joi, 25 aprilie 2024

***

 

Hamlet de William Shakespeare


Teme


Imposibilitatea certitudinii


Ceea ce îl separă pe Hamlet de alte piese de răzbunare (și poate de fiecare piesă scrisă înainte) este că acțiunea pe care ne așteptăm să o vedem, în special de la Hamlet însuși, este amânată continuu, în timp ce Hamlet încearcă să obțină mai multe cunoștințe sigure despre Această piesă pune multe întrebări pe care alte piese le-ar lua pur și simplu de la sine. Putem avea anumite cunoștințe despre fantome? Fantoma este ceea ce pare a fi, sau chiar este un diavol înșelător? Oare fantoma are cunoștințe de încredere despre propria moarte, sau fantoma însăși se amăgește? Trecerea la chestiuni mai pământești: Cum putem cunoaște cu certitudine faptele despre o crimă care nu are martori? Poate Hamlet să cunoască starea sufletului lui Claudius urmărindu-i comportamentul? Dacă da, poate cunoaște el faptele a ceea ce a făcut Claudius observând starea sufletului său? Poate Claudius (sau publicul) să cunoască starea minții lui Hamlet observându-i comportamentul și ascultând discursul? Putem ști dacă acțiunile noastre vor avea consecințele pe care vrem să le aibă? Putem ști ceva despre viața de apoi?


Mulți oameni l-au văzut pe Hamlet ca pe o piesă despre indecizie și, prin urmare, despre eșecul lui Hamlet de a acționa corespunzător. Ar putea fi mai interesant de luat în considerare faptul că piesa ne arată câte incertitudini sunt construite viețile noastre, câte cantități necunoscute sunt luate de-a gata atunci când oamenii acționează sau când își evaluează acțiunile unii altora.


Complexitatea acțiunii


Direct legată de tema certitudinii este tema acțiunii. Cum este posibil să iei măsuri rezonabile, eficiente, intenționate? În Hamlet, problema modului de a acționa este afectată nu doar de considerații raționale, precum nevoia de certitudine, ci și de factori emoționali, etici și psihologici. Hamlet însuși pare să nu aibă încredere în ideea că este posibil chiar să acționezi într-un mod controlat, intenționat. Când acționează, preferă să o facă orbește, nesăbuit și violent. Celelalte personaje se gândesc, evident, mult mai puțin la „acțiune” în abstract decât Hamlet și, prin urmare, sunt mai puțin tulburați de posibilitatea de a acționa eficient. Pur și simplu acționează așa cum consideră că este potrivit. Dar într-un fel dovedesc că Hamlet are dreptate, pentru că toate acțiunile lor pierd sarcina. Claudiu se posedă de regină și coroană prin acțiuni îndrăznețe, dar conștiința îl chinuie și este asaltat de amenințări la adresa autorității sale (și, desigur, moare). Laertes hotărăște că nimic nu-l va distrage de la a acționa răzbunarea lui, dar este ușor de influențat și manipulat să servească capetele lui Claudius, iar spada sa otrăvită este întors împotriva lui însuși.


Misterul morții


În urma uciderii tatălui său, Hamlet este obsedat de ideea morții, iar pe parcursul piesei consideră moartea din multe perspective. El gândește atât la consecințele spirituale ale morții, întruchipate în fantomă, cât și la restul fizic al morților, cum ar fi craniul lui Yorick și cadavrele în descompunere din cimitir. De-a lungul timpului, ideea morții este strâns legată de temele spiritualității, adevărului și incertitudinii în faptul că moartea poate aduce răspunsurile la cele mai profunde întrebări ale lui Hamlet, încheind o dată pentru totdeauna problema încercării de a determina adevărul într-o lume ambiguă. Și, din moment ce moartea este atât cauza, cât și consecința răzbunării, aceasta este strâns legată de tema răzbunării și justiției - uciderea regelui Hamlet de către Claudius inițiază căutarea lui Hamlet de răzbunare, iar moartea lui Claudius este sfârșitul acestei căutări.


Întrebarea propriei sale morți îl chinuie și pe Hamlet, deoarece el contemplă în mod repetat dacă sinuciderea este sau nu o acțiune legitimă moral într-o lume insuportabil de dureroasă. Durerea și mizeria lui Hamlet este de așa natură încât tânjește frecvent ca moartea să-i pună capăt suferinței, dar se teme că dacă se sinucide, va fi condamnat la suferință veșnică în iad din cauza interzicerii sinuciderii religiei creștine. În faimosul său monolog „A fi sau a nu fi” (III. i), Hamlet concluzionează filosofic că nimeni nu ar alege să îndure durerea vieții dacă nu i-ar fi frică de ceea ce va urma după moarte și că această frică determină considerații morale complexe să interfereze cu capacitatea de acțiune.


Națiunea ca un corp bolnav


Totul se leagă în Hamlet, inclusiv bunăstarea familiei regale și sănătatea statului în ansamblu. Scenele timpurii ale piesei explorează sentimentul de anxietate și groază care înconjoară transferul puterii de la un conducător la altul. Pe tot parcursul piesei, personajele trag legături explicite între legitimitatea morală a unui conducător și sănătatea națiunii. Danemarca este frecvent descrisă ca fiind un corp fizic îmbolnăvit de corupția morală a lui Claudius și Gertrude, iar mulți observatori interpretează prezența fantomei ca pe un semn supranatural indicând că „[ceva este putred în statul Danemarca” (I. Perfuzie 67). Regele mort Hamlet este portretizat ca un conducător puternic, direct sub paza căruia statul era sănătos, în timp ce Claudius, un politician rău, a corupt și compromis Danemarca pentru a-și satisface propriile pofte. La finalul piesei, ascensiunea la putere a celor din Fortinbras sugerează că Danemarca va fi din nou consolidată. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu