miercuri, 31 iulie 2024

***

 S-a întâmplat în 30 iulie 1625: A ieşit de sub tipar cea dintâi carte a tiparniţei româneşti de la Câmpulung, „Molitvelnicul slavonesc”. 

Câmpulung Muscel, judeţul Muscel (actual județul Argeş), este oraşul cu cele mai multe biserici raportat la numărul de locuitori, fiecare dintre ele impresionând prin vechime, arhitectură sau pictură. 

Un loc aparte îl ocupă Mănăstirea „Negru Vodă“, loc unde a funcţionat tiparniţa, veche ctitorie domnească a cărei istorie începe în secolul al XIII-lea, legându-se de însăşi întemeierea oraşului. Monumentul arhitectural este un autentic martor al evlaviei vechilor domnitori, o prezenţă vie şi permanentă în viaţa oraşului.Numele ei se leagă de legenda întâiului descălecător în Ţara Românească, Radu Negru Vodă, care a plecat din ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului şi a întemeiat în ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre Valahia. Potrivit tradiţiei, el a întemeiat la 1215 prima biserică de aici.

Dincolo de legendă şi mit cu privire la persoana lui Negru Vodă, realitatea istorică a bisericii care dăinuieşte peste veacuri este o mărturie de netăgăduit a evlaviei creştine şi a dragostei faţă de Hristos. Iar această evlavie şi acest dor de desăvârşire au fost cultivate permanent de-a lungul timpului în mănăstire, obştea de monahi ce a vieţuit în această fortăreaţă duhovnicească rugându-se şi nevoindu-se necontenit pentru mântuirea lor şi a semenilor şi pentru propăşirea culturală a românilor. La vreo 50 de ani de la întâia carte scoasă de Gutenberg (Biblia, în latină, din 1456), în Valahia călugărul vlah muntenegrean Macarie tipăreşte – la Mănăstirea Dealu (după alţii, la Târgovişte) – în nov. 1508, Liturghierul slav. De reţinut că lui Radu cel Mare (decedat ceva mai devreme, în apr. 1508) i se datoreşte introducerea tiparului la noi.Urmează Octoihul – Osmoglasnicul (în 1510), în slava medio-bulgară, iar peste doi ani Tetraevanghelul; s-a reeditat ulterior (Sibiu 1546, Belgrad 1552 şi 1562, Braşov - 1562, 1579 şi 1583). 

Tiparul macarian este însemnat şi pentru ornamentaţia sa, foarte apropiată de aceea a unor manuscrise moldoveneşti.Tipăriturile macariene au un aspect grafic de lux, litere mari, rânduri drepte, frontispicii maiestuoase; cerneala e neagră şi roşie. Cele trei volume cultice, publicate de Macarie, s-au răspândit nu doar în Valahia (Muntenia), ci şi în Peninsula balcanică, ceea ce confirmă prestigiul culturii româneşti care iradia de la noi înspre neamurile învecinate din Balcani. Întreruptă după 1512, munca tipografică s-a reluat în 1545, sub Radu Paisie, cu ajutorul lui Dimitrie Liubavici, meşter sârb.

Folosind matriţele aduse de acesta de la Gorajde, ieromonahul Moise de la Deciani (tot sârb) dădea la lumină la Târgovişte un Molitfelnic slavon. Pe urmă, la fel la Târgovişte, se mai imprima în 1547 un Apostol tot slavon (în două ediţii, din care una pentru Moldova); în total s-au tipărit cinci cărţi. D. Liubavici a fost ajutat în activitate şi de doi ucenici români, Oprea şi Petru. 

În aceeaşi vreme, un român numit Filip Moldoveanul (Philippus Pictor sau „Maler”) scotea la Sibiu Tetraevanghelul slavon (în anul 1546), ce conţinea şi stema Moldovei alături de ca sibiană, ca mărturie a obârşiei sale moldovene; e vorba de o retipărire a cărţii macariene din 1512.

Este o lucrare ornată cu xilogravuri remarcabile.Ceva mai târziu, acelaşi Filip edită Evangheliarul slavo-român (1551-53), întâiul text românesc tipărit care s-a păstrat. Dar o importanţă aparte a avut-o Catehismul, socotit luteran de mai mulţi specialişti, şi apărut în româneşte la 1544; acesta nu s-a păstrat.Acest meşter talentat are meritul de a fi creat la Sibiu şi Răşinari un centru al culturii româneşti şi – mai mult decât atât – de a fi conceput la nordul Carpaţilor un climat prielnic dezvoltării culturii noastre pământene.

