***

 Țelurile prăbușite în trădări cu gust de moarte

Arhiva sufletului meu tăinuiește vraja sorții,

Obosită de lucirea ce îmi mușcă din fiori,

Umerii mi-s goi și toamna mă dezbracă de proporții,

Și de cerul meu fanatic, saturat de muritori.

Simt în palme mușchiul verde de pe pietrele de moară,

Apele își cască visul, delirând înspre ocean,

Cum e Doamne cu putință, fericirea să mă doară?

Și iubitul meu de-o viață să îmi pară un tiran?

Iată bolțile cum tac, nici un murmur nu se-aude,

Duhul femeiesc suspină fără șanse de răspuns...

Tac în chipul rugăciunii, iar călcâile mi-s ude,

Mă îmbolnăvesc de tine ca și cum n-au fost de-ajuns

Lacrimile așteptării, scoicile înfipte-n piept...

Țelurile prăbușite în trădări cu gust de moarte,

Râul ăsta ce m-animă, e cât tine de-nțelept,

E aici de multe veacuri, dar e  și în altă parte...