pe 28 septembrie 1934 la Paris, fiind fiica lui Louis Bardot și lui Anne-Marie Mucel. Tatăl ei era inginer și proprietar al mai multor fabrici din Paris, iar mama sa a fost fiica unui director de companie de asigurări. Viitoarea actriță a fost crescută într-un mediu catolic conservator, a suferit de ambliopie în copilărie și are o soră mai mică, Mijanou, și ea actriță.

Familia locuia într-un apartament cu șapte camere aflat în luxosul arondisment 16, iar tatăl era foarte strict, învățându-le pe fete să respecte bunele maniere în orice circumstanțe și să poarte haine adecvate, iar mama ei a fost extrem de selectivă în alegerea prietenelor, prin urmare fetița nu a prea avut companie în copilărie. Brigitte a vorbit chiar de un incident care a traumatizat-o, când ea și sora ei au spart vaza preferată a părinților în timp ce se jucau în casă, tatăl ei s-a enervat foarte tare, le-a biciuit și le-a tratat ca pe niște străine, cerându-le să i se adreseze de atunci înainte cu pronumele “vous”.

În perioada ocupației naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, copila și-a petrecut timpul mai mult acasă și a devenit pasionată de dans, fiind admisă la vârsta de șapte ani la școala privată de balet Cours Hattemer. Mergea la școală trei zile pe săptămână, ceea ce i-a oferit suficient timp pentru a exersa, iar în 1949 a fost acceptată la Conservatorul din Paris, urmând timp de trei ani cursurile ținute de coregraful rus Boris Knyazev.

În 1949, Hélène Gordon-Lazareff, directoarea revistelor Elle și Le Jardin des Modes, a angajat-o pe adolescenta care avea 15 ani la acel moment ca model junior, fata a apărut pe coperta Elle, primind apoi o ofertă pentru a juca în filmul “Les Lauriers sont coupés”. Părinții ei s-au opus, dar bunicul a susținut-o, spunând: “Dacă această fetiță va deveni o curvă, nu cinematografia va fi cauza”.

La audiție, Bardot l-a întâlnit pe Roger Vadim, care după câteva zile a anunțat-o că nu a primit rolul, dar cei doi s-au îndrăgostit. Părinții lui Brigitte s-au opus cu înverșunare relației, iar tatăl ei a anunțat-o într-o seară că o va trimite în Anglia pentru a-și continua studiile și că i-a cumpărat deja biletul de tren, călătoria urmând să aibă loc a doua zi. Adolescenta a reacționat băgându-și capul în cuptorul încins, părinții au oprit-o însă la timp și, în cele din urmă, au acceptat relația, cu condiția să se căsătorească cu Vadim doar după ce împlinește vârsta de 18 ani.

Brigitte Bardot a apărut din nou pe coperta Elle în 1952, ceea ce i-a adus o ofertă pentru a juca în comedia „Crazy for Love”, cu Bourvil în rolul principal. Tânăra a fost plătită cu 200.000 de franci, apoi a primit un al doilea rol în filmul “Manina, fata din bikini”, regizat de Willy Rozier.

În aprilie 1953 a participat la Festivalul de Film de la Cannes, iar acesta a fost momentul când a devenit mica vedetă a presei franceze. A urmat un rol principal în melodrama italiană “Concert of Intrigue”, apoi filmele „Caroline and the Rebels” și “School for Love”, în care a jucat alături de Jean Marais.

Pentru filmul italian “Mio figlio Nerone”, Brigitte a fost rugată de regizor să-și pună o perucă blondă, dar ea a decis să-și vopsească părul și a fost atât de mulțumită de rezultat, încât a păstrat această culoare pentru tot restul vieții.

Tânăra a jucat apoi în musical-ul “Naughty Girl”, în „Plucking the Daisy”, în comedia „Mireasa este mult prea frumoasă”, cu Louis Jourdan, și apoi în melodrama “Și Dumnezeu a creat femeia”, debutul lui Vadim ca regizor, care a transformat-o într-o stea internațională. Au urmat apoi „La Parisienne”, film realizat în 1957, melodrama “The Night Heaven Fell” și “In Case of Adversity”.

În 1973, Bardot a anunțat că se retrage din cinematografie, după ce apăruse în mai mult de patruzeci de filme și înregistrase mai multe albume muzicale, propunându-și să-și folosească celebritatea pentru a promova drepturile animalelor.

În 1986, a înființat Fundația Brigitte Bardot pentru Bunăstarea și Protecția Animalelor, a devenit vegetariană și a strâns trei milioane de franci scoațându-și la licitație bijuteriile și obiectele personale pentru a-și finanța fundația.

În august 2010, actrița i-a adresat o scrisoare reginei Danemarcei, Margareta a II-a, cerându-i să oprească uciderea delfinilor în Insulele Feroe, descriind activitatea ca un “spectacol macabru” care “este o rușine pentru Danemarca și Insulele Feroe” și s-a implicat, la începutul anilor 2000, în lupta pentru protecția animalelor fără stăpân de la București.

Viața ei personală a fost mult mai tumultoasă decât cea artistică. Pe 20 decembrie 1952, la vârsta de 18 ani, Brigitte s-a căsătorit cu regizorul Roger Vadim, cuplul a divorțat în 1957, dar cei doi au rămas prieteni și au colaborat la multe proiecte ulterioare. În 1956, a avut o relație cu Jean-Louis Trintignant, care era căsătorit la acea vreme cu actrița Stéphane Audran. Cei doi au locuit împreună timp de aproximativ doi ani, dar nu s-au căsătorit, iar relația lor a fost complicată din cauza absențelor frecvente ale lui Trintignant și a aventurii lui Bardot cu muzicianul Gilbert Bécaud.

La începutul anului 1958, despărțirea de Trintignant i-a provocat o cădere nervoasă urmată de o tentativă de sinucidere cu somnifere. Bardot și-a revenit în câteva săptămâni și a început o relație cu actorul Jacques Charrier, cu care va avea un copil, Nicolas-Jacques Charrier, cei doi căsătorindu-se în iunie 1959, Cuplul a divorțat în 1962, iar fiul ei, Nicolas, a fost crescut în familia tatălui, neavând prea multe contacte cu mama sa până la maturitate.

La începutul anilor 1960 Bardot a avut o aventură cu Glenn Ford, iar din 1963 până în 1965 a trăit cu muzicianul Bob Zagury. Cea de-a treia căsătorie a fost cu milionarul german Gunter Sachs, relație care a durat trei ani, apoi a început să se întâlnească cu actorul Patrick Gilles, dar s-a despărțit și de el în primăvara anului 1971.

În următorii ani, actrița a avut diverse relații cu instructorul de schi Christian Kalt, cu un proprietar de club, cu cântărețul Serge Gainsbourg, scriitorul John Gilmore, actorul Warren Beatty și actorul Laurent Vergez.

Pentru a-și sărbători cea de-a 40-a aniversare, în 1974, Bardot a apărut într-o ședință foto nud în revista Playboy, iar în 1975 a intrat într-o relație cu sculptorul Miroslav Brozek, dar cei doi s-au separat în decembrie 1979. Din 1980 până în 1985, actrița a avut o relație stabilă cu producătorul tv Allain Bougrain-Dubourg, dar pe 28 septembrie 1983, la împlinirea vârstei de 49 de ani, a luat o supradoză de somnifere sau tranchilizante cu vin roșu și a fost dusă de urgență la spital. Al patrulea și actualul soț al lui Brigitte Bardot este Bernard d’Ormale, cei doi fiind căsătoriți din 16 august 1992.

Actrița împlinește astăzi 89 de ani și spune ea însăși despre complicata sa viață: “Am fost foarte fericită, foarte bogată, foarte frumoasă, foarte adulată, foarte cunoscută și foarte nenorocită, prea adesea dezamăgită. Am avut decepții îngrozitoare. Iată de ce am ales să trăiesc acum re trasă și singură”.

***

 Moartea Iuliei Hasdeu, o durere fără margini - 29 septembrie 1888

“Iulia Hasdeu s-a născut la 2 Noemvrie 1869 în Bucuresci. La vârsta de doi ani şi jumătate, Iulia Hasdeu citea deja, deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele.

De atunci, trecu peste legile firei… La 8 ani, ea depuse examenele claselor primare Ia şcoala de băieţi din Verde, al cărei director era regretatul poet Scurtescu. La vârsta de 11 ani, fetiţa termină cele patru clase gimnaziale la liceul St. Sava şi fu premiată împreună cu ceialalţi elevi de ministrul instrucţiunii publice de pe atunci, răposatul Vasile Boerescu.

Necesitatea psihică, firească în acest admirabil organism, de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai multe din cunoştinţele spiritului uman, de-atunci chiar o silea să iasă din cercul micilor ocupaţiuni ale claselor gimnaziale. Muzica, îndeosebi pianul, fu unul din studiile ce învăţă de atunci ca o petrecere artistică.

Conservatorul nostru o premia…

Încă de la vârsta de 9 ani, cântecele Iuliei Hasdeu, versurile ce făcea petrecând şi jucându-se, arătau, în licăririle lor puerile, vioiciunea minţii sale. Scria satire în contra profesorilor. Domnii Jacomi şi Tânăşescu trebuie să fi trecut pe rând cu toate onorurile ce li se cuvin prin versurile elevei-copile.

A zări, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai de frunte. Pe când sfârşea gimnaziul, încercă a compune comedii şi drame. Adora teatrul încă de când, copiliță, părinţii neputând se se despartă de dânsa, o aduceau în loja lor la Teatrul Naţional.

Zicea versul la vârsta de 6-7 ani cu atâta căldură, încât nu puţine din doamnele care o sărutau cu drag la adunările societăţii “Concordia” plângeau ascultând-o cum spune “Sila lui Boliac”, sau “Peneş Curcanul” şi “Balcanul şi Carpatul” ale dlui Alecsandri, îndată după războiul neatîrnării.

După ce termină gimnaziul la Sfântul Sava în București, plecă însoţită de mamă-sa la Paris, pentru a-şi lua acolo bacalaureatul…

Ajunsă în Paris, Iulia Haşdeu intră în colegiul Sevigne, instituţiune superioară de cultură feminină, patronată de ilustrul Breal şi având drept profesori învăţaţi care au vază întinsă în lumea universitară a Franciei. Domnii Giry, Maurice Albert, Roy şi alţii deteră Iuliei Haşdeu învăţătura liceală în vederea bacalaureatului îndoit.

Cu puterile ce avea şi cu profesori ca aceştia se pot lesne pricepe progresele ce tânăra elevă făcu cu paşi repezi, orizonturile ce i se deschiseră şi pe care privirea ei le scruta cu bătrână siguranţă.

Şi în litere şi în ştiinţe, învăţământul liceal francez este simpatic prin excelenţă. Şi sufletul şi inima Iuliei Hasdeu nimic alt nu cereau în viaţă decât a iubi fără saţiu ştiinţa în toate ale ei manifestaţiuni. Profesorii fără teamă de a fi falşi profeţi, îi preziseră cel mai strălucit succes la examenele de bacalaureat.

Trecu în Iulie 1886, la Sorbonna, atât examenele de retorică, cât şi cele de filosofie, iute, sigură, liniştită.

Succesul fu astfel cum spuseseră toţi: strălucit.

În Noiembrie 1886, Iulia Hasdeu, acum studentă, mai vie ca totdeauna, mai veselă, mai bogată-n puteri şi patimă pentru învăţătură, se înscrise pentru licenţa în filosofie la facultatea de litere în Sorbonna Parisului.

La 3 Noiembrie Iulia Hasdeu împlinise 17 ani.

Acum în faţa știinţelor înalte, în faţa acelei activităţi neţărmurite pe care, ca prin descântec, o imprimă creierului tinerei cursurile Sorbonnei, frigurile ajunseră în sufletul şi în inima Iuliei Hasdeu la gradul lor de supremă intensitate. Cursurile pentru licenţa de filosofie, şi anume cursurile comune de literatură elină, latină, franceză, cursurile speciale licenţei în filosofie, cursurile de agregaţiune, unele cursuri ale şcoalei des Hautes Etudes, erau pentru studenta-poetă petrecerile cele mai dorite şi cele mai iubite…

Urma atâtea şi atâtea cursuri, şi tot avea timp a lua lecţiuni de canto cu mult cunoscutul tenor vagnerian Lauyers şi lecţiuni de pictură cu pictorul Maillart. Lăsa îndată penelul pentru a lua condeiul şi a face planul conferenţelor ce trebuia se ţină pe rând sub direcţiunea profesorului, în faţa studenţilor, la Sorbonna.

