Experiențele trăite la maximum, amintiri pentru o viață!

Dintotdeauna am fost o fire oarecum independentă. Şi probabil că, având o anumită doză de inteligență superioară mediei și o memorie excepțională, ceva din subconștientul meu mi-a spus: „Experimentează viața!”
Mi-aș fi dorit ceva mai multe experiențe cu adrenalină. Dacă aș fi fost o fire sportivă, aș fi sărit cu parașuta, aș fi făcut sporturi extreme... Dacă aș fi avut pasiunea cailor-putere, aș fi căutat plăcerea în cursele de raliu...  Dar nu a fost să fie. Sportul nu a fost punctul meu forte, așa că am căutat „riscul” într-o meserie grea, dar frumoasă: medicina. Și într-adevăr, adrenalina pulsează din plin sânge atunci când cauți cu tot dinadinsul cauzele bolilor și soluțiile cele mai potrivite pentru tratament.
Dar în viață nu poți trăi doar cu adrenalina pulsând prin vene. Îți trebuie relaxare, tocmai ca să îți încarci bateriile cu energie. Iar relaxarea se obține trăind din plin multiple experiențe cu romantism.
Romantismul în experimentezi prin variate moduri. Primul tip de astfel de experiențe romantice trăite a fost furnizat de lectură. De cărți. Și, în paralel, de filme. Adesea cărțile și filmele se îmbinau și se completau reciproc. Cărțile pot fi ecranizate, iar scenariile filmelor se pot transforma cu ușurință în cărți. Adesea am citit un roman după ce am văzut ecranizarea sa. Mă atrăgea ideea de a vedea dacă între film și carte exista vreo diferență; în plus, citind cartea după ce văzusem deja ecranizarea sa, revedeam în paginile cărții, printre litere și cuvinte, scenele filmului, revedeam personajele mișcându-se, vorbind, trăind. Așa mi s-a dezvoltat un stil anume de a citi cărțile, „cinematografic” aș putea spune. Practic nu citeam cartea în sine, ci o transformam într-ul film 3D, foarte aproape de realitate, combinat cu mirosuri, gusturi, senzații tactile. Aproape în același timp am combinat literatura cu cinematografia și cu muzica, căutând cea mai potrivită combinație dintre imagine și muzică, ca o formă ceva mai elaborată a sunetelor și a combinației dintre ele. Adesea m-am imaginat în pielea fiecărui personaj în parte, încercând să experimentez modul lor de a gândi, de a simți, de a acționa. Vroiam să retrăiesc experiențele lor prin prisma vremurilor pe care le trăiam zi de zi, încercând să îmi imaginez cum ar fi decurs viața lor în zilele pe care le trăiam eu în prezentul fiecărei etape a vieții mele, raportat la modul meu de gândire din fiecare etapă de viață.
Experiențele mele de până acum au intrat în cotidian, deși nu au devenit banalitate. Dacă ar fi să retrăiesc senzațiile unei experiențe noi împreună cu cineva extrem de drag mie, aș încerca să îl provoc la o întoarcere în timp, fără a părăsi în totalitate lumea zilelor noastre. Ce poate fi mai frumos decât o călătorie în timp și spațiu, într-un tărâm de poveste, într-un castel medieval construit în mijlocul unei naturi aproape sălbatice, nestrăbătute de picior de om, în care liniștea și curățenia mediului înconjurător este la ea acasă. În tot timpul petrecut aici să fii rupt de lume, de zbuciumul vieții cotidiene, de tehnologia modernă care ne acaparează timpul și viața, de șefii care ne caută pentru a ne împovăra cu sarcini în plus și de prietenii care ne cer cu disperare atenția, o atenție acaparatoare, aproape toxică. Ce poate fi mai odihnitor și mai plăcut decât o cină romantică într-un decor din timpuri ce ni se păreau de mult apuse, într-o lumină difuză și plăcută, eventual la lumina lumânărilor sau a făcliilor, savurând bucate gătite după rețete de pe vremea bunicilor și chiar înaintea lor. Hrană simplă, dar extrem de gustoasă și de sănătoasă... Și apoi o plimbare la lumina lunii, sub un cer senin și înstelat, care să ne încarce cu liniște, aer curat și lumina pură a stelelor.
Întors în realitatea cotidiană, aș vrea să păstrez măcar un strop din această experiență romantică. Fie și pentru a putea visa mai departe la acea realitate frumoasă, departe de lumea dezlănțuită în care îmi duc viața de zi cu zi.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Tehnologia premium outdoor, din prezent în viitor

