***

 Viața și iubirile lui Ivan Meštrović, marele sculptor croat, autor al statuilor lui Carol I, Ferdinand și Ion I.C. Brătianu de la București

Ivan Meštrović s-a născut pe 15 august 1883 în satul Vrpolje din Croația și și-a petrecut copilăria în satul Otavice. Tatăl său era un țăran sărac care își întreținea familia din creșterea oilor, așa că la vârsta de șaisprezece ani Ivan a intrat ca ucenic la Pavle Blinić, proprietarul unei zidării din Split.

Tânărul a fost susținut de soția lui Bilinić, care era profesoară de liceu, și i-a dat primele lecții de desen și noțiuni despre arhitectură și artă, apoi proprietarul unei mine din Viena i-a oferit o bursă și Ivan s-a mutat în capitala imperiului, fiind admis la Academia de Arte Frumoase, unde a studiat cu Edmund von Hellmer și Otto Wagner. 

În 1904 a întâlnit-o pe Ruža Klein, o tânără născută într-o familie evreiască. Tatăl Ružei fusese administratorul moșiei contelui Janko Drašković din Donja Višnjica și apoi devenise negustor în Osijek. Familia s-a mutat în Viena, unde fata, care era foarte bine educată, a lucrat într-un salon de pălării pentru femei unde l-a cunoscut pe tânărul artist. Tatăl Ružei nu a fost de acord cu relația fiicei sale cu „țăranul” Ivan, cum l-a numit pe student. 

Pentru că Ruža nu a vrut să se despartă de Ivan, tatăl a alungat-o din casă în 1905 și ea a locuit cu Meštrović timp de doi ani, înainte de a se căsători, în 1907. În ciuda originilor evreiești ale fetei, aceștia au făcut nuntă în biserică, dar, din cauza sărăciei în care au fost nevoiți să trăiască la începutul căsniciei, tânăra nu a vrut să aibă copii, deși el își dorea foarte mult. Mai târziu, când situația lor financiară s-a îmbunătățit, Ruža nu a mai putut avea copii.

În 1905 sculptorul a avut prima sa expoziție cu Grupul secesiune din Viena, fiind influențat vizibil de stilul Art Nouveau. Operele sale au devenit rapid populare și a început să câștige suficient pentru a călători cu sculpturile sale la mai multe expoziții internaționale.

În 1908 cuplul s-a mutat la Paris, iar lucrările realizate de Meštrović în această perioadă i-au adus reputație internațională. A devenit prieten cu pictorul cubist Jelena Dorotka, în 1911 s-au mutat la Zagreb, iar în scurt timp la Roma, unde a primit Marele Premiu la Expoziția Universală din 1911. În următorii patru ani cei doi au rămas la Roma, pentru că Ivan voia să studieze sculptura greacă antică.

Meštrović a devenit un susținător al iugoslavismului și a identității iugoslave după ce a călătorit în Serbia, fiind impresionat de cultura sârbă. În această perioadă a creat o sculptură a eroului legendar sârb Marko Kralevici, rege al Serbiei în perioada 1371-1395, cunoscut și sub numele Prințul Marko.  

La începutul Primului Război Mondial, după asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo, Meštrović a încercat să se mute la Split, dar a fost descurajat de amenințările pe care le-a primit din cauza opoziției sale politice față de autoritățile austro-ungare. 

După încheierea războiului, sculptorul s-a mutat înapoi acasă, în regatul nou format al sârbilor, croaților și slovenilor și a cunoscut-o pe tânăra Olga Kesterčanek. S-a separat, apoi a divorțat de Ruža, iar aceasta avea să se implice apoi în acțiuni umanitare datorită compasiunii sale profunde pentru persoanele vulnerabile, cerșetori și persoane fără adăpost. 

Ivan Meštrović s-a căsătorit în scurt timp cu Olga, cuplul s-a stabilit la Zagreb în 1922 și au avut împreună patru copii: Marta, Tvrtko, Maria și Mate, devenind buni prieteni de familie cu Nikola Tesla. 

Sculptorul a devenit profesor și mai târziu director al Academiei de Arte Frumoase din Zagreb și a continuat să sculpteze, a realizat multe capele și biserici și a oferit din fonduri proprii burse pentru studenți.

Până în 1923 a proiectat capela memorială a familiei Racic din Cavtat, cunoscută și sub numele de Maica Domnului a Îngerilor și un set de statui pentru un templu național iugoslav care urma să fie ridicat în Kosovo pentru a comemora Bătălia de la 1389. 

Meštrović a continuat să călătorească și și-a dus operele la Muzeul Brooklyn din New York în 1924, la Chicago în 1925, a călătorit în Egipt și Palestina în 1927. 

În 1936 s-a organizat la Bucureşti un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I şi Ferdinand. Concursul a fost câştigat în ambele cazuri de către Oscar Han, dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuţie lui Ivan Meštrović.

