😢😢😢

 CARTEA CARTILOR DE POEZIE

- prefață -

Adrian PAUNESCU 

Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele

şi simt că pot, în orice timp, să mor,

m-am internat in versurile mele

ca-ntr-un spital de ultim ajutor.

Brancardierii nu mă bagă-n seamă,

mă port pe mine însumi către pat,

mă-mpart din nou în tată şi în mamă,

deşi în mine i-am amestecat.

Deschid fereastra, să mai intre aer

şi-i iarnă înspre toţi copiii mei,

şi viforul e-un ordin şi un vaier

in clinchete de onomatopei.

Nu-i nimeni pe aici, prin tot pustiul

in care toti spitalizaţii tac?

De ce e-aşa de rece bisturiul,

de parcă nu lucrează de un veac?

Mi-e greu la mine-n poezie, soră,

dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit,

şi pentru toată boala mea majoră

injecţie să-mi faci, cu plumb topit.

Şi, vai, n-apare vreo infirmieră,

de doctori nici nu-i vorba pe aici,

spitalul pare-o morgă ce prosperă

în versuri lungi şi-n idealuri mici.

Aş mai întinde braţul către ziduri,

să mai aşez în ele câte-un vers,

dar sunt blocat între zăpezi şi riduri

şi nu se ştie cât mai am de mers.

Şi trebuie, cu-o faţă prea umilă,

la vârsta când se simte vremea rea,

eu, izgonit din lumea fară milă,

să am un loc în poezia mea.

Mă internez în versurile mele,

ca-ntr-un spital de ultim ajutor,

dar totul este oale şi ulcele

în hohotul de râs al tuturor.

Şi fruntea mea a început să ardă,

încep să gem şi, dintr-o dată, strig:

„Să vină grabnic doctorul de gardă,

mă prăbuşesc, mi-e haos şi mi-e frig!"

Dar nu mai mişcă în spital, prin paturi,

nici un bolnav din toti cei internaţi,

mai cruţă-i, moarte, nu vrei să te saturi

de-atâtea vieţi de oameni, câte-nhați?

Şi când întregul meu prăpăd e gata

mi-e dat să simt că nu am de ales,

pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata,

eu nu mai am nici pic de înţeles.

E un partaj absurd la mine-n oase,

în două entităţăti mă nasc din nou

şi mama-i geniul artelor frumoase

şi tata e fanaticul erou.

Mă doare trupul şi devin ruine,

cu mine însumi, fără sens, mă bat,

divorţul lor se mai petrece-n mine

şi unde-s, Doamne, eu cu-adevărat?

Că, după-acest model al despărţirii

tot ce am scris se dezagregă lent,

războaie mondiale poartă mirii

şi interjectii trec pe continent.

Nici substantive nu mai sunt, nici verbe

spitalul meu ajunge cimitir,

acum întreaga poezie fierbe

şi nu mai am nici forţa să mă mir.

Adio, mamă şi adio, tată,

voi aţi clădit temeiul, amândoi,

la toată poezia mea, la toată,

şi moartea ei începe de la voi.

Vă văd plecând în două părţi contrare,

vă simt cum mă-mpărţiţi, fară de chip,

fiinţa mea se tânguie şi moare

şi versul se întoarce în nisip.

Şi toată poezia mea se-mparte

în sunetele care o compun,

precum bătrânii pregătiți de moarte

le dau la ceilalţi tot ce au mai bun.

Şi, uite, mor şi eu la mine-n texte,

se-nalţă steagul doliului la porţi,

urât îmi este şi prea greu îmi este,

când aflu că şi doctorii sunt morţi.

Mă internez la mine-n poezie

ca-ntr-un spital de bine şi noroc,

şi, vai, clădirea toată e pustie

şi nimenea de nimenea nu ştie

şi-mi vine să-mi dau foc şi să-i dau foc.

Adrian Păunescu

Decembrie 1999