***

 Scriitorul Ioan Slavici, trimis de trei ori la închisoare, a decedat pe 17 august 1925.

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, în comitatul Arad, fiind fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propria afacere, și al Elenei Borlea. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, dar părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă. Ioan Slavici a fost un copil neastâmpărat, dar răsfățat de tatăl său. Bunicul patern, prezent în viața familiei, își dorea ca Ioan să devină cărturar și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească multe cărți populare cunoscute în epocă.

Slavici a urmat primele trei clase primare la satul natal, apoi a fost trimis să studieze la școala din Arad, a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul maghiar și în această perioadă a devenit membru al Societății de lectură a elevilor români.

În anul 1865 s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar, pentru că  tatăl său sărăcise investind într-o afacere eșuată și o parte a averii familiei îi fusese dată ca zestre surorii sale, Maria, s-a angajat ca preceptor al fetițelor unui german, proprietarul unui restaurant din Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.

Mai târziu tânărul s-a înscris ca elev particular la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868 și, pentru a se susține financiar, l-a meditat pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, luând astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.

În anul 1869 s-a înscris la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a fi aproape de ei. Slavici a rămas la Pesta doar pentru patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele. După ce s-a îmbolnăvit, a decis să se întoarcă acasă.

Ascultând sfaturile părinților, Slavici s-a angajat peste vară la notarul din Comlăuș și, deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, a profitat de calitatea sa de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena solicitând, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena, înscriindu-se la Facultatea de Drept.

Ajuns în capitala imperiului, primește, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urmeză cursurile la universitate, iar după-amiaza merge la instrucție militară.

Aici îl cunoaște pe Eminescu și înființează împreună, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte a fost ales, iar relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici s-a cimentat cu ocazia organizării Serbării de la Putna, organizată cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici s-a întors la Șiria, deprimat și sărac, fără prea multe perspective.

La îndemnul lui Eminescu, tânărul a început să scrie amintiri și povestiri și a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău, apoi a publicat poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

În vara lui 1872 a revenit din nou acasă, având prea multe datorii pentru a sta în străinătate și și-a găsit părinții bolnavi, moment în care a decis să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, pentru a le fi aproape.

La Arad scriitorul și-a regăsit dragostea din adolescență, o croitoreasă numită Luiza, apoi a acceptat un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Legăturile cu viața de la Arad s-au întrerupt în momentul morții părinților, mai ales că iubita sa îl părăsise și, la sfârșitul anului 1873, Slavici a plecat la Viena, primind ajutor financiar de la Junimea, Nu a reușit însă să-și reia studiile, fiind obligat să stea la pat câteva luni de zile din cauza unei infecții la brațul stâng.

Un an mai târziu scriitorul a plecat la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici s-a reîntâlnit cu Eminescu și s-a împrietenit cu Ion Creangă, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler și a devenit redactor la Curierul din Iași. La sfârșitul anului Slavici s-a mutat la București, deoarece fusese numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, însă în martie 1876 conservatorii s-au retrag din guvern. Maiorescu a fost dat în judecată de noul guvern liberal pentru sprijinul financiar pe care îl acordase lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar scriitorul este destituit din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab unde fusese devenise suplinitor.

În 1875 Slavici s-a căsătorit cu Ecaterina Magyarosy și a început să lucreze la volumul Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după Novele din popor.

În anul 1880 scriitorul a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și va preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Doi ani mai târziu, în vara lui 1882 a călătorit în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală, încercând în această perioadă, să pună capăt căsătoriei cu Ecaterina.

În 1883 s-a îmbolnăvit din nou și a fost trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. Pe 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, a avut primul acces de alienare și a fost internat la sanatoriu, iar scriitorul a fost foarte afectat de boala lui, încearcând din răsputeri să-l ajute.

În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna și viitoarea soție a scriitorului, a plecat la Sibiu, fiind numită directoarea unei școlii de fete. În același timp redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu ua fost concediați, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent, capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale.

În aprilie 1884 Slavici a plect și el la Sibiu, iar în aprilie a apărut primul număr al Tribunei sub conducerea sa și, în paralel cu activitatea de la ziar, a predat limba română la școala de fete și s-a apropiat din ce în ce mai mult de Eleonora, fosta sa elevă.

În noiembrie 1885 scriitorul a divorțat în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 s-a căsătorit cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care a avut șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.

În 1887 a schițat proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892. În această perioadă a început o serie complicată de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei. Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare pentru un an în 1888, fiind acuzat de agitațiune. Își va executa pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta, iar soția sa, Eleonora, gravidă fiind cu cel de-al doilea copil al cuplului, s-a mutat lângă penitenciar, pentru a-i fi aproape.

După eliberarea din închisoare scriitorul a petrecut o lună la Grafenberg, iar la sfârșitul lui august 1889 s-a întors la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi.

În martie 1890 scriitorul a revenit la București, și-a continuat munca la documentele Hurmuzachi și a predat la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Patru ani mai târziu, pe 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului de la Măgurele s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită decât el, dar ideile politice ale scriitorului nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că în 1908 a fost demis.

În paralel, între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea nu a avut succes, Slavici a intrat în faliment în 1912 și a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, a început construcția unei case în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat timp de mai multe luni.

În pragul izbucnirii Primului Război Mondial Slavici a devenit director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare și a fost un susținător înfocat al neutralității României, poziție aspru criticată  de foarte mulți dintre intelectualii epocii. În 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care și romanul Musculița, au fost confiscate, fiind pierdute pentru totdeauna.

Pe 28 septembrie 1916 a fost eliberat de autoritățile române pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului și, în perioada următoare, după ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele mareșalului August von Mackensen, a rămas la București, devenind redactor al Gazetei Bucureștilor.

După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism cu forțele inamice, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.

Ajuns la vârsta de 71 de ani, Slavici își pierduse prestigiul moral din cauza faptelor sale din timpul războiului, foștii prieteni începuseră să îl evite, starea sa de sănătate s-a agravat, avea frecvent amețeli, leșinuri, la un moment dat a căzut și, din cauza unei fracturi, a fost nevoit să stea trei luni la pat. În 1920 Slavici a scris prima versiune a volumului de memorii “Închisorile mele” (numit inițial “Întemnițările mele”), romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață a scris romanul “Din păcat în păcat”.

Obosit și bolnav, în 1925 Ioan Slavici s-a refugiat la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria natală. Scriitorul a murit pe 17 august 1925 și a fost în mormântat la schitul Brazi.