Când vorbi într-un rînd despre Logica ipotezei şi plimbă pe auditorii săi de la Aristotel, care a numit şi introdus ipoteza în cercetările filosofice şi științifice şi până la şcoala scoţiană care, cu Thomas Reid, gonește cu desăvârşire şi pe nedrept ipoteza din cercetările cugetătorului; când lămurit, bine legat şi cu nenumărate probe luate din astronomie, fiziologie, filosofie şi filologie, Iulia Haşdeu arată că ipoteza caută foarte adeseori în știinţă să preceadă experienţa şi demonstraţiunea, şi combătu, ca tânără fată de 17 ani, argumentele şcoalei scoţiane sprijinind teza sa pe marile nume ale lui Copernic, Keppler, Huygens, Newton, Leibnitz şi Cuvier, — profesorul si studenţii se uitau cu iubire şi ascultau cu plăcere pe această tânără străină, care le arăta victorios că, departe, departe, spre Soare-Răsare, Roma-Mumă — a lăsat, ca si în luminata Galia, aceeaşi putere de minte vioaie, adâncă, de lucruri noi făptuitoare.

Câţi din tinerii care o ascultau şi care nu cunoșteau poate ţara noastră decât prin “Le Paysane du Danube” al lui La Fontaine, fură convinşi că, de la “Ţăranul Dunărei” atât de elocinte în faţa Senatului roman şi până la Iulia Hasdeu, şi Ţara-Românească făcut-a paşi gigantici.

Altădată, într-altă conferenţă de literatura istorică, Iulia Hasdeu explică şi comentă cartea a II-a din Herodot.

Tatăl ei studiase cartea IV pentru lămurirea istoriei romane; fiica, la 17 ani, lua cartea a II-a. În Sorbonna Parisului, Părintele Istoriei, bătrânul Herodot, primi omagiile recunoscătoare ale unei Românce, care întrevedea în opera nepieritoare a Elinului licăririle străvechiului trecut al patriei sale!

Şi ecourile Sorbonnei, care nu mai răsunară de numele iubite de Român şi Românie de când dl. Alfred Rambaud vorbise de revoluţiunile lui Horia şi lui Iancu, răsunară acum din nou, de acelaşi nume, mai calde, mai iubite, prin vocea tânără şi elocintă a fiicei lui Hasdeu!…

Sorbonna, cântul, pictura şi lucrările sale — poezii, legende, cugetări; drame schiţate, comedii începute, material pentru teza sa de doctor în filosofie (Filosofia în literatura nescrisă a poporului român, teodicea, metafizica, logica, psihologia, etica), basme, corespondenţe cu părintele său, în care adeseori, Iulia Hasdeu critica cu un discernământ şi cu o sagacitate extraordinară chestiunile literare, istorice şi filosofice la ordinea zilei în Francia şi în ţara sa, — toate acestea făceau se treacă, şi pentru ea, și pentru părinţi, ori pentru prietenele sale, timpul studiilor ca visurile fermecătoare ale adormiţilor în fericire…

Sănătoasă, puternică, veselă, glumeaţă şi blând muşcătoare, Iulia Hasdeu lucra într-una la lampa ei, şi vara şi iarna, se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după 5 sau chiar şi mai puţine ceasuri de odihnă.

A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta; mintea Iuliei Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul știinţei. . .

Sfârşitul lui 1886 şi începutul lui 1887 o găsiră şi o lăsară mai gata decât totdeauna la luptă. Lucra mereu.

În Aprilie 1888 era să depună licenţa. Peste un an, în 1889, odată cu centenarul Revoluţiunii franceze, care a redat omului drepturile şi claselor umilite ale naţiunilor conscienţa puterii lor, Iulia Hasdeu, pentru obtenţiunea gradului de doctor în filosofie, era să aducă în Sorbonna Parisului omagiile sale poporului român şi geniului lui; însă începu să verse sânge.

Era după începutul lui 1887. “Ce-mi pasă!”, zise fecioara. Veni în ţară cu vacanţele lui 1887. Tuşea puţin. Doctorii din Paris, doctorii din ţară ziseră că nu-i nimic… Plecă la Paris. Boala se agrava din ce în ce. Cu toate rugăciunile părinţilor, ale doctorilor, ale profesorilor, nu voi să-şi întrerupă studiile pană în Aprilie 1888. Atunci, emoptisiile începură mai des.

Fii dusă, după consiliul doctorilor, la Montreux, în acea Elveţie pe care, în alte timpuri, o vizitase împreună cu părinţii săi. Putea se scape, ziceau doctorii.

Boala mergea înainte. O aduseră în ţară, o duseră la Agapia, şi teribila şi ultima emoptisie se declanșă pe drum.

Sângele ce vărsa supse cu desăvârşire puterea fecioarei care luptase cu atâta eroism până atunci, totuşi doctorii cei mai celebri, şi în ţară şi în străinătate, credeau încă în însănătoşirea ei.

O aduseră iarăşi în Bucuresci.

Acu, boala cea fără milă secase toate puterile fecioarei. Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Hasdeu simțea că, cu fiecare zi ce trece, viaţa scade în pieptu-i chinuit.

Nicio mânie, nicio revoltă; regrete şi sublimă resemnaţiune. Scrisese în Martie 1888, pe patu-i de durere, o poezie de genială inspiraţiune intitulată “Moartea”.

Moartea se apropia şi fecioara o aştepta cu surâsul pe buze. Cu vocea stinsă, dar tot caldă de iubire, îşi mângâia părinţii…

În ziua de Sâmbătă, 18 Septembrie (29 septembrie stil nou) 1888, la orele 2 după amiaza, zâmbind şi sărutându-şi părinţii… trecu în altă lume.

Din scrierile sale, pe care n-a avut timpul a și le vedea, ci nici a le aduna, au apărut în urmă-i trei volume:

1. Bourgeons d’Avril

2. Chevalerie

3. Teatre (Editura Socec et Comp. București şi Hachette et Comp, Paris)

*** Articol p reluat din “Revista Nouă”, G. Ionescu-Gion

***

 Madame Tallien, o figură excentrică a Revoluției franceze, a avut zece copii cu numeroșii ei soți și amanți. Thérésa a introdus rochiile stil Grecia Antică în saloanele de la Paris

Thérésa Cabarrus s-a născut pe 31 iulie 1773 la Madrid, fiind fiica lui François Cabarrus, un spaniol de origine franceză, și a Maríei Antonia Galabert. Tatăl Thérései a fondat și a guvernat Banca San Carlos, care a devenit mai târziu Banca Regală a Spaniei, și a fost ministru de finanțe al regelui Iosif, primind în 1789 titlul de conte de la regele Carol al IV-lea.

Din 1778 până în 1783, Thérésa a fost trimisă spre a fi educată la o școală de maici din Franța, a fost elevă a pictorului Jean-Baptiste Isabey, s-a întors acasă pentru scurt timp și apoi tatăl ei a trimis-o înapoi la Paris pentru a-și finaliza educația și a se căsători.

Prima dintre multele ei aventuri amoroase a fost cu Alexandre de Laborde, dar cuplul a fost nevoit să se separe pentru că tatăl tânărului, Jean-Joseph de Laborde, nu a fost de acord cu relația lor. Cabarrus a aranjat apoi ca frumoasa sa fiică să se căsătorească cu un francez bogat și puternic pentru a-și consolida poziția în Franța.

Pe 21 februarie 1788 Thérésa s-a căsătorit cu Jean Jacques Devin Fontenay, ultimul marchiz de Fontenay, un aristocrat bogat care era descris ca fiind mic, roșu și urât. Mireasa avea 14 ani și curând a fost prezentată la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Tinerii căsătoriți au vizitat și curtea Spaniei, iar pe 2 mai 1789 Thérésa va avea un fiu, pe Devin Théodore de Fontenay, al cărui tată a fost, probabil, Felix le Peletier de Saint-Fargeau, nu soțul ei.

Când a izbucnit Revoluția franceză, în 1789, Fontenay a plecat din Franța, iar tânăra și-a reluat numele de fată și a obținut divorțul doi ani mai târziu, în 1791. Ea s-a refugiat în Bordeaux, unde a fost susținută financiar de unchiul ei, iar aici l-a întâlnit pe Jean Lambert Tallien, comisarul Convenției Naționale la Teatru, cu care a început o aventură. În decembrie 1793 frumoasa Thérésa a apărut costumată ca Zeița Rațiunii la o mare paradă organizată la Bordeaux de noul ei iubit.

În februarie 1794, Jean Lambert Tallien a fost denunțat de Maximilien Robespierre pentru că era prea moderat și relaxase măsurile de represiune. Robespierre i-a reproșat, de asemenea, legătura cu "o anume Cabarrus, o fostă nobilă, care l-a convins să ierte mulți dușmani ai Republicii". Tânăra l-a însoțit pe Tallien când acesta a mers la Paris pentru a-și justifica comportamentul, dar a fost încarcerată din ordinul lui Robespierre mai întâi în închisoarea La Force, apoi în închisoarea Carmes.

Aici a întâlnit-o pe Joséphine de Beauharnais, iar în acest timp Tallien a devenit unul dintre principalii organizatori ai Reacției Thermidoriene care l-a răsturnat pe Robespierre. Pe 27 iulie 1794 Tallien le-a eliberat din închisoare pe Thérésa și pe Joséphine de Beauharnais, iar ea a devenit curând una dintre cele mai importante figuri din viața politică franceză. Thérésa a avut o influență destul de mare asupra iubitului ei, iar după izbucnirea Reacției Thermidoriene i s-a spus Notre-Dame de Thermidor.

Era deja însărcinată cu fiica lor, așa că noul cuplu s-a căsătorit pe 26 decembrie 1794. Mariajul lor a fost relativ scurt, iar când Theresa a început procedura de divorț în februarie 1797 soțul ei era plecat cu Napoleon în Egipt. Bărbatul a fost capturat de britanici în timp ce se întorcea în Franța și ținut prizonier, astfel că divorțul a fost finalizat abia după eliberarea sa, în 1802.

Thérésa a devenit în această perioadă sufletul vieții sociale pariziene. Salonul ei era faimos și ea a devenit una dintre inițiatoarele noului curent al modei feminine care a reintrodus stilul grecesc antic la Paris. Era o figură extravagantă, foarte populară, și în epocă se spunea că face baie în suc de căpșuni pentru înfrumusețare. La o vizită pe care a făcut-o la Palatul Tuileries, s-a îmbrăcat cu o pelerină neagră și a purtat opt inele cu safire la mâini și șase inele la picioare, o brățară de aur pe fiecare gleznă și nouă brățări pe fiecare braț, iar pe cap a purtat o coroană cu rubine. Cu altă ocazie, ea a apărut la Opera din Paris purtând o rochie albă din mătase, fără mâneci și fără lenjerie intimă, rămânând celebru comentariul unui martor: "Nici o altă persoană nu putea avea o ținută așa somptuosă fiind dezbrăcată!"

După divorțul de Tallien, Theresa a avut un scurt flirt cu Napoleon. Apoi a fost amanta puternicului Paul Barras, a cărui fostă amantă fusese Joséphine, prima soție a lui Bonaparte. Nu după mult timp a devenit iubita milionarului Gabriel-Julien Ouvrard cu care a avut patru copii și, în cele din urmă, încercând să-și recâștige respectabilitatea, s-a căsătorit cu François-Joseph-Philippe de Riquet, Conte de Caraman. Nunta a avut loc pe 22 august 1805, la scurt timp după ce el devenise al șaisprezecelea Prinț de Chimay.

Theresa și-a petrecut restul vieții mai întâi la Paris, apoi pe moșiile Chimay. Devenise una dintre cele mai faimoase femei din Franța și nu i-a plăcut acest rol. Odată a apărut la Luvru însoțită de toți cei zece copii pe care i-a avut cu diverșii ei soți și iubiți și atât de mulți curioși s-au adunat să o vadă de aproape, încât a trebuit să fugă pe o scară pentru a se salva de privirile oamenilor.

Thérésa Cabarrus Tallien a murit pe 15 ianuarie 1835, la vârsta de 61 de ani, în Chimay și a fost înmormântată sub sacristia bisericii din localitate, unde se află astăzi un memorial în  onoarea ei.

***

 Lizuca și Patrocle, eroii din “Dumbrava minunată”, care a avut premiera pe 29 septembrie 1980

În primăvara anului 1979, actrița Draga Olteanu-Matei s-a gândit să ecranizeze “Dumbrava minunată“ a lui Mihail Sadoveanu, a plecat la Văratec şi i-a împărtăşit intenţiile Valeriei Sadoveanu, cea de-a doua soţie a scriitorului, apoi a început să lucreze la scenariu.

Alegerea fetiței care a jucat rolul principal i-a aparținut regizorului Gheorghe Naghi. Diana Muscă locuia la Piatra Neamţ și a fost selecţionată la probe dintre sute de copii pentru a o interpreta pe Lizuca.

Din vara anului 1979, când au început filmările în judeţul Neamţ, Diana… a devenit chiar Lizuca. Aşa o strigau toţi, era nedespărţită de Patrocle şi era convinsă că Sora Soarelui există cu adevărat.

“La primele filmări din pădurea Braniştea de lângă Nemţişor, într-o zi din luna august, echipa de filmare a fost înconjurată de copiii din sat. Auziseră de dimineaţă, la Târg, că se filmează, alergaseră în pădure şi aici nu le fusese greu să ghicească despre ce film e vorba. A fost de ajuns să audă: «Lizuca, Patrocle, la cadru!».

Au stat toată acea zi lângă echipa de filmare, deşi nimic din ce aşteptau ei să se întâmple nu se vedea. Doar pădurea, fetiţa, căţelul, o bătrână cu o legătură de surcele…

La Buftea, pe platoul cel mare, s-a construit chiar dumbrava cea minunată, cea din visul Lizucăi, înconjurată de stânci cu chip de om, cu o cascadă cu apă adevărată şi un pârâiaş cu pod de argint, cu plopi, sălcii, brazi, cu flori de tot felul şi de dimensiuni diferite, pe un covor moale de muşchi.

O scorbură uriaşă luminată feeric şi, alături de ea, pe una din stânci, un tron pe care stă Zâna închipuirii (Cezara Dafinescu), în rochie albă de voal, cu cosiţe blonde… În faţa ei, Sora-Soarelui (Aimée Iacobescu) înconjurată de cavalerii ei. În spate, într-un copac, Statu-Palmă cu Iepurele Şchiop, alături piticii cu Domniţa Bălaie, lângă podeţul de argint Crăiasa Furnicilor (Carmen Strujac) cu furnicile, Crăiasa albinelor (Eugenia Maci) cu albinele, Zâna Toamnei (Adela Mărculescu) şi, răspândiţi peste tot, fluturi, buburuze, libelule, ghiocei, flori de colţ, iepuri, broaşte, greieri, viorele… De fapt sunt copii pe care Lizuca, îmbrăcată în aceeaşi ponosită rochiţă gri şi basc de lână – așa e rolul! – i-a invidiat de cum i-a văzut intrând pe platou, pentru costumele lor”, scria revista Cinema în iarna anului 1979.

“Tot ce se vede în acest tărâm de vis şi basm, spune scenograful Guţă Ştirbu, e construit pornind de la elemente ale realului, altfel dimensionate, unele metamorfozate. Sunt lucruri din viaţa care o înconjoară pe Lizuca zi de zi, un real cunoscut proiectat în fabulous”.

Aşa a fost el gândit de Draga Olteanu-Matei (prezentă pe platou ca scenaristă şi ca interpretă a unui rol suculent, deşi secundar), care nu pierde prilejul să spună că n-a făcut decât să citească şi să recitească povestea lui Sadoveanu, rămânându-i fidelă în cele mai mici amănunte. “Şi-n filmările din exterior, povestea regizorul Gheorghe Naghi, am căutat ca totul să fie supradimensionat, tocmai pentru a sugera că şi realul e văzut prin unghiul subiectiv al unui copil. Vedem lumea prin ochii Lizucăi.

Această lume e cea care se împleteşte în vis cu elemente supranaturale din cărţile ei de poveşti, din basmele pe care I le spunea mama, din istorisirile bunicului despre viaţa albinelor, a furnicilor. Nimic mai firesc ca între elementele de basm din dumbravă să o întâlnim pe mama ei vitregă (Florina Cercel) cu prietenele ei (Draga Olteanu-Matei şi Ileana Stana Ionescu), bunicul (Ernest Maftei) şi bunica (Elena Drăgoi), alături de Zâna Toamnei şi de Crăiasa Furnicilor… Cea mai mare greutate şi cea mai mare grijă e să nu depăşim posibilităţile de fantazare ale unui copil de şase ani. Din acest punct de vedere, este chiar un film realist. Atât realul, cât şi visul aparţin unui copil de vârsta Dianei, adică a Lizucăi…

Am respectat întocmai povestirea marelui Sadoveanu de care ne-am apropiat cu multă dragoste, păstrându-i o întreagă atmosferă, fie că a fost vorba de inefabilul din vis sau din realitatea târgului moldovenesc, fie din casa bunicilor. Am beneficiat de un scenariu excelent scris de artista Draga Olteanu-Matei, care este şi una dintre interpretele filmului. (…) Cu multe luni înainte de a trage primul tur de manivelă, am luat un câine obişnuit al unui cunoscut şi i l-am dat Dianei. Ea l-a îngrijit, l-a hrănit, s-a jucat cu el şi astfel au devenit buni prieteni. Când am început să filmăm, comportarea lui era atât de firească, prezenţa sa lângă fetiţă atât de naturală, încât câinele s-a transformat cu adevărat în cunoscutul personaj din “Dumbrava minunată”.

Filmul a avut premiera pe 29 septembrie 1980 și a fost vizionat de 2.732.925 de spectatori în cinematografe, după cum arată o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la 31 decembrie 2014 (statistică alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei).

Scenariul: Draga Olteanu-Matei după “Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu

Regia: Gheorghe Naghi

Imaginea: George Voicu

Decoruri: Guță Știrbu

Costume: Tomina, Guță Știrbu

Muzica: Cornelia Tăutu

Montajul: Eugenia Naghi

Coloana sonoră: Suru Bujor.

Cu: Diana Muscă, Ernest Maftei, Elena Drăgoi, Florina Cercel, Matei Alexandru, Draga Olteanu-Matei, Ileana Stana Ionescu, Cezara Dafinescu, Rodica Popescu-Bitonescu, Gheorghe Glină, Eugenia Ungureanu, Maria Ploaie şi Aimée Iacobescu

Producţie a Casei de filme Unu, realizată în studiourile Centru lui de producţie cinematografică «Bucureşti»

***

 Mihail Pascaly, sfârșitul trist al actorului bolnav de tuberculoză

Născut la Bucureşti într-o familie săracă de origine greacă, după unii biografi în 1829 (după alţii, în 1830 sau 1831), Mihail Pascaly a urmat doar şase clase “umanioare” la Sf. Sava, perioadă în care, pentru a se întreține, a dat lecţii particulare unor colegi înstăriți. A intrat apoi ca elev în trupa „diletanţilor români”, care juca pe scena teatrului „Momollo”, sub conducerea lui Costache Caragiale şi a asociatului său, Costache Mihăileanu. Pascaly a debutat în 1848, în comedia “O mie de franci mită sau o păhărnicie de trei zile”, piesă cu conținut politic ce îi aparținea lui Ion Dimitrescu.

În perioada următoare, tânărul a jucat pe diverse scene, fie alături de Costache Caragiale, fie alături de Fanny Tardini, fie în ansamblul lui Matei Millo, pentru ca, în cele din urmă, să plece la Paris, unde a făcut studii de teatru la şcoala celebrului artist Bouffé.

Reîntors în țară în 1860, şi-a alcătuit o trupă proprie numită „Micul Batel” şi a lucrat la o serie de piese, cele mai multe traduse sau adaptate, pe care le-a pus în scenă în sala Teatrului Bossel, aflată peste drum de Teatrul Naţional.

“Înfăţişarea lui Pascaly producea un farmec deosebit asupra oricui, când îl vedeai cu pletele-i negre, cu ochii lui căprui şi neastâmpăraţi, cu nasul drept şi ascuţit, cu buzele-i rumene şi subţiri, la colţul cărora înflorea un zâmbet şiret şi ironic; era peste putinţă să nu ţi se atragă atenţiunea, căci într’adevăr prestanţa şi mlădierea persoanei lui îl făcea să fie un oarecine, chiar printre oamenii cei mai însemnaţi”, îl descria C.I. Nottara.

Pascaly s-a orientat către un repertoriu eroic-romantic, punând în scenă piese după Dumas, Hugo sau Schiller sau melodramatic, dar nu a neglijat nici dramaturgia națională. Actorul a fost primul interpret al lui Răzvan din drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, “Răzvan şi Vidra”, dar a jucat și în comedii, atunci când acestea se ridicau la exigențele sale artistice.

Activitatea lui teatrală s-a desfăşurat în sala “Bossel” şi în sala Teatrului cel Mare (Naţional), precum şi — în 1868 şi 1871 — în turnee prin Transilvania şi Moldova, jucând la Braşov, Arad, Oraviţa, Iaşi și Botoşani, la primul dintre turnee fiind integrat în micuța echipă, ca sufleur şi actor, poetul Mihai Eminescu.

“În primăvara lui 1868, Eminescu îndeplineşte rolul de sufleur, traducător şi copietor de roluri în trupa lui Mihail Pascaly, un mare actor al timpului, unul din ctitorii teatrului românesc. În această ipostază l-a cunoscut I. L. Caragiale, care a fost deosebit de impresionat de întâlnirea cu acest „copil minunat”: „Era o frumuseţe! O figură plastică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic”. Pascaly, desigur din motive de economie bugetară, l-a pus pe Eminescu să facă şi pe figurantul. „Adeseori sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din câte o haină Louis XIV, pantaloni bufanţi Henric IV şi chivere de carton aurit a la „Misterele Inchiziţiilor” sau din „Don Juan de Marara“, căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că nu numai sufleurul era chemat să ia şi el parte între personagele piesei, de multe ori se făcea apel până şi la bărbierul trupei — uneori chiar la pompier — spre a-i transforma în cine ştie ce lord sau baron din piesele romantice… Mihail Pascaly i-a încredinţat lui Eminescu şi traducerea din nemţeşte a unui destul de lung studiu de artă dramatică”, consemnează criticul de teatru Ioan Massoff în ziarul Universul din decembrie 1949.

Căsătorit cu o actriță, Matilda Pascaly (care l-a însoțit în permanență în turneele sale, dar care a murit prematur, se pare c[ în urma unui accident pe scenă), actorul a avut trei copii pe care a încercat să-i îndepărteze de viața teatrului care îi pricinuise atâtea necazuri, mai ales din pricina conflictelor deschise cu actorul Matei Millo.

Elevul maestrului, C.I. Nottara, scria în 1923 în revista „Literatura şi Arta Română”: “Până la 1871, când muri Matilda, îl găsim pretutindeni pe Pascaly, când în Capitală, când în provincie, mai ales în Iaşi şi în Transilvania, unde avu un succes strălucit.

Trecu apoi în 1874 cu trupa sa la circul Dersin, după care, în 1875, se reîntoarse în teatrul restaurat, atunci şi luă de la guvern concesiunea pe trei ani.

În 1881, reveni la teatru, dar prăpădit de boală. Uneori rămânea în culise, rezemat de câte un decor, aproape fără respiraţie. Dar cum intra în scenă, era un altul. Slăbiciunea pierea şi-şi termina jocul în aplauzele unanime ale publicului.

Doctorii îl trimiseră la Reichenhal şi, înainte de plecare, el organiză două reprezentaţii la Teatrul Naţional cu drama “Doi Sergenţi” şi la Raşca cu comedia “Ce ştie satul, nu ştie bărbatul”; în ambele aceste piese d’abia putu să joace.  Când se întoarse toamna în Bucureşti, boala îl consumă cu desăvârşire”.

