***

 

Profesor Florentin Lehaci

Sunt TRIST. Mai merită să fii PROFESOR? După mai bine de 25 de ani petrecuți în sistemul de educație mă întreb tot mai serios dacă mai este cazul să continui aici. De câteva zile mă frământ dacă să scriu rândurile de mai jos. Am încercat să mă mențin departe de subiect. Însă trebuie să spun...

În urmă cu mulți ani am intrat în acest sistem convins că am ceva de oferit. M-am pregătit asiduu pentru asta.

Aș vrea să cred că nu am făcut inutil două facultăți, ambele construite pe ideea de EDUCAȚIE. Apoi am finalizat un Master acordat de o Universitate externă. Tot în EDUCAȚIE.

Am socotit. Sunt 12 ani de studii universitare ce mi-au lărgit viziunea despre educație. Nici nu aș vrea să contabilizez sumele investite. Sunt mulți bani. Foarte mulți. 

Apoi multe cursuri de formare. Gradul Didactic I. Activități în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituții. Initiative și proiecte diverse în zona educației extinse.

Formator Acreditat. Cursuri de Coaching Educațional. Multă implicare voluntară. Experiență acumulată. Lărgirea unei filosofii de viață.

Am învățat permanent. Și asta am încercat să transmit elevilor mei. An după an. Cu pasiunea celui care știe că poate influența în bine o întreagă generație.

Acum mă doare să văd părinți așezați confortabil în tabăra adversă. O societate civilă care aruncă cu piatra fără ezitare. 

Cândva profesorii erau respectați. Acum părinții îi ceartă. Iar elevii îi înjură. 

Sunt luați la rost cu privire la cât muncesc. Și ce anume muncesc.

Oare de ce trebuie să țină alții contabilitatea?

Numărul de ore contează sau valoarea adusă într-o oră? Ani de zile am avut această convingere: educația pe care mi-am format-o să aducă un plus de valoare pentru elevi. 

Copiii vor uita informațiile teoretice, dar vor rămânea cu ceea ce au nevoie în viață. În viața reală. „E bine să înveți copiii să numere, dar cel mai bine e să îi înveți ce contează.” (Bob Talbert). Acesta a fost crezul meu. Și pentru asta mi-am format o filosofie de viață pe care să o pot comunica cu ușurință.

Acum însă nu mai am entuziasm. Nu mai am viziune în acest sistem care mă lasă tot mai rece.

Ca să supraviețuiesc îmi direcționez timpul și energia spre al doilea job. Mi-am găsit împlinirea în el. Dar oare așa ar trebui să fie în România „lucrului bine făcut”?

Prețul pe care acest sistem îl pune pe prestația mea este mult sub nivelul investițiilor pe care le-am făcut. Mi se cere să mă vând pe „doi arginți”.

Iar eu trebuie să trăiesc! Vreau să trăiesc fără să îmi fie rușine de ceea ce am ales să fiu! Fără să regret anii petrecuți în educarea mea și a altora.

În fiecare lună îmi achiziționez cărți. Din acei bani puțini. Fiindcă înțeleg necesitatea educării continue. Din păcate, nu pricep și cei care consideră că educația autentică se poate face stând în fața elevilor pentru a le arăta cât de ușor te prefaci că este bine atunci când ești disprețuit. 

NU. NU ESTE BINE!

PS: Dacă crezi că mai ajută pe cineva rândurile mele, nu am nimic împotrivă dacă dai mai departe!