***

 

ERAI  ATÂTA  DE  FRUMOASĂ !

Mamă... sleită de puteri,

După o zi de tras la sapă,

Veneai acasă pe-nserat

Șii buzele-ți cerșeau doar apă...

În traistă, doar un colț de pâine,

Uscat de arșița de vară,

Același ce într-un ștergar

L-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă

Cătai îndată la pruncuți,

Ștergându-le cu șorțul fața

Mustrându-i că erau desculți,

Erai și dumneata desculță,

Aveai călcâiele crăpate

La fel ca palmele muncite

Din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi,

Iar zâmbetul de înger bun,

Erai atâta de miloasă...

Plângeai și piatra de pe drum...

În glas aveai mereu dulceață,

Iar pieptul îți era căldură...

Chiar și dojana cea mai mare

Era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre,

Era atâta mângâiere

Că aveau puterea să topescă

Pe loc și cea mai rea durere,

Iar în sărutul de pe frunte

Era un mir de fericire

Ce ni se prelingea pe suflet

Ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptorașul din ogradă

Te apucai să faci mâncare,

Iar Luna presăra cu aur

În mămăliga dumitale,

Erai atâta de frumoasă...

Erai atât de obosită...

Abia rupeai pe sub genunchi

Câte un băț de răsărită!

Mereu în fugă după treabă,

Dereticând de zor prin casă,

Puneai un strop de gaz în lampă

Și-apoi ne așezai la masă

Și la lumina chioară-a lămpii

Și-a candelei de la icoane,

Tăiai cu ața mămăliga...

Tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puținul de pe masă

Era atâta-ndestulare

Că rămânea, întotdeauna,

Câte ceva la fiecare

Și ne-ndemnai să mulțumim

Cu umilință-n rugăciune,

Ca Dumnezeu să se îndure

De noi și-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă

În șoapta-nchinăciunii sfinte,

În palmele-ți împreunate

Curgea o lacrimă fierbinte...

Pe care n-o vedeam niciunul.

O cunoștea doar Dumnezeu,

Și doar acum, privind în urmă,

Măicuța mea, o știu și eu!

Autor: Liliana Burac