Răpus de boala de piept, cel mai probabil tuberculoză, actorul a încetat din viaţă pe 30 septembrie 1882, într-o sordidă cameră de hotel aflată peste drum de vechiul Teatru Naţional, la doar 52 de ani. Mihail Pascaly a fost înmormântat la Cimitirul Bellu și, după cum povestea Ioan Massoff, în ziua înmormântării sale cineva care l-a întâlnit pe Matei Millo şi l-a întrebat cum se face că nu s-a dus la înmormântarea colegului său a primit următorul răspuns: „Amicul meu, ce să spun, eu n-aş vrea să fiu nici la înmormântare mea, atâta oroare îmi inspiră aceste solemnităţi…”

Pascaly a fost una din cele mai proeminente figuri ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea, alături de Costache Caragiale şi Matei Millo. “Teatrul a pierdut prin moartea lui pe artistul care a luptat din răsputeri pentru propăşirea instituţiei şi pentru alcătuirea unui repertoriu din piesele autorilor contemporani însemnaţi, singura bază a unui teatru modern”, mai scria C.I. Nottara în revista „Literatura şi Arta Română” în 1898.

Surse:

Ioan Massoff în Revista Teatrul și cotidianul Adevărul

C.I. Nottara, articol omagial publicat în Revista „Literatura şi  Arta Română”, 1898

***

 Moartea lui Nicolae Mavrogheni, cel mai excentric domn al Țării Românești

În iarna anului 1786, era mare fierbere în fanarul din Constantinopol; era vorba ca în locul lui Mihail Şuţu să se dea tronul Ţării Româneşti unui oarecare Nicolae Mavrogheni, născut în anul 1735, un ,,tăuşan“ cum ziceau turcii la insulari, un fiu de pescar din insula Paros, fost pirat, dar care se bucura, în calitate de Dragoman, de protecţia lui Capitan Paşa, Gezaerli Hassan, el însuşi favoritul Sultanului Abdul Hamid şi al marelui vizir Iusuf Paşa.

Fanarul era, pe drept cuvânt, scandalizat, căci această numire strica tradiţia şi încurca socotelile fanarioţilor, care păstrau o anumită linie comună de acţiune în Principate adoptată de multă vreme, bazată pe de o parte obiceiurile indigene, iar pe de alta, pe cunoaşterea cerinţelor stăpânilor turci.

Gezael Hasan, prieten din copilărie cu sultanul care îi dăduse în căsătorie pe sora sa, era atotputernic şi numirea lui Mavrogheni părea greu de înlăturat prin obişnuitele intrigi. Fanarioții îi opuseră atunci un candidat grec, Celebi Petrake, fost bucătar, dar ajuns tarapangiu al sultanului, în care calitate agonisi o avere imensă. Acesta, fost amant al soţiei lui Mavrogheni, pe care nu-l putea suferi, oferi lacomului sultan 4000 pungi de aur; domnia Munteniei ar fi fost astfel asigurată fără intrigile lui Gezaerli Hasan, care sugeră sultanului ideia de a căpăta de la Celebi nu 4000 de pungi, ci toată averea, tăindu-i capul pentru fărădelegile sale şi moştenindu-i, de drept, averea.

Sultanul găsi nemerită propunerea; Celebi Petrake fu închis şi torturat, iar Mavrogheni căpătă caftanul şi avu plăcerea să vadă căzând capul rivalului său tocmai când ieşea cu mare alai de la Serai, unde primise mult râvnita învestitură

Acela despre care Pitarul Hristache scria în 1817: “Unii ziceau că-i om bun, cei mai mulţi că e nebun”. Alţii îl ţineau de prost, şi nimeni nu-i da de rost „aceluia pe care Vaillant şi Regnault l-au considerat geniu, iar Văcărescu şi Fotino drept „om prost la fire, şi la gândire, şi la simţire“.

Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni Vodă sosi la Bucureşti în aprilie 1786, spre spaima boierilor, care îl considerau „o poznă a firei” şi care se aşteptau să-l vadă începând năzdrăvăniile sau „apucându-l” dintr-o clipă în alta. Văcăreştii, Ghiculeştii, Brâncovenii, Câmpinenii, Creţuleştii, Filipeşti, Fălcoenii şi Racoviţeştii văzuseră ei multe în viaţa lor, dar îngheţau de frică când priveau pe noul Domn, înalt, uscat la trup, negru la faţă, totdeauna încruntat, vorbind tare şi răspicat, cu gesturi repezi, îmbrăcat turceşte, cu pistoalele şi iataganul veşnic la brâu, înconjurat de înfricoşători săi „galiongii“, acei piraţi greoi, înarmaţi până în dinţi, care băgaseră spaima în bieţii bucureşteni, bandiţi fioroşi ce au rămas de pomină în memoria oamenilor.

La început, se purtă bine cu toată lumea, ba fiind chiar darnic cu negustorimea, cu boierii cei mici şi cu prostimea, aceştia se socoteau fericiţi că le-a venit un astfel de domn. Nu începuse, se vede, să se dea pe faţă firea-i nervoasă, crudă, şi nici boala de care suferea, epilepsia, după afirmaţia lui Kogălniceanu, nu-i slăbise nervii, așa cum se întâmplă mai târziu.

Dionisie Eclesiarhul ne spune, în cronograful său, că în scurtă vreme Mavrogheni își schimbă purtarea; după mesele ce le lua cu boierii cei mari, care numai noduri înghițeau, le pretindea multe pungi cu bani.

La Divan judeca singur, fără părerea boierilor, pe care nu-i putea suferi, şi da hotărîri foarte plăcute poporului şi nesuferite de boierii ca Văcărescu, cel care mărturiseşte că “îi este ruşine să le scrie”.

Îi plăcea să se repeadă, cu câţiva galiongii, prin târg, să prindă negustori cu ocaua mică sau care luau mai mult decât se cuvenea: bătaia straşnică pe care o mâncau cei prinşi astfel era cea mai uşoară pedeapsă, căci Mavrogheni, când era înfierbântat, îi mai şi spânzura fără multă judecată. Nu avea astâmpăr niciodată şi mare plăcere simţea să se îmbrace în haine de călugăr sărac şi să viziteze pe negândite, la ore nepotrivite, bisericile, spre a vedea dacă i se ascultă porunca ce o dăduse, ca preoţii să stea mereu în biserică, la dispoziţia credincioşilor. Ion Ghica ne povesteşte cum se plimba Domnul într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite, înconjurată de curteni, arnăuţi şi paiaţe cu clopoţei care se legau de femei pe stradă, insultându-le cu vorbe neruşinate. Când îl apuca accesele sale de frenezie nervoasă, nu-i mai intra nimeni şi nimic în voie; chipul îi devenea înfiorător şi puţini erau acei care ar fi cutezat să-l privească în faţă, începea să șuiere, să facă mişcări dezordonate, şi fugea încotro vedea cu ochii ca urmărit de vedenii de care se îngrozea.

Atunci, ne spune Ion Ghica, încăleca şi străbătând în goană nebună, urmat de sălbatecii galeongii, străzile oraşului ce se goleau de spaimă, urla cât îl ţinea pieptul strigătul “Iangân vaar!… foc!…”

Când însă avea epoci liniştite, Mavrogheni guverna cu înţelepciune, proteja pe cei nevoiaşi, împărţea dreptatea cum se cuvenea şi dejuca cu multă isteţime planurile periculoase ale duşmanilor din afară. Pe boieri însă, după cum am spus, îi ura de moarte – de altfel ura era reciprocă – şi le făcea rău ori de câte ori avea putinţa.

Surghiunurile şi confiscările averilor se ţineau lanţ, ele erau anunţate victimelor în cursul audienţelor în chip batjocoritor şi puse pe seama unor vise ce le-ar fi avut Mavrogheni în timpulnopţei. Aceste vise prevestitoare de nenorociri ajunseseră faimoase şi, ca o culme a râsului ce îşi făcea tiranul de boieri, îşi boieri calul, pe cunoscutul Talabaşa, îmbrăcându-l cu caftan, în cursul unei ceremonii speciale.

Tot în semn de profund dispreţ pentru boieri, dădu slujbe mari, de răspundere, unor oameni de rând cum era Ioniţă Papuc, Sava, Turnavitu, ale căror isprăvi şi ticăloşii aduseseră lumea la desperare.

În vremea aceasta, august 1787, izbucni războiul între Turcia şi Rusia, dând prilej lui Mavrogheni să-şi arate o altă latură a firii sale excentrice: se crezu înzestrat cu neasemuite calităţi de organizator militar şi începu să-şi formeze o armată cu care voia să impună respect beligeranţilor. Bucureştii deveniră în scurtă vreme, spre profunda mirare şi disperare a paşnicilor săi locuitori, o mare tabără militară, în care furnicau turcii, albanezii, grecii, sârbii, arabii şi alte naţii, oameni fără căpătâi, pe care îi atrăsese făgăduiala unei lefi mai mare ca la orice altă armată de mercenari.

Mavrogheni dorea un corp de elită format numai din ostaşi români, lucru care a entusiasmat chiar pe biografii mai puţin binevoitori ai fanariotului, cum era, de pildă, Dionisie Eclesiarhul, care are cuvinte bune pentru modul cum Domnul îmbrăca, echipa şi plătea pe oştenii români.

Întreaga armată, peste 6.000 oameni, formată din elemente deosebite, în care Mavrogheni punea multă speranţă, fu înzestrată şi cu artilerie „de ocazie”, adică adunată şi cumpărată de pe unde se găsea. Boierii, prudenţi, temându-se că aceste costisitoare pregătiri nu vor avea alt rezultat decât intrarea trupelor duşmane în ţară, nu-i dădură niciun sprijin. Mavrogheni, turbat de mânie şi pierzându-şi capul în preajma unor evenimente al căror rost şi legături ascunse nu le putea pricepe, goli ţara de boieri, trimeţându-i în surghiun, şi boierind cu sila pe cine nimerea, hotărât să fabrice boieri noi în locul celor vechi. Corpurile de armată conduse de boierii cei tineri, după mici succese locale, suferiră înfrângeri serioase, până când, la 10 octombrie 1789, Mavrogheni disperat, turbat de mânie şi nebun de-a binelea, fuge din Bucureştii ocupaţi de principele de Coburg, rătăcind pe la paşii de la Dunăre, unde căuta zadarnic protecţie.

Mavrogheni

În cele din urmă, pe 30 septembrie 1790, duşmanul său, Celebi Paşa, îl prinse în satul Belina (Bela), în Bulgaria, şi îi tăie capul, pe care îl trimise la Constantinopol, spre satisfacţia marelui vizir. Astfel se sfârşi Nicolae Mavrogheni, domnul nevropat rămas în legendele populare, în cântece şi în istorie ca un om extraordinar, ca o reîncarnare a unui Vlad Ţepeş din vremile de demult”.

Despre rămășițele lui se știe că mai târziu au fost strămutate la Brusa, în afară, bineînțeles, de cap, ce fusese expus la Poarta Otomană și apoi aruncat. După Eterie, un număr însemnat de greci scăpați din măcelul din Fanar au fost exilați din Constantinopol. Fostul Caimacam al Munteniei, Costachi Negri, și el o victimă a sălbătăciei turcești lăsase o văduvă, pe Domnița Eufrosina, fata lui Mavrogheni-Vodă, care a fost surghiunită împreună cu alți greci la Brusa.

De acolo și-a trimis un om de încredere în Bulgaria, pentru aducerea rămășițelor domnitorului ucis cu treizeci și doi de ani înainte și astfel osemintele lui au fost îngropate la biserica Sfinților Apostoli. Soția lui Mavrogheni-Vodă, Doamna Mărioara, născută Scanavi (sora Elenei Scanavi, soția lui loan Gheorghe Caragea, domn al Munteniei între 1812-1818, ambele fiice ale bogatului bancher Scanavi) a venit și ea la Brusa și a locuit o vreme cu fiica sa. Doamna Mavrogheni a murit pe 14 martie 1829 și a fost înmormântată alături de fostul domn. Fiica, Eufrosina, a murit în anul 1850 și a fost înmormântată la biserica Golia din Iași.

La Biserica Sfinților Apostoli se găseau un număr însemnat de odoare dăruite de membrii familiei Mavrogheni, printre altele un epitaf de catifea roșie brodată cu fir de aur purtând o inscripție grecească întru pomenirea domnitorului, mai multe artofoare și sfeșnice de argint, o cruce și candele aurite, icoane îmbrăcate, precum și două procovețe brodate, unul cu vulturul bizantin și celălalt cu stema Principatelor.

 

Surse:

A. Pomescu-Gilly, Domnia de pomină a fanariotului Nicolae Mavrogheni, 1931

C. J. Karadja, Mormântul  lui Mavrogheni-Vodă la Brusa, Revista Istorică, 1923

***

 Simone Signoret: Drumul spre înalta societate 

Simone Henriette Charlotte Kaminker s-a născut pr 25 martie 1921 în Wiesbaden, Germania, fiind fiica lui André și a Georgettei Kaminker, cea mai mare dintre cei trei copii ai cuplului. Tatăl ei a lucrat în Liga Națiunilor și provenea dintr-o familie de evrei polonezi, iar mama era catolică practicantă.

Simone a crescut la Franța într-o atmosferă intelectuală și a studiat engleza, germana și latina. După terminarea școlii secundare, în timpul ocupației naziste a Parisului, adolescenta a trebuit să își susțină familia, lucrând ca dactilografă pentru un ziar colaboraționist francez.

În această perioadă s-a împrietenit cu un grup de scriitori și actori care se întâlneau la Café de Flore din cartierul Saint-Germain-des-Prés. A devenit interesată de actorie și a fost încurajată de prietenii ei, inclusiv de Daniel Gelin, iubitul de la acea vreme, să-și urmeze pasiunea.

În 1942, ea a început să apară în piese de teatru și a reușit să câștige suficienți bani pentru a-și sprijini mama și pe cei doi frați mai mici. Tatăl ei fugise din țară în 1940, iar ea a preluat numele de fată al mamei pentru scenă, cu scopul de a-și ascunde originile evreiești.

Și-a câștigat celebritatea jucând în filmul La Ronde, în 1950, o producție care a fost interzisă pentru scurt timp la New York fiind considerată imorală. Au urmat apoi Casque d’or, în 1951, Thérèse Raquin, în 1953, Les Diaboliques, în 1954 și The Crucible, în 1956.

În 1958, Simone Signoret a jucat în filmul britanic „Drumul spre înalta societate” care i-a adus numeroase premii, inclusiv Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes și Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. I s-au oferit contracte la Hollywood, dar le-a refuzat, continuând să lucreze în Franța și Anglia, în special alături de Laurence Olivier.

Actrița s-a căsătorit cu cineastul Yves Allégret în 1944, iar cuplul a avut o fiică, pe Catherine Allégret, dar mariajul s-a terminat prin divorț în 1949.

Cea de-a doua căsătorie va avea loc în 1951, noul ei soț fiind actorul francez de origine italiană Yves Montand, relație care va dura până la moartea ei, dar cuplul nu a avut copii.

Începând cu anul 1981, starea de sănătate a actriței, care era fumătoare înrăită și consumatoare ocazională de alcool s-a înrăutățit brusc și a suferit mai multe intervenții chirurgicale.

Simone Signoret a murit de cancer pancreatic în Autheuil-Authouillet, Franța pe 30 septembrie 1985, la vârsta de 64 de ani, și fost înmormântată în cimitirul Père Lachaise  din Paris.

***

 Lucreția Ciobanu a murit pe 30 septembrie 2015, la vârsta de 90 de ani. A fost supranumită “Doamna Munților” și a încântat generații întregi cu melodiile ei, culese de la Mărginimea Sibiului, pe care le-a dus până departe, în America și în Canada. Puțini știu povestea de viață a Lucreției Ciobanu și cum a ajuns să fie una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară de la noi din țară. Lucreția 

Pe numele ei adevărat Lucreția Arcaș s-a născut în localitatea Topârcea, în județul Sibiu, la 27 octombrie 1924. A crescut pe cântecele glasului duios al mamei ei, deoarece pe vremea aceea nu erau radiouri.

Povestea de viață a Lucreției Ciobanu pare ruptă din filme. Părinții ei au prins vremuri grele. Tatăl ei a fost prizonierul rușilor, în timpul revoluției bolșevice, și a lipsit o perioadă lungă de timp de acasă:

“Tatei, Ion Arcaș, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era revoluția bolșevică, iar tata a căzut prizonier la ruși și a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reușit să se îmbarce clandestin spre America, dar vasul s-a izbit de un ghețar și s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulți prizionieri erau lichidați în perioada aceea.  A reușit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford”.

Familia Arcaș a trăit din agricultură:  “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot fe­lul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… sa­tul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”

Lucreția Ciobanu a crescut cu o iubire imensă pentru muzică. A fost de mică fascinată de doinile oierilor, care umblau cu fluierul în gură pe văi și pe dealuri. La 14 ani a părăsit localitatea natală și a plecat la București, să stea cu sora ei care era căsătorită și stabilită acolo. A făcut Liceul Domnița Bălașa Brâncoveanu, iar la 19 l-a cunoscut pe soțul ei, prin intermediul unor aviatori, care erau prieteni cu sora ei.

“ El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era pe­ri­oada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram ti­neri, dar ne oprea lumea pe stra­dă şi ne spunea: «Să faceţi co­pii, că frumoşi v-a lăsat Dum­­nezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Ro­­mână. Era locotenent ­atunci. A fost avansat la gradul de ge­neral… El se în­drăgostise de mine, eu de el. A fost un bă­iat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile me­le. Vreo 35 de ani de turnee.” 

La începutul anilor ’50, Lucreția și soțul ei locuiau în apropiere de Podul Izvor. Într-o zi a observat un afiș cu  Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor și i-a spus soțului ei: “Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!”. A luat mențiune pe țară pentru doina pe care a interpretat-o în cadrul concursului.

Sculptorul Spiridon Georgescu, autorul Leului din Cotroceni a văzut-o pe scenă pe Lucreția Ciobanu și a îndrăznit să o întrebe dacă vrea să îi fie model pentru o statuie. Zis și făcut. După acest episod, zeci de pictori și sculptori voiau ca Lucreția să pozeze pentru ei, dar ea a refuzat.

A debutat în deschidere la Valea Călugărească și a avut mari emoții: “Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Şte­­fănescu Goangă, Maria Tă­nase, Aida Mo­ga, Lavinia Slă­vea­nu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, men­ţiu­ne pe ţară… Într-o zi, bietul Gus­ti a zis: «Ştii ce? Mâine să te pre­zinţi la gară, să pleci la Va­lea Călugă­rească. Vei ­merge cu Ioana Radu şi cu Ion Lui­­can». Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezi­tări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Re­vistă.”

Despre Maria Tănase, Lucreția Ciobanu spunea că era foarte săracă și obișnuia să ceară bani oamenilor: “Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă? «Dumneata ce cânţi, dom­nişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă, fiindcă sunteţi dumnea­voastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece popu­lare. Asta o aflasem de la cei mulţi de la Capşa."

Cu bune, cu rele, Lucreția Ciobanu a avut o carieră extraordinară. A ajuns cu melodiile ei până peste hotare și a fost decorată de către Președenția României cu Crucea Națională a Serviciului Credincios și a fost Cetățean de Onoare al Județului Sibiu.

😁😁😁

 Trei tipi mor si ajung la poarta Raiului. Sf. Petru ii intreaba:

– De câte ori v-ati inselat nevestele?

– Eu niciodata in 30 de ani de casnicie, raspunde primul.

– Foarte bine, uite ai aici un Mercedes, sa te plimbi prin Rai.

– Eu o singura data in 40 de ani de casnicie, spune al doilea.

– Nu e chiar atât de grav, se iarta. Uite un Opel, sa mergi cu el prin Rai.

– Eu de vreo 10 ori in 20 ani de casnicie, raspunde ultimul.

– Aoleu, ce rau ai fost. Insa, pentru ca ai fost cinstit, uite un Logan.

Dupa ceva timp, se intâlnesc cel cu Loganul si cel cu Mercedesul la un stop. Cel cu Mercedesul plângea.

– De ce plângi, omule? Ce s-a întâmplat?

– Uite… a murit nevasta-mea ieri…

– Asa, si?

– Si am vazut-o azi prin Rai… pe role!

***

 Scriitorul Miguel de Cervantes a fost vândut ca sclav și a fost încarcerat în Algeria

Miguel de Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares pe 29 septembrie 1547, fiind fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale, doña Leonor. În 1551, familia s-a mutat la Valladolid, iar tatăl lui, care era bărbier, a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate din cauza datoriilor. După cinci ani au plecat în Córdoba pentru a prelua moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori.

La vârsta de 19 ani, în 1566, Miguel se stabilește la Madrid unde participă la cursuri de gramatică și își descoperă pasiunea pentru teatru.

Cervantes decide să se refugieze în Italia în urma acuzației că l-ar fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune care a atras mânia regelui Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569 și a intrat în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul îl cunoscuse la Madrid.

Cei doi au călătorit împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma și în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina și s-a îmbarcat pe galera Marquesa, iar pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, fiind parte din armata creștină condusă de don Juan de Austria, fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea.

De aici i s-a tras porecla „ciungul de la Lepanto”, deși, în realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, ci doar a fost anchilozat o vreme din cauza unei răni. După ce timp de șase luni Miguel a stat într-un spital din Messina, și-a reluat cariera militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino, Corfu, Bizerta și Tunisia, sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León.

Timp de doi ani, până în 1575, tânărul a stat în Napoli, apoi, în timp ce încerca să se întoarcă în Spania la bordul galerei Sol, o navă de pirați de dimensiuni mici a atacat vasul pe care se aflau pe Miguel de Cervantes și fratele său, Rodrigo, iar aceștia au fost făcuți prizonieri. Tinerii au fost duși în Algeria și scriitorul a fost vândut ca sclav. Datorită faptului că s-au găsit asupra lui scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa, răpitorii au crezut că Cervantes este o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună pe el, astfel că au cerut 500 de escudos de aur în schimbul eliberării sale.

În cei cinci ani de închisoare, tânărul a încercat să evadeze de patru ori împreună cu colegii săi de celulă. Prima încercare a eșuat pentru că maurul care trebuia să-i conducă pe Cervantes și pe colegii săi la Oran i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați și mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes a reușit să strângă o parte din suma pentru răscumpărare, dar banii nu erau suficienți pentru a-i elibera pe ambii săi fii. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său, Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe Miguel și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a ascuns într-o peșteră, așteptând venirea unei galere spaniole, dar aceasta a fost capturată, iar fugarii au fost aspru pedepsiți.

După ce un al treilea plan de evadare a eșuat, Cervantes a fost condamnat să primească două mii de lovituri de bici, dar sentința nu a executată până la urmă.

Și ultima încercare de evadare a fost nereușită din cauza trădării unuia dintre deținuți care a dezvăluit planul complotiștilor guvernatorului turc al Algeriei, iar acesta l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare aflată chiar în palatul său. După aceea, a hotărât să-l ducă pe tânăr la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

În mai 1580 au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin „Părinții trinitari” care se ocupau cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Călugării au reușit să stângă suma de 500 de escudos care era cerută pentru eliberarea lui Cervantes făcând apel la negustorii creștini din zonă și au reușit să-l elibereze tocmai când guvernatorul se pregătea să-l ducă spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580.

Ajuns în Spania pe 24 octombrie, scriitorul a stat un timp la Valencia, iar în noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.

În primăvara următoare, Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde se afla sediul curții lui Filip al II-lea al Spaniei, pentru a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile făcute de familia sa pentru a-l elibera din Algeria.

Scriitorul a fost trimis cu o misiune secretă în Oran, pentru că avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii, primind 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid, solicitând o funcție rămasă vacantă în Indii.

În această perioadă a avut o relație cu Ana Villafranca de Rojas, soția cârciumarului Alonso Rodríguez, iar cei doi au avut o fetiță, Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Nu după mult timp, pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, o tânără săracă în vârstă de douăzeci de ani. La doi ani după mariaj, scriitorul își începe călătoriile prin Andaluzia și decide să divorțeze de soția sa cu care nu avusese copii.