Abia peste câteva decade (1573-82) se va deschide o nouă tipografie în Muntenia, la mănăstirea numită azi Plumbuita (Bucureşti), datorită eforturilor a doi români, Lavrentie şi ucenicul său Iovan (Ioan). Ei au imprimat în slavonă un Tetraevanghel (în două ediţii) şi o Psaltire.

Tetraevanghelul din 1582 va fi cumpărat de un credincios bănăţean, Petru Cecovan, şi dăruit bisericii lugojene Sf.Nicolae. Un proeminent exponent al culturii româneşti din sec. XVI s-a dovedit Diaconul Coresi (originar din părţile Târgoviştei) care – fără să fi fost „părintele literaturii naţionale” ori artizanul limbii române literare, cum l-au catalogat unii cercetători – ilustrează totuşi suma unor strădanii şi iniţiative purcezând din toate zonele româneşti, al cărui nume e legat de cele mai mari reuşite culturale din epoca de debut a scrisului în româneşte. Sunt impresionante mărturiile sale de genul: „Eu, diaconul Coresi, dac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem (...), am scris cum am putut Tetraevanghelul şi Praxiul româneşte”. În mai bine de un sfert de veac, el a dat la lumină o serie de cărţi slavone: Octoihul (1557, 1574-75), Triodul-Penticostar (1558, 1578), Tetraevanghelul (1562, 1579, 1588), Slujebnicul (1568), Psaltirea (1568-70, 1572-73, 1575, 1577), Sbornicul (1569, 1580); slavo-română: Psaltirea (1558, 1577); româneşti: Catehismul sau Întrebare creştinească (1560), Pravilă (1560-62), Tetraevanghelul (1565), Apostol (1566), Cazania I şi Molitfelnicul (1576), Psaltirea (1570), Liturghierul (1570), în fine Cazania a II–a (1581)...

Cele mai multe din aceste tipărituri au apărut la Braşov, altele la Târgovişte, Alba-Iulia, Sebeş, Orăştie şi Bucureşti. Se crede că prioritatea aparţine Ardealului, de unde şi unele înrâuriri calvine, însă împrejurarea că activitatea sa s-a derulat şi în Ungrovlahia reflectă „o tendinţă de unitate culturală vizibilă din acele timpuri”. Doi învăţăcei ai Diaconului Coresi, pe nume Şerban Diacul (odrasla sa) laolaltă cu Diacul Marian au publicat – tradusă de alţii, cum s-a văzut – Palia de la Orăştie, în 1582; cuprindea doar Geneza şi Exodul. La baza tâlcuirii a stat Pentateuhul maghiar din 1551 (imprimat la Cluj). În această Palie băştinaşii apar sub forma români, nu „rumâni”. Cărţile coresiene erau utilizate în biserici şi mănăstiri, erau ascultate de cei ce nu ştiau carte.Gradual, cititorii şi ascultătorii au înţeles că româna este în stare să redea idei şi simţăminte mai limpede decât limba slavonă, că există o limbă pe care o înţeleg toţi românii, din toate provinciile.

Aşa s-a constituit noţiunea de limbă scrisă, literară, omogenă. Regula după care s-a ghidat Coresi a fost aceasta: „întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să înveţe, decât un întunearec de cuvinte neînţelease, într-alte limbi”. Cărţile coresiene, în total 25 de titluri, cum era şi natural s-au răspândit în toate colţurile României de azi, circulaţia acestora ajutând la coeziunea limbii literare şi a dezideratelor de diferite categorii ale românilor.Un alt merit al lui Coresi: a avut ucenici, a format discipoli ce i-au continuat opera.


Nicolae Uszkai


Surse:

https://archive.org/stream/PaginiDinIstoriaMonahismuluiOrtodox/pagini%20din%20istoria%20monahismului%20ortodox_djvu.txt

https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/Istoria%20Bisericii%20Romanesti%20I.24.03201401.pdf

https://ziarullumina.ro/reportaj/fortareata-duhovniceasca-de-la-ca mpulung-78606.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu