Izolare(???)

De (aproximativ) o lună și jumătate stau în casă. Nu am ieșit afară în tot acest timp decât de 3-4 ori, și atunci chemată de alții, în speță de șefi. Recunosc că, din anumite puncte de vedere, acest lucru mi-a prins bine într-o oarecare măsură, deși privită situația din alte unghiuri, m-a și deranjat. Nu situația în sine, ci prelungirea ei. Izolarea aceasta la domiciliu este dictată de starea de urgență justificată de pandemia provocată de o nouă varietate de coronavirus. Recunosc că, in calitate de medic, sunt de acord și chiar recomand izolarea la domiciliu sau în spital a celor suferinzi de boli infecțioase, mai ales a celor contagioși pentru ceilalți, atât pentru tratarea corespunzătoare a acestora cât și pentru prevenirea transmiterii bolii la alți indivizi din comunitate. Se pare că în contextul actualei pandemii nu este suficientă izolarea doar a celor infectați. In contextul actual nici nu pot fi depistați toți cei potențial infectați decât doar în prezența simptomelor și a contextului epidemiologic, poate nici chiar atunci.Se pare de asemenea că afecțiunea este totuși mult mai contagioasă decât ceea ce a fost până acum, poate și din cauză că virusul nou apărut atacă populația lipsită încă de mecanisme eficiente de apărare, iar boala odată declanșată poate da adesea simptome grave și chiar decese la indivizii slăbiți deja de alte afecțiuni.

În mod normal nu ar fi indicat să mă expun ieșind în colectivitate fără motive justificate. Ca atare, poate chiar de aceea, nu am mai mers nici la programul normal de lucru de până acum. Nu mi-am dorit eu asta, poate că este mai bine așa în condițiile date, căci este mai importantă sănătatea mea și a celor apropiați mie decât conștiința activității profesionale. Ideal ar fi ca expunerea să se facă doar atunci când nu este încotro și pe durată scurtă.

Apropo de asta. Acum câteva zile am primit următorul mesaj:

„Începând de luni 04 mai 2020, tot personalul se va prezenta la „Casa Pâinii”. Programul va fi de la ora 07-15”

Să explic puțin situația, căci mi se pare ceva contrar normelor din această perioadă total anapoda. „Tot personalul” inseamnă cam 30-40 de oameni. Dacă vin și șefii, cu siguranță numărul se apropie vertiginos de 40, dacă nu este depășit acest număr. Deci un număr destul de mare de persoane într-un spațiu relativ inchis (o sală!), cel puțin pentru început cât va fi o oarece organizare. Chiar dacă sala este destul de mare, oricum ne vom așeza, tot nu vom putea sta prea departe unul de celălalt. Chiar dacă, aparent, toți suntem (cel puțin aparent!) sănătoși, nu garantează nimeni că în mediu nu sunt virușii incriminați, fie în sala cu pricina, fie pe drumul de acasă până acolo. Ok, ne asumăm riscul pe perioade scurte de timp atunci când este neapărată nevoie. In aceste condiții fiecare își limitează deplasarea ca timp și spațiu și evită aglomerația. Dar 30-40 de oameni într-un spațiu închis pe durata a 8 ore, fără oferirea unor explicații și justificări de bun simț, mi se pare ceva aiurea și de risc.

Spun să nu tragem în mesager. Contează mai puțin cine ne-a transmis mesajul, în fond persoana respectivă nu are nici o vină, doar a trimis o comunicare venită mai de sus, de la conducătorii instituției pentru care lucrez. Nu este prima dată când se iau decizii fără ca noi, executanții, să fim întrebați și consultați pe problema respectivă. Ok, accept o decizie luată unilateral doar atunci când respectă toate normativele în vigoare și se știe exact situația fiecăruia dintre noi astfel încât să nu ni se facă nici un potențial rău, mai mic sau mai mare. Să nu uităm că pot fi persoane care, odată ce contractează boala, pot face o formă gravă ce se poate solda cu sechele ulterioare sau cu deces. Probabil că acești oameni vor muri mai repede sau mai uțor decât ceilalți, dar de ce să le accentuăm suferința și să grăbim deznodământul în mod deliberat și (in)conștient? Aceste persoane cu risc pot fi unii dintre noi sau unii din anturajul nostru, în special familia. Nu cred că cineva își riscă viața și integritatea corporală, fie pentru el, fie pentru membrii familiei. Ar fi sinucidere sau crimă. Și nu cred că noi, subordonații, suntem capabili de așa ceva.

Nu cred că este bine să forțăm inutil lucrurile, încercând să evadăm forțat înainte de vreme dintr-un mediu relativ sigur spre viața și activitatea noastră dinainte de criză, înainte de a trece perioada de risc. Nu este cazul să avem mustrări de conștiință că nu ne desfășurăm activitatea la locul de muncă după programul normal, doar pentru a ne justifica primirea unui salariu. Putem trece în șomaj tehnic. Sau, dacă nu, putem lucra de acasă. Putem studia din punct de vedere profesional. Putem efectua lucrări de statistică sau putem elabora materiale de educație pentru sănătate, pe care să le distribuim în online. Nu este tocmai ok, din punctul de vedere al unui ritm normal de muncă, dar, dacă tot suntem forțați să stăm izolați la domiciliu și este mai bine deocamdată să fie așa, de ce să nu profităm de situație?

Să sperăm că situația nu va fi chiar atât de gravă. Sincer vorbind, o fărâmă de teamă tot există. Putem alege să alimentăm teama și chiar anxietatea sau să o înlăturăm. Personal vorbind, aș prefera să se revină cât mai repede la un regim aproape normal de lucru. Acum am făcut lucruri pe care nu reușeam să le fac înainte, și asta este bine. Dar sunt și lucruri pe care le-am lăsat deoparte, pentru a le face când vom ieși cât de cât din criză. Lucruri a căror rezolvare nu o pot amâna la infinit. Deci hai să ne abținem cu toții să facem lucruri necugetate și nelalocul lor acum tocmai pentru a evita neplăcerile și pentru a nu prelungi criza mai mult decât este necesar.
 Pentru cei care au în mână pârghiile activitâții aș avea o sugestie. Hai să încercăm să lăsăm orgoliile la o parte. Să ne gândim că vom avea nevoie cu toții, mai târziu, după ce vor trece aceste vremuri tulburi, tocmai de acești oameni care se îmbolnăvesc grav, atât de grav încât își riscă viața și integritatea corporală, atât de mult încât unii dintre ei pierd în final lupta. Avem nevoie de ei după criză apți de muncă printre noi și nu îngroșând rândurile morților din cimitire. Haidem să îi protejăm pe ei și pe cei din familiile lor, fie că îi punem la muncă în stil clasic, la birou, sau îi lăsăm să muncească acasă. Să încercăm să nu îi tracasăm inutil; își vor face datoria din plin și din proprie inițiativă dacă se simt protejați. Nimeni nu este bucuros să stea degeaba închis în casă pe timp nelimitat și să se simtă inutil. S-ar putea ca odată ce se simte pus în pericol să riposteze: fie vor face un pas înapoi, fie vor riposta, fie vor face cu totul altceva decât li se cere. Este reacția obișnuită la stres. Iar stresul este tot o formă de agresiune pe care nu și-o dorește nimeni.

Vom vedea ce va fi. Sper să ne vină tuturor mintea la cap și vom face exact ceea ce trebuie! Ținem legătura! Pe curând!