În 1587 primește funcția de comisar al aprovizionării pentru Invincibila Armada și, datorită misiunii, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha.

Mai târziu se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, mergând din casă în casă pentru a strange bani de la cetățeni. În 1597 ajunge în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde depozita impozitele, fiind acuzat el însuși de însușirea banului public.

Șapte ani mai târziu, în 1604, se stabilește la Valladolid, unde se afla Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei, iar un an mai târziu reușește să publice prima parte din „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” (Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha).

Spre bătrânețe, în iulie 1613, Cervantes s-a alăturat celui de-al treilea ordin franciscan, dar starea sa de sănătate se înrăutățea de la o zi la alta. Conform simptomelor descrise, inclusiv setea permanentă, se pare că suferea de diabet.

Miguel de Cervantes a murit pe 22 aprilie 1616 și, conform dorințelor lui, a fost înmormântat în Mănăstirea Trinitarienilor desculți (Convent of the Barefoot Trinitarians) din centrul Madridului. Rămășițele sale au dispărut în 1673 după ce au fost mutate în timpul lucrărilor de reconstrucție a mănăstirii, dar în 2014 istoricul Fernando de Prado a lansat un amplu proiect de redescoperire a acestora.

În ianuarie 2015, Francisco Etxeberria, antropologul criminalist care a condus cercetările, a raportat descoperirea unor casete care conțineau fragmente osoase pe care erau inscripționate literele „M.C.”. Pe baza cercetărilor aprofundate, pe 17 martie 2015 rămășițele au fost confirmate ca aparținând lui Cervantes și scriitorul a fost înmormântat din nou în cadrul unei ceremonii publice care a av ut loc în iunie 2015.

😁😁😁

 Lupul şi iepurele găsesc un sac mare plin cu mâncare în pădure și imediat au început să se certe cine să ia sacul.

La un moment dat lupul propune:

- Mă iepurilă, hai să facem aşa, sacul va reveni celui care reuşeşte dintr-o lovitură să-i scoată celuilalt mai mulţi dinţi.

Iepurilă imediat a căzut de acord cu propunerea.

Lupul zice:

- Hai tu primul.

Îşi face iepurele elan şi îl plesneşte peste bot pe lup din toată puterea încât acesta cade lat la pământ.

Se scoală lupul, scuipă dinţii, îi numără şi zice:

- Şase.

După asta, îl apucă lupul de urechi pe iepure şi îi aplică aşa o lovitură că mai mai să-i rupă urechile.

Scuipă iepurilă dinţii, numără:

- Patlu.

- Cum mă patru, imposibil! Se miră lupul și nu-i vine a crede…

- Pana mea, patlu, dacă doal patlu dinţi aveam!?

😁😁😁

 Unui tip i s-a stricat imprimanta, aşa că a chemat un specialist.

Acesta o verifică şi apoi îi spune:

– Imprimanta nu are nimic. Trebuie doar curăţată. În mod normal eu ar trebui să vă iau o groază de bani pentru aşa ceva dar vă sfătuiesc să încercaţi singur cu ajutorul manualului.

– Şeful tău ştie ce faci? Mă aşteptam să-mi iei banii,câştigându-i atât de uşor.

– Şeful ne-a zis să procedăm aşa pentru că urmează să câştigăm mai mult după ce clientul încearcă să repare singur…

😁😁😁

 Un avicultor merge la barul local și se așează pe singurul scaun liber, lângă o femeie. Comanda o sticla de șampanie, iar femeia de lângă el spune:

– Ce interesant și eu am comandat tot șampanie.

– Ce coincidenta, spune avicultorul. E o zi speciala pentru mine și am vrut sa sărbătoresc.

– Si pentru mine e o zi speciala, spune femeia. Si eu sunt aici sa sărbătoresc.

– Ce coincidenta, spune avicultorul.

In timp ce ciocnesc paharele, el o întreabă pe femeie:

– Tu ce sărbătorești?

– Sotul meu și cu mine am tot încercat sa avem copii ani de zile, iar astăzi ginecologul mi-a spus ca sunt însărcinată.

– Ce coincidenta – spune bărbatul – eu sunt avicultor și timp de multi ani de zile găinile mele făceau oua infertile, iar acum toate au făcut oua fertile.

– Oh, dar asta e minunat, spune femeia. Ce ai făcut pentru ca găinile tale sa devina fertile?

– Am schimbat cocoșul, răspunde omul.

– Ce coincidenta, răspunde femeia zâmbind.

Din nou SuperBlog

 Mi-e dor să scriu din nou din postura de superblogger. Știu!!!... Am mai făcut-o de atâtea ori și au trecut doar câteva luni de la încheierea ultimei sesiuni de superblogging. Dar scrisul pe blog este ca un drog în momentul în care intra în acțiune spiritul de întrecere.

Deci Spring SuperBlog tocmai s-a încheiat! Trăiască SuperBlog - ul!!! Să reîncepem!!! 

***

 Atunci cand esti singur,iti doresti compania cuiva.

Cand esti in cuplu, iti lipseste libertatea.

Cand nu ai de munca,iti doresti sa lucrezi.

Muncesti,iti doresti concediu.

Esti tanar, iti doresti sa faci lucruri de adulti.

Devii adult si vrei sa faci lucrurile pe care le fac tinerii.

Traiesti in tara ta si ti-ar placea sa locuiesti in strainatate.

Ajungi pe meleaguri straine si ti se face dor sa te intorci.

Ajungem in punctul in care ne concentram doar pe ce ne lipseste si nu pe ce avem.

 Ratam prezentul si devenim nefericiti.

 Si asta doar pentru ca nu stim sa apreciem...

***

 IPOCRIZIA COPIILOR

În relația voastră cu MAMA și TATĂL vostru nu luați în considerare dacă frații voștri le dau, de ce să le dau eu? Dacă frații mei nu contribuie, eu de ce să contribui?

În consecință, trebuie să țineți cont de faptul că a oferi MAMEI și TATĂLUI FĂRĂ A AȘTEPTA CA CEILALȚI SĂ DEA VA FI ÎNTOTDEAUNA IMPORTANT, lucrul rău este că în această viață NU TOTUL ESTE BANI.

Este o companie alături de tine, o conversație la micul dejun, prânz sau cină,

ajutor în casa ta pentru a vedea și a verifica de ce are nevoie părintele tău,

Întreabă-l de ce are nevoie, cu ce te pot ajuta.

Dar mulți dintre noi, punem ca pretext:

EU NU AM BANI,

EL SAU EA AU O PENSIE, pentru ce vrea mai mult?

EU NU SUNT SINGURUL LUI COPIL,

NU AM TIMP,

AM MULT DE LUCRU,

MI-E GREU SĂ MĂ DUC SĂ-I VĂD

Absurdul este că atunci când îi vezi în sicriu, în acel moment dacă ai sau cauți bani, dacă ai timp, îți lași serviciul și nu îți este greu să mergi la priveghi și la înmormântare; doar în acea situație ai tot timpul din lume să fii alături de ei atunci când persoana iubită nu mai poate VEDEA, AUZI, SIMȚI.

Trist, dar real.

REȚINEȚI: recunoștința pe care o arătați pentru părinții voștri va fi aceeași recunoștință pe care copiii voștri o vor arăta pentru voi.

- Web

***

 Sfatul mamei pentru fiul ei căsătorit

1. Fiule, amintește-ți că te iubesc! Și toate sfaturile mele sunt o modalitate de a exprima dragostea.

2. Sună-mă oricând ai nevoie de ajutorul meu.

3. Nu mă suna după ora 22 fără niciun motiv. Este timpul soției tale acum.

4. Sună-mă înainte de ora 22:00 "chiar așa", fără treabă.

5. Nu ridica niciodată vocea decât dacă viața cuiva depinde de asta.

6. Nu te aștepta de la soția ta să te trateze așa cum te tratez eu. Asta nu se va întâmpla niciodată, nu ea te-a născut.

7. Niciodată să nu-i spui soției tale: "Mama mea a făcut asta! " »

8. Uită fraza "Mama a făcut-o mai bine" pentru totdeauna!

9. Nu te plânge mie de soția ta. Te-ai ales pe tine!

10. Salvează doar informații „sigure” în telefon. Păstrează restul în cap, antrenează-ți memoria, învață compromisurile pe de rost.

11. Întotdeauna lăudă mâncarea gătită de soția ta.

12. Nu-i spune niciodată soției tale despre certurile noastre din trecut cu tatăl tău. A trecut mult timp și nu ține de nimeni.

13. Dacă soția ta merge la spital, viziteaz-o zilnic!

14. Ține minte, acum femeia principală din viața ta este soția ta.

15. Niciodată să nu critici părinții soției tale. Aminteste-ți că ei au produs femeia pe care ați ales-o.

16. Bea cel puțin 2 litri de apă pe zi. Nu mă contrazice. Doar bea.

17. Nu vizita niciodată pe cineva cu mâna goală.

18. Felicită-ți mereu soția cu toate sărbătorile. Plus ziua nunții și ziua în care v-ați întâlnit. Acest lucru este important pentru femei.

19. Zâmbește înainte să deschizi ușa spre casă! Amintește-ți că pentru soția și copiii tăi ești barometrul calmului și al seriozității

😁😁😁

 Azi dimineaţă am luat-o dintr-odată la fugă din supermarket. Văzându-mă, umflatul ăla de paznic dă şi aleargă după mine.

După ce l-am alergat în jurul parcării de vreo câteva ori, m-am hotărât în sfârşit să mă opresc. Atunci el mă prinse de guler şi, abia trăgându-şi sufletul, îmi zise:

– Deschide-ţi geaca imediat!…

Aşa că m-am descheiat larg la fermoar şi i-am zis:

– Uite, prietene… nu am nimic!

– Atunci de ce ai fugit? m-a întrebat el, încă gâfâind.

– Pentru că m-am gândit că nu ţi-ar strica şi ţie puţin sport…

***

 Ray Charles – o legendă a muzicii soul

Astazi, 23 septembrie, se împlinesc 94 de ani de la naşterea lui Ray Charles, cântăreţ, compozitor şi pianist american, una dintre legendele muzicii soul de peste Ocean. Cel supranumit “The Genius” (Geniul), “The Right Reverend” (Reverendul cel Drept), “The High Priest Of Soul” (Marele Preot al soul-ului) sau, mai simplu şi universal, Brother Ray (Fratele Ray), a fost nu doar unul dintre principalii arhitecţi ai fuziunii gospel/R&B care a devenit cunoscută sub numele de “soul music” în anii 1960, ci şi un jazzman, un artist crossover care a înregistrat succese şi în muzica country, iar pentru noile generaţii un model în lumea muzicii pop şi o personalitate iconică pentru afro-americani.

Ray Charles Robinson s-a născut la 23 septembrie 1930, în Albany, Georgia şi a crescut în Greenville, Florida. A fost fiul lui Bailey Robinson, de profesie mecanic la căile ferate, şi al Arethei, care care aranja buşteni într-o fabrică de cherestea.

A devenit încă din primii ani ai vieţii pasionat de muzică, iar la vârsta de şase ani a început să ia lecţii de pian.

Din nefericire, tot atunci, medicii i-au descoperit un glaucom, boală în urma căreia va orbi complet.

Muzicianul nu a utilizat niciodată un baston pentru nevăzători, iar mama sa, o femeie extrem de devotată, l-a ajutat să înveţe cum să abordeze viaţa într-un mod unic.

Copilăria sa a fost puternic marcată şi de dispariţia lui George, fratele său, care a murit înecat în cada de baie la doar 4 ani.

În pofida suferinţelor cumplite, în perioada 1937-1944, a frecventat cursurile Şcolii Sf. Augustin pentru Persoanele cu Deficiențe de Vedere și Auz, perioadă în care a studiat compoziţia, scriind muzică în limbajul Braille, şi a învăţat să cânte la saxofon, clarinet, trompetă şi orgă.

Mama sa a murit în primăvara anului 1944, când Ray avea 14 ani, iar acest eveniment a venit ca un alt șoc pentru el. Charles va recunoaşte, peste ani, că decesul mamei și al fratelui său au fost „cele două mari tragedii” ale vieții lui. Charles s-a întors la școală după înmormântare, dar va fi exmatriculat în octombrie 1944, în urma unei glume nepotrivite făcute unui profesor.

