***

 Barbu Lăutarul și Franz Liszt, o întâlnire în Iașii de odinioară

Sunt duioase povestirile din trecut, mai cu seamă când sunt povestite frumos. Într-o seară liniștită de vară, la castelul dulcelui poet Vasile Alecsandri, la Mircești, printre nenumărații oaspeți se afla și marele compozitor Franz Liszt. Într-un târziu sosiră și lăutarii de la Iași, banda de sub diriguirea vestitului Barbu Lăutarul, toți îmbrăcați în anteree lungi, cu căciuli brumării în cap, iar în picioare cu opinci frumoase. Un păr negru ca adâncul colbului în noapte le atârna în plete inelate pe umerii lor. În frunte era Barbu, un bătrân dulce zâmbitor, cu o figură palidă de o duioșie nelămurită, cu barba lui mare albă, cum e argintul, și lungă până-n piept. Și ce ochi frumoși și luminoși avea bătrânul acesta, când își revărsa privirea asupra tuturor, parcă te umplea de un fior nedefinit, aducător de melancolie și amintiri duioase adormite în amurgul anilor. Banda de lăutari cum intră, puseră cu toții mâna la piept și se închinaseră la pământ după obiceiul țării. Stăpânii casei îi cinstiră și apoi le făcură semn. Barbu își luă arcușul și salonul cel mare tremură fermecat la cântecele ce urmară. Ca instrumente aveau naiul, vioara și cobza. Barbu începu întâi să cânte un marș, o plăsmuire a poporului. Încheindu-l, boierii entuziasmați îi aruncară galbeni în paharul cu vin și-i ziseră: “Bea, Barbule, bea!”

Și bătrânul cântăreț bea vinul și galbenii pe care-i ținea în gură și-i scotea băgându-i în buzunarul antereului, după ce-i săruta cu multă evlavie.

– Ascultă-mă, Barbule, îi zise Niculai Sturza, ia cântă-ne: Tu-mi ziceai…

Barbu se plecă cu respect și începu. După ce sfârși romanța asta pe care doi dintre ei o cântau din gură trăgând ușurel din cobză, Barbu, înflăcărat, lăsă binișor arcușul să-i alunece într-un cântec românesc de țară, plin de inimă și de foc, de-ți venea să joci, să curgă țărână din pod și să asude podelele.

Compozitorul Liszt, îngândurat, nu scotea o vorbă. Stăpânit de măreața scenă pe care o avea sub ochi, el asculta pe acești trubaduri care nu se îndoiau deloc de ceea ce însemna muzica. În această muzică generală a poporului român parcă-i vezi icoana, auzi tânguiri sfâșietoare, plânsete, iubire nețărmuită, iar cântecul tărăgănat și inimos e susținut de sunetul monocord al cobzei.

Liszt asculta amuțit într-un jilț, privind la lăutari de părea că-i soarbe cu căutătura. După ce dânșii isprăviră cântecul, el își împreună mâinile și rosti cu putere:

– Doamne, iată artă și frumusețe!

Adunarea izbucni într-un ropot de aplauze. Liszt scoase din buzunar un pumn de galbeni și punându-i în paharul lui Barbu, îi zise:

– Să bem amândoi, lăutarule!

Cele două pahare ciocniră. Liszt era atât de emoționat, de-i tremura paharul la gură. În fundul salonului, boierii obișnuiți cu aceste cântece vorbeau între ei aruncând după fiecare cântec câte un galben în paharul bătrânului trubadur.

După câteva clipe, Liszt se ridică încetișor și îndreptându-se către Barbu, punându-i mâna pe umăr, îi zise:

– Tu mi-ai făcut cunoscut muzica ta, ia acum să-ți cânt și eu pe a mea.

Ușurel se așeză la pian, în mijlocul unei tăceri de biserică. Barbu dus cu pleoapele plecate și cu vioara în mână, asculta neclintit fără să clipească din ochi măcar. Era o priveliște de o fermecătoare frumusețe. Boierii parcă încremeniseră, vrăjiți de plânsetul cântecului. Barbu veni la Liszt și, la rândul său, întinzându-i un pahar, îl rugă să bea. Paharele se ciocniră, iar Liszt, zâmbind, întrebă: “Ce zici, Barbule, de bucățica aceasta?”

– E mândră de tot, parcă mă înstrăinasem de lume ascultând-o. Zău, dacă nu vă este cu supărare, hai să încerc și eu asta, știi, oleacă.

Liszt, cu un surâs blând de îngăduință și bunătate părintească, dădu din cap cu ironie, îl îngădui să încerce.

Orchestra îl însoțea cu privirile îndreptate spre bătrânul lăutar. Când sfârși de cântat marșul unguresc executat de Liszt mai înainte, Liszt se sculă, veni drept la bătrân, îl îmbrățișă până la lacrimi, apoi ridicând după vechiul obicei paharul plin cu șampanie și galbeni, îl întinse bătrânului Barbu gârbov cu barba albă ca argintul, zicându-i:

– Bea, Barbule, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești… mai mare decât mine!

(extras din „Iașii de odinioară”, vol. 1, Tipografia Lumina Moldovei, 1923, autor Rudolf Suțu)

Barbu Lăutarul s-a născut în anul 1780 în satul Mereni și a fost staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, a făcut o serie de turnee în Țările Române și a devenit cunoscut datorită piesei lui Vasile Alecsandri. În una dintre cele mai cunoscute interpretări, rolul bătrânului lăutar a fost interpretat de actorul Matei Millo:

Eu sunt Barbu lăutariul.

Starostele și cobzariul,

Ce-am cântat pe la domnii

Și la mândre cununii.

Cobza mea o fost vestită.

Veac întreg o fost cinstită

De boierii de pe-aici

Ba și chiar de venetici!

Of, of, of! mi-aduc aminte,

Of, of, of! ca mai-nainte

Nici un chef nu se făcea

Fără astă cobz-a mea.

Dar acum, acum, vai mie!

De când lumea-i cu nemție

Nu mai am în lume glas

Și pe uliți am rămas!

Există mai multe relatări ale memorabilei întâlniri dintre Franz Liszt și Barbu Lăutarul din 1847. Una dintre ele, cea făcută de folcloristul Teodor T. Burada, plasează locul desfășurării scenei redate mai sus în casa boierului Alecu Balș, iar o alta la reședința Didiței (Smărăndița) Mavrocordat, fiica hatmanului Iordache Boldur Lățescu și soția generalului Neculai Mavrocordat, la petrecerile căreia p articipa toată lumea bună a Moldovei.