Statuia ecvestră a Regelui Carol I al României avea să fie inaugurată pe 10 mai 1939, de Ziua Naţională a României, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a Marelui Voevod Mihai. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1947, la scurt timp după ce Regele Mihai a semnat abdicarea forţată şi România a devenit republică populară, guvernul comunist a dat jos de pe soclu statuia primului rege al României.

După demolare, statuia mutilată a ajuns din Piaţa Palatului în curtea Pirotehniei armatei, devenită ulterior Garajele Grozăveşti. Mai târziu, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin, realizată de sculptorul Boris Caragea, care s-a aflat în faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până pe 3 martie 1990.

Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Meštrović locuia în Split, dar fiind avertizat că autoritățile croate nu îi pot garanta siguranța, s-a mutat la Zagreb în septembrie 1941. Aici, el și pictorul Jozo Kljakovici au fost arestați de Ustaše pe 7 noiembrie 1941, aparent din cauza temerilor regimului că cei doi vor emigra. 

Sculptorul a stat trei luni și jumătate în închisoarea Savska Cesta, dar, cu ajutorul arhiepiscopului orașului, Aloysius Stepinac, și, apoi, la intervenția Vaticanului, a fost eliberat, cu condiția să călătorească la Veneția pentru a participa la pavilionul Statului Independent al Croației la Bienala de la Veneția. 

De acolo s-a mutat la Roma, unde a lucrat la Colegiul Croat Pontifical Sf. Ieronim, fiind sponsorizat de Fra Dominik Mandić, având onoarea de a fi primit de Papa Pius al XII-lea. 

În iulie 1943, Meštrović a obținut o viză pentru Elveția datorită diplomatului Stijepo Perici și s-a mutat acolo. Din păcate, nu întreaga sa familie a reușit să scape. Prima sa soție, Ruža, a murit în 1942 la Zagreb, iar alți membrii ai familiei sale au fost uciși în Holocaust. Mai târziu, fratele său, Petar, a fost închis pentru că l-a sfătuit public pe Ivan să nu se întoarcă în țară.  

Guvernul mareșalului Josip Broz Tito l-a invitat în cele din urmă pe Meštrović să se întoarcă în Iugoslavia, dar el a refuzat categoric. În 1946, Universitatea Syracuse i-a oferit un post de profesor și s-a mutat în Statele Unite, devenind primul artist de origine croată care și-a expus lucrările la Metropolitan Museum of Art din New York în 1947, iar mai târziu președintele Dwight D. Eisenhower prezidând ceremonia prin care i s-a acordat cetățenia americană. 

La sfârșitul lunii ianuarie 1951, sculptorul s-a alăturat campaniei americane pentru eliberarea arhiepiscopului Aloysius Stepinac din închisoare. Fost cardinal al Zagrebului, cel care îl ajutase cu zece ani în urmă să fie eliberat din închisoare, fusese judecat de guvernul iugoslav comunist după război pentru trădare și colaborare cu regimul Ustaše și condamnat la 16 ani de închisoare.

Meštrović s-a întors în Iugoslavia pentru ultima dată pentru a-l vizita pe cardinalul Stepinac, cu acceptul lui Tito, care acceptase să îi comute cardinalului pedeapsa din închisoare în domiciliu obligatoriu. La întoarcerea în Statele Unite, sculptorul i-a promis prietenului său, pictorul Jozo Kljaković, că nu se va mai întoarce în țară atâta timp cât comuniștii vor fi la putere.

În 1960 Ivan Meštrović a suferit un accident vascular cerebral minor care i-a afectat vederea. La începutul anului 1962, ajuns la vârsta de 79 de ani, artistul a încetat din viață, rămășițele sale fiind transportate la Otavice, în satul natal. Autoritățile iugoslave comuniste promiseseră inițial familiei Meštrović că îi vor organiza funeralii naționale la catedralala din Zagreb, dar s-au răzgândit și nu mai au permis ca acest lucru să se întâmple. Astăzi, trupul marelui sculptor croat se află în capela familiei din Otavice, iar operele sale sunt găzduite în marile muzee ale lumii. 

La București a supraviețuit printr-o minune statuia lui Ion I C Brătianu, realizată în 1937, monument amplasat în curtea casei familiei, însă dat jos în anul 1947 de către autoritățile comuniste, fiind aruncat la Mogoșoaia, printre pietre. Sculptura a fost avariată în timp, urmele fiind vizibile și astăzi, câteva degete de la mâna stângă și o parte din reverul hainei fiind sparte. În 1991, din inițiativa Ioana Brătianu, statuia a fost adusă de la Conacul Goleștilor, unde fusese depozitată între timp, și reamplasată pe locul ei de altă dată, pe Bulevardul Dacia.