Şi de parcă necazurile nu erau suficiente, în anul 1946, Ray îşi va pierde şi tatăl, rămânând orfan de ambii părinţi la o vârstă atât de fragedă.

A început să cânte în cluburi și localuri cu o formație country & western numită „The Florida Playboys”, apoi s-a alăturat unor trupe locale din Tallahassee, precum „Florida A & M University Student Band” și „Adderley Brothers”.

În anul 1947, s-a mutat în Seattle, unde a cântat în diverse trupe în stilul binecunoscut lansat de Nat King Cole şi Charles Brown. Pe drumurile între spectacole, însă, Ray va cunoaște o „metodă” de a alunga tristețea: heroina, un viciu care avea să influenţeze puternic următorii ani ai existenţei sale.

Ray Charles a debutat ca pianist de jazz și cântăreț de rhythm & blues, iar în anul 1949, va lansa, la Los Angeles, primul său hit R&B, „Confession Blues”, pentru ca, doi ani mai târziu, să lanseze primul său solo intitulat „Baby Let Me Hold Your Hand”.

În anul 1954, la doi ani de la prima înregistrare, a început să adauge muzicii sale elemente de gospel, pentru a întregi acordurile melodioase, fiind artistul care a reușit să aducă emoția gospelului în acordurile pianului său și în sunetul întregii orchestre, fiind și un aranjor extrem de valoros.

Dealtfel, Ray Charles s-a făcut cunoscut şi prin vocea sa unică, cu care a reuşit, ca nimeni altul, să împletească acorduri din muzica religioasă cu cele din muzica profană – gospel, rhythm&blues, rock’n’roll, country şi jazz.

Primul hit național a fost „I’ve Got A Woman”, lansat în 1956, iar seria de discuri editate la Atlantic Records a culminat cu „What’d I Say”, vândut într-un milion de exemplare.

„I’ve Got A Woman” a atras criticile predicatorilor, care au declarat piesa un sacrilegiu, însă pentru comunitatea afro-americană a însemnat chiar o forţă motoare a emanicipării lor.

A urmat o serie de piese de succes printre care „What’d I Say”, „Down în My Own Tears”, „Unchain My Heart” şi „Hit the Road Jack”.

În anul 1959, cel care era deja supranumit „The Genius”, a renunţat la colaborarea cu casa de discuri Atlantic Records şi a semnat un contract cu ABC Paramount, colaborarea cu aceasta aducând pe piaţa muzicală piese precum „Georgia on My Mind”, „I Can’t Stop Loving You”, „Hit the Road Jack” ori „Busted”, care au înregistrat un succes imens pe scena internaţională a muzicii pop.

Despre „Georgia on My Mind”, un single care a fost lansat pentru albumul său din 1960, „The Genius Hits the Road”, putem spune că, în timp, a fost preluată de alţi numeroşi artşti, inclusiv de Billie Holiday, Coldplay și Van Morrison, iar în anul 1979, va deveni imnul oficial al statului american Georgia.

În anul 1965, Charles a fost arestat pentru posesie de heroină, drog de care era dependent de mai bine de 20 de ani. Era a treia oară când era arestat în baza acestei acuzații, dar a reușit să evite închisoarea, internându-se într-o clinică de dezintoxicare din Los Angeles, scăpând astfel de dependență.

În anii ’70 a lansat o nouă versiune a melodiei „America the Beautiful” care a subliniat încă o dată stigmatul luptei și al sacrificiului care l-a marcat pe Ray Charles.

A apărut şi în filme precum „Swingin’ Along” (1961), „Ballad in Blue” (1965), „The Big T.N.T. Show (1966) (documentar), „The Blues Brothers” (1980), „Who’s The Boss” – în propriul rol (1987), „Limit Up” (1989) sau „Listen Up: The Lives of Quincy Jones” (1990) (documentar).

A cântat şi a colaborat cu legende ale muzicii precum Ella Fitzgerald şi Barbra Streisand, Natalie Cole, Elton John, Norah Jones, B.B. King, Gladys Knight, Diana Krall, Michael McDonald, Johnny Mathis, Van Morrison, Willie Nelson, Bonnie Raitt sau James Taylor. „Am înregistrat împreună cu atâția artiști minunați de-a lungul carierei mele, dar niciodată nu am avut un album de duete numai al meu”, declara Ray Charles în primăvara anului 2004.

În anul 1994, Ray Charles s-a aflat în România, unde a susţinut un recital de excepţie pe scena Festivalului internaţional „Cerbul de Aur” de la Braşov.

În anul 2004, Taylor Hackford a regizat filmul biografic „Ray”, marele artist fiind interpretat de actorul Jamie Foxx, care a şi câştigat în 2005 un premiu al Academiei Americane de Film pentru acest rol.

Despre acest film Ray Charles afirma: “am observat că Taylor şi-a făcut temele. A descifrat viaţa mea destul de bine. Aş vrea ca oamenii să înţeleagă încercările prin care am trecut de când eram copil şi până mi-am făurit o carieră şi toate întâmplările atât de diferite cu care m-am confruntat. Ceea ce trebuie să rămână din experienţa mea este că îţi poţi reveni din orice situaţie şi poţi învinge orice adversitate cu o singură condiţie: să crezi în tine şi să ştii unde vrei să ajungi”.

Pentru activitatea sa remarcabilă, Ray Charles a obţinut o serie de premii şi distincţii. Revista Rolling Stone l-a clasat, în 2016, pe locul 10 în lista celor mai mari 100 de artişti din toate timpurile şi pe locul 2 în lista celor 100 cei mai mari interpreţi ai tuturor timpurilor – după Aretha Franklin. A câştigat 17 premii Grammy, inclusiv un Grammy pentru întreaga carieră, Polar Music Prize, premiul Library of Congress Living Legend, Ordinul Artelor și Literelor, Kennedy Center Honors sau National Medal of Arts – oferită în 1993 de fostul președinte SUA, Bill Clinton – , şi a devenit membru al Florida Artists Hall of Fame.

Numele său este prezent, de asemenea, în Hall of Fame al Rock-ului, Blues-ului, cât și în cel al Premiilor pentru imagine ale Asociației Naționale pentru Drepturile Persoanelor de Culoare din SUA (NAACP Image Awards).

Ray Charles nu a uitat niciodată dificultăţile pe care a trebuit să le depăşească pentru a-şi împlini visele, drept urmare a donat sume importante din câştigurile sale, în beneficiul afro-americanilor, pentru sprijinul acestora în educaţie şi arte.

Charles a fost căsatorit de două ori, cu Eileen Williams, din 31 Iulie 1951, timp de doar un an, apoi cu Della Beatrice Howard Robinson, din 5 Aprilie 1955 până în anul 1977, şi a fost tatăl a 12 copii, făcuţi cu 10 femei diferite, din care trei cu cea de-a doua soţie.

În anul 2002, Ray Charles a donat fiecăruia din cei 12 copii ai săi, suma de 500.000 de dolari cu condiţia ca după moartea sa să nu solicite niciun ban de la Fundaţia Ray Charles pe care o înfiinţase în 1986 .

În 2003, Ray își anulează primul turneu din cei 53 de ani de carieră din cauza unor probleme de sănătate.

Ultima sa apariție publică a fost alături de actorul Clint Eastwood, la 30 aprilie 2004, cu ocazia desemnării studiourilor de înregistrare ale muzicianului, drept obiectiv istoric al orașului Los Angeles.

Ray Charles a murit la 10 iunie 2004, la reşedinţa sa din Beverly Hills, din cauza cancerului la ficat, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântat la Inglewood Park Cemetery, în prezenţa a mii de admiratori.

La două luni de la dipariţia sa, i-a apărut albumul „Genius Loves Company”, iar piesa care deschide albumul, „Here We Go Again”, interpretată împreună cu Norah Jones, a obținut premiul Grammy pentru cea mai bună colaborare şi premiul pentru cel mai bun single, iar grupajul de melodii a obținut și premiul pentru cel mai bun album pop.

În aprilie 2012, Fundaţia Ray Charles a dat în judecată 7 dintre cei 12 copii ai muzicianului, acuzaţia fiind că aceştia încearcă să obţină drepturi de autor pentru 12 dintre hiturile lansate de tatăl lor.

Frank Sinatra l-a numit pe Ray Charles „singu rul geniu adevărat în show business”…

😁😁😁

 O blonda intra intr-un supermarket si in timp ce facea cumparaturi, vede un obiect stralucitor langa vanzator.

– Ce este chestia aia stralcitoare de langa dumneata?

– Este un termos.

– Si la ce-i bun termosul asta?

– Face ca alimentele reci sa fie pastrate reci iar pe cele calde le mentine calde.

– Foarte interesant! spune blonda si-si cumpara un termos.

A doua zi, la serviciu, o colega si intreaba:

– Ce este chestia aia stralcitoare de langa tine?

– Este un termos.

– Si la ce-i bun termosul asta?

– Face ca alimentele reci sa fie pastrate reci iar pe cele calde le mentine calde.

– Foarte interesant! Si ce ai in el? intreaba colega.

– O cafea fierbinte si o inghetata…

***

 Moartea tragică a prințesei Mafalda

Prințesa Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana de Savoia s-a născut pe 2 noiembrie 1902 la Roma și a fost a doua fiică a regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei și a soției acestuia, Elena de Muntenegru. În copilărie a fost apropiată de mama ei, de la care a moștenit dragostea pentru muzică și arte și pe care a însoțit-o, în timpul Primului Război Mondial, în vizitele acesteia în spitalele militare italiene.

Pe 23 septembrie 1925, Mafalda s-a căsătorit cu Prințul Filip de Hesse, un membru loial al mișcării politice germane socialiste, la castelul Racconigi. Bărbatul s-a alăturat partidului nazist în 1930 și, atunci când Hitler a preluat puterea în 1933, a devenit guvernator de Hesse-Nassau. A servit în acestă funcție începând din 1933, dar zece ani mai târziu, în 1943 prințul a fost arestat și demis, iar anul următor a fost trimis într-un lagăr de concentrare, unde a rămas până când forțele americane l-au eliberat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fuhrerul credea că Mafalda acționează împotriva eforturilor de război și a numit-o “hoitul negru al casei regale italiene”. La începutul lui septembrie 1943, prințesa a călătorit în Bulgaria pentru a participa la funeraliile cumnatului ei, regele Boris al III-lea și, în timp ce se afla la Sofia, a fost informată că Italia a capitulat, că soțul ei este ținut în arest la domiciliu în Bavaria, iar cei patru copii au fost duși într-un orfelinat de la Vatican. Gestapoul a ordonat arestarea ei oriunde s-ar afla, astfel că pe 23 septembrie Mafalda a primit un telefon de la căpitanul SS Karl Hass, care i-a spus că are un mesaj important de la prințul Filip de Hesse.

Disperată, a mers la Ambasada Germaniei în Bulgaria pentru a afla despre ce este vorba, dar imediat ce a pășit pe poarta ambasadei a fost arestată pentru activități subversive. Mafalda a fost, mai exact, luată ostatică, autoritățile naziste crezând că astfel îl pot convinge astfel pe tatăl ei, regele Italiei, să nu se opună intereselor germane în război, a fost transportată la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin și în cele din urmă a ajuns în lagărul de concentrare Buchenwald.

Pe 24 august 1944 aliații au bombardat o fabrică de muniție din interiorul lagărului. Cei mai mulți dintre cei 400 de prizonieri au fost uciși, iar prințesa a fost grav rănită, îngropată până la gât în moloz și a suferit răni grave la o mână. Condițiile din lagărul de muncă au făcut ca rănile să se infecteze, așa că personalul medical i-a amputat brațul, dar intervenția chirurgicală brutală a dus la o sângerare abundentă și nu și-a mai recăpătat cunoștința.

Familia regală nu a fost anunțată de decesul ei, deși la sfârșitul anului 1944 au apărut diverse zvonuri, însă moartea ei nefiind confirmată oficial până în 1945, când Germania a capitulat.

Soțul Mafaldei, prințul Filip, a supraviețuit până în 1980. Cel mai mare dintre copiii ei, Moritz, a fost șeful Casei de Hesse până la moartea lui, în 2013, iar astăzi, casa de Hesse este condusă de Donatus, nepotul prințesei, care este căsătorit cu contesa Floria Franziska Marie-Luisa Erika von Faber- Castell.

***

 Inginerul Gheorghe Balș, un cărturar din alte vremuri, decedat pe 23 septembrie 1934

Gheorghe Balș s-a născut pe 25 aprilie 1868 la Adjud și a fost unul dintre cei mai respectați ingineri ai vechii Românii, membru al Academiei Române și om de cultură, specialist în bizantologie și istoric de artă. Provenit dintr-o familie de prestigiu, fiu al boierului Alecu Balș, a urmat studiile superioare în Elveția, luându-și bacalaureatul la Lausanne și obținând diploma de inginer la Politehnica din Zürich, a colaborat cu Anghel Saligny la realizarea podului de la Cernavodă și a fost autorul unor construcții în portul Constanța și a multor instituții spitalicești. Gheorghe Balș a condus și Crucea Roșie din România și a fost, împreună cu soția sa, Maria Balș, membru al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei.

Cercetător al arhitecturii românești, a scris o serie de studii despre evoluția arhitecturii moldovenești în secolele XV-XVIII. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: “Biserica din Filipeștii de Pădure” (1908), “O vizită la câteva biserici din Serbia” (1911), “Bisericile lui Ștefan cel Mare” (1926), “Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacul al XVI-lea” (1928), “Despre biserica Prislopului” (1932), “Les monuments byzantins de Roumanie” (1932), “Bisericile și mânăstirile din veacurile XVII si XVIII” (1933).

Marele cărturar a fost căsătorit cu Maria (Marieta) Știrbey, fiica principelui Alexandru Știrbey și sora lui Barbu Știrbey, împreună cu care a avut patru copii: Zoe, Alexandru, Ion și Matei.

Gheorghe Balș a încetat din viață pe 23 septembrie 1934. “La locuinţa sa din strada Buzeşti 100, a murit duminică, la ora 2 după-amiaza, în urma unei infecţii de pe urma unei răni, inginerul Gheorghe Balş, membru al Academiei Române, secţia istorică, preşedintele „Crucii Roşii” din România.

Inginerul Balş s-a înapoiat acum două zile în ţară, venind de la Sofia, unde a luat parte la congresul internaţional de bizantinologie. Gheorghe Balș este descendentul unei vechi familii boiereşti din Moldova. Născut la 25 Aprilie 1868, Gheorghe Balș moare la vârsta de 66 ani.

Studiile superioare le-a urmat în Elveţia şi la politehnica din Zurich. Gheorghe Balș a făcut parte din echipa de ingineri condusă de Anghel Saligny care a făcut podul de la Cernavoda, portul Constanţa şi farul de la Tuzla. Inginerul Balş este autorul a trei studii asupra vechilor biserici moldoveneşti”, nota ziarul Universul din septembrie 1934, iar doctorul Ștefan Irimescu scria în Dimineața:

“Dezastrele provocate in jurul nostru prin morţi premature şi neaşteptate se acumulează. Societatea pentru profilaxia tuberculozei a pierdut la un scurt interval de timp pe doi din cei mai de seamă ctitori ai ei: profesorul Cantacuzino şi acum inginerul Gheorghe Balș.

Cine a fost Balş ştiu toţi cei ce l-au cunoscut şi şi-au putut da seama de marile lui calităţi. La o înaltă distincţie sufletească şi o corectitudine care făcea din el un exemplar rar în aceste vremuri când scrupulele de conştiinţă nu mai tulbură liniştea celor ce şi-o încarcă fără să se resimtă de povara lor, el adăuga o seriozitate de gândire care-l făcea să aprofundeze până în cele mai mici amănunte problemele pe care le supunea analizei spiritului lui pătrunzător şi perspicace.

Boierul de viţă veche, descendent din conţii provensali de Baux, fiu al lui Alecu Balş de care vorbeşte Ion Ghica in scrisorile lui ca de cel mai mare latifundiar al timpului — era şi un mare filantrop şi astfel se explică că averea lui s-a risipit repede, a cunoscut în adolescența lui vremuri grele, când tatăl lui se ruinase complet.

Cu o energie de fier, el a înfrânt adversităţile şi a reuşit să facă strălucite studii la Geneva şi la politechnica din Zurich. Venit în ţară cu diploma de inginer, a fost unul din harnicii colaboratori ai lui Saligny şi a publicat studii de specialitate care l-au pus repede în evidenţă.

La Direcţia Sanitară dintre anii 1908—1910, care înseamnă o dată în analele asistenţei publice de la noi condusă de profesorul Cantacuzino, a adus o colaborare de mare preţ. Proiectele lui de construcţii sanitare alcătuite cu multă pricepere şi pe temeiul unei tehnici desăvârşite au dus la realizări care se pot constata şi astăzi, încă de atunci şi tot timpul în urmă, el a fost unul din factorii efectivi la conducerea Societăţii pentru profilaxia tuberculozei. Alături de femeia de mare inimă care e d-na Maria Balş, — al cărei apostolat pentru opera combaterii tuberculozei la copil e o nobilă pildă de muncă şi devotament pentru o mare cauză, el şi-a dat contribuţia competenţei lui pentru înjghebările de asistenţă pe care această societate le putea aduce la îndeplinire.

ÎI văd la Iaşi, în anii de restrişte ai războiului. Conducea „Crucea roşie”. Cât de mult a făcut cu spiritul lui de excelent organizator ştiu numai — cu o discreţie rară fugea de deşartele satisfacţii care pe drept sau pe nedrept prin buciumul sonor al presei şi al celebrărilor consacră reputaţiile — cei ce au lucrat cu el.

În sufletul lui vibrau accente de milă pentru că, o fire de artist, tot ce era mizerie şi boală şi cu atât mai mult dacă la mizerie se adaugă boala, îi apărea ca o scădere a valorii şi demnităţii omeneşti.

Balş a fost un adânc cunoscător al artei în toate manifestările ei. Socotit de mulţi ca un distins amator, el era de fapt un mare critic de artă — studiile lui asupra vechii noastre arte bisericeşti constituie lucrări pe care specialiştii le-au găsit capitale — aducând şi în acest domeniu o migăloasă şi aprofundată cercetare a problemelor pe care le urmărea în investigaţiile lui.

Latura aceasta a activităţii lui i-a deschis porţile Academiei. El nu a intrat acolo cu titlurile numai ale situaţiei lui sociale şi morale. Academia e un salon, după expresia unui gazetar francez, în care se primesc, pe lângă glorii de al căror lustru se împărtăşeşte şi ea, şi oameni din relaţiile cărora rezultă un ton de supremă distincţie. Balş a fost un sârguitor academician care a adus şi în acest înalt for contribuţii de un real folos prin comunicările lui şi prin sfaturile tehnice în gospodăria instituţiilor ei.

Balş moare în plină activitate la postul de muncă de la care n-a lipsit niciodată în viaţa lui atât de plină de fapte şi de realizări. La congresul de bizantinologie de la Sofia din luna aceasta, bolnav, a ţinut totuşi să participle, a condus delegaţia română.

Cunoscut tuturor celor ce au urmărit lucrările lui, el a reprezentat cu multă autoritate ţara noastră.

Pierdem în Balş pe un om de o înaltă valoare morală care la Societatea pentru profilaxia tuberculozei şi acum în urmă la Liga contra tuberculozei ne aducea un mare sprijin în acţiunea de asistenţă socială.

Cel mai bun omagiu ce-l putem aduce memoriei lui e să continuăm opera la care lucra cu atâta râvnă în acelaşi spirit de abnegaţie şi devotement”.

*** Dr. Ște fan Irimescu, Dimineața, septembrie 1934

***

 12 curiozități despre Ghana, țara celor mai ciudate înmormântări din lume

Republica Ghana este situată în vestul Africii. Această țară se află între Coasta de Fildeș și Togo și se învecinează cu Burkina Faso la nord și cu Golful Guineea (Oceanul Atlantic) la sud.

Deși relativ redusă ca suprafață și populație, există multe de învățat despre acest loc fascinant. Sunteți curioși să aflați mai multe? Atunci iată o listă cuprinzătoare de curiozități despre Ghana!

1. Dovezile arheologice arată că locul cunoscut azi drept Ghana a fost locuit de oameni încă din Epoca Bronzului. Cu toate acestea, cea mai mare parte a teritoriului a fost în mare parte neocupată până în secolul al XI-lea, când populația Akan a ocupat regiunea. În prezent, Akan reprezintă cel mai mare grup etnic din țară.

Exploratorii europeni au sosit în Ghana în secolul al XV-lea și au înființat posturi comerciale pentru a face schimburi cu localnicii. Impresionați de resursele de aur din zonă, britanicii au numit teritoriul „Coasta de Aur Britanică”.

2. Aurul reprezintă aproape jumătate din totalul exporturilor din Ghana. De fapt, țara este cel mai mare producător de aur din Africa și al optulea producător de aur din lume.

3. La 6 martie 1957, Ghana a devenit prima țară subsahariană (și prima țară din „Africa neagră”) care a obținut independența față de regimul colonial. La această dată, țara a început să fie cunoscută sub numele său actual, care înseamnă „regele războinic” în limba Mande a comunității Sonike.

4. Atunci când ghanezii mor, mulți dintre ei sunt îngropați în sicrie tematice. Desenele de pe aceste sicrie iau de obicei forma unor obiecte strâns legate de viața persoanei respective.

De exemplu, în cazul în care ocupația defunctului era cea de șofer sau dacă acesta avea o pasiune pentru mașini, sicriul ar putea avea forma unei mașini. Dacă era cizmar, sicriul ar putea avea forma unui pantof, și așa mai departe…

5. După suprafață, Lacul Volta, care are o suprafață de 8.502 kilometri pătrați, este cel mai mare rezervor artificial din lume. Este, de asemenea, al treilea cel mai mare lac artificial din lume ca volum. Pentru a vă face o idee, acest lac acoperă 3.6% din suprafața țării.

6. Mâncarea ghaneză este un amestec de arome indigene și influențe externe, cum ar fi cele europene și indiene. La țară, este obișnuit să găsim tocănițe pe bază de roșii cu arome complexe. Tocănițele conțin, de obicei, un tip de pește marin sau de apă dulce și se servesc alături de orez sau paste care absorb sosul.

7. La naștere, copiii Akan primesc de obicei „numele zilei”, care corespunde zilei săptămânii în care s-au născut. De exemplu, un copil născut luni se va numi Adwoa sau Kwadwo (adică „Luni”). Adzoa pentru o fată și Kwadwo pentru un băiat.

De asemenea, copiii pot avea ca prenume descrierea circumstanțelor deosebite în care s-au născut, cum ar fi: „Pe drum”, „După sarcină grea”, „În vreme de război”, „După moartea tatălui”.

8. Fotbalul este o pasiune națională în Ghana. Echipa națională de fotbal, cunoscută și sub numele de Black Stars („Stelele Negre”), după steaua cu cinci colțuri de pe drapelul său, concurează la nivel internațional încă din anii 1940.

După ce a câștigat de mai multe ori Cupa Africii pe Națiuni, Ghana este una dintre cele mai puternice țări africane din acest sport.

9. Astăzi, majoritatea ghanezilor se identifică drept creștini. Cu toate acestea, religia influentului Imperiu Ashanti era o formă de politeism. Multe elemente ale acestei tradiții religioase sunt încă active și astăzi și formează o mare parte din cultura Ghanei, fiind adesea combinate cu tradițiile creștine prin sincretism religios.

10. Cel mai rapid om din lume la alergat cu spatele este ghanezul Ferdie Adoboe. El a stabilit recordul mondial, realizând o cursă de 100 de metri în linie dreaptă cu spatele în 13.6 secunde în anul 1983. 

11. Cedi este principala monedă a țării și este împărțită în unități mai mici numite pesewas. De exemplu, o sută de pesewas fac un cedi. Cuvântul cedi este derivat dintr-un termen african folosit pentru a descrie cochiliile de melci care erau folosite cândva ca monede.

12. Primul satelit dezvoltat în Ghana a fost lansat în spațiu în 2017. Rezultat al muncii desfășurate de o echipă de cercetători de la Universitatea All Nations, satelitul, denumit GhanaSat-1, a fost lansat de pe St ația Spațială Internațională.