În urmă cu ceva ani, sosind acasă de la cumpărături, tatăl meu îmi arată o iritație, e drept nu prea accentuată, de pe unul din antebrațe. Este adevărat că purta o bluză cu mânecile ceva mai scurte care îi lăsa pielea descoperită până spre cot, poate chiar și puțin mai sus. Este la fel de adevărat că vremea se cam apropia de toamnă, așa că diminețile începeau să devină ceva mai răcoroase. Plus că mediul ceva mai uscat favoriza prezența prafului sau a particulelor de origine vegetală în cantitate ceva mai mare în aerul înconjurător. Ca atare am presupus că ar fi putut avea o intoleranță sau chiar o alergie la temperatura mai scăzută, la praf sau pulberi vegetale, deci ceva din mediul exterior cu care pielea descoperită ar fi putut veni în contact. Cum problema nu părea a fi atunci prea gravă, am tratat doar simptomele, care s-au ameliorat rapid.
După câtva timp, într-o dimineață m-am speriat când i-am văzut fața, care începuse să i se umfle: ochii, obrajii, dar mai ales buzele (și probabil gura întreagă avea să se umfle dacă situația s-ar fi agravat înainte de a interveni în timp util). „Probabil iar ai o alergie la ceva cu care organismul a venit în contact”, i-am spus. „Și ce este de făcut?”, a întrebat ușor speriat, vorbind cu ceva greutate. „Nu am nimic în casă pentru așa ceva. Îmbracă-te repede și hai la drum. Până ajung la servici găsim noi o farmacie pe drum. Intrăm și luăm ceva, suficient cât să încercăm să rezolvăm problema și să ne mai rămână și pentru altă dată.”
Până la școala la al cărei cabinet trebuia să ajung în acea zi nu făceam mai mult de jumătate de oră de mers pe jos, oricât de lejer aș fi mers. Trecând prin centrul orașului, oricum ar fi fost, nu se putea să nu găsesc o farmacie în drumul nostru.
Din fericire pentru mine, dar mai ales pentru el, unele farmacii aveau deja instalate firme luminoase care, montate în mod vizibil perpendicular pe peretele clădirii, atrăgeau atenția de departe celor care circulau pe trotuar într-un sens și în celălalt. Am reușit astfel să intrăm aproape din mers într-o farmacie, de unde am cumpărat o cutie întreagă din medicamentul pe care îl socoteam cel mai potrivit în situația respectivă și i-am administrat pe loc prima pilulă, care și-a făcut efectul în doar câteva ore, poate chiar mai puțin.
Din fericire, de-a lungul timpului au apărut afișaje electronice pentru farmacii pe peretele oricărei clădiri în care se află o farmacie, fie umană. fie veterinară. Lucru îmbucurător și extrem de util, căci de o farmacie putem avea nevoie destul de des, adesea în regim de urgență. Nu sunt adeptul automedicației, nu îndemn pe nimeni să cumpere medicamente la întâmplare. Dar oricare dintre noi, în condițiile unor probleme acute de sănătate, poate avea nevoie de o intervenție promptă pentru a rezolva problema. Nu este neapărată nevoie întotdeauna să apelăm serviciul de urgență sau să ajungem în camera de gardă a unui spital, deși în cazuri extreme apelăm și la acest tip de servicii medicale. În cazuri destul de grave, dar nu extreme, putem apela la ajutorul medicului de familie, sau, în lipsa lui, dacă este posibil, la ajutorul vecinului de bloc care este medic și în măsură să ne poată ajuta la o nevoie. Medicul ne poate recomanda un tratament de moment, urmat sau nu de un tratament de mai lungă durată. Sau, ieșiți proaspăt din spital sau din cabinetul unui medic, trebuie să procurăm medicamentele necesare tratamentului pe care să îl luăm mai departe acasă. Ca atare trebuie să ajungem la o farmacie de unde să ne cumpărăm medicamentele necesare. De multe ori cam știm localizarea farmaciilor din orașul unde locuim, sau măcar o parte dintre acestea. Dacă nu cu precizie, măcar cu aproximație destul de bună. În condițiile în care ne grăbim să ajungem cât mai repede și mai precis la farmacie, o astfel de firmă luminoasă poziționată vizibil pe peretele acesteia ne poate atrage atenția de la distanță și ajungem imediat la farmacia respectivă ca printr-o aterizare la punct fix. Asta poate însemna economie de timp, evitarea pe cât posibil a stresului.
Este extrem de probabil ca reclamele luminoase să evolueze în timp. În primul rând ca vizibilitate, ținând de poziționarea acestora, de luminozitatea puternică, de contrastul de culori, de particularitățile legate de promovarea outdoor a fiecărei firme în parte. În plus, tehnologia LED este extrem de eficientă ca și consum de energie, fiind, în principiu, din acest punct de vedere destul de prietenoasă cu mediul înconjurător. Folosită inteligent, ne poate ajuta în orientarea la fața locului în găsirea magazinului necesar la un moment dat, fie zi fie noapte, fie în condiții de vizibilitate redusă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

„Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”... Timp avem berechet. Dar democrație?

Recunosc! Postarea de ieri de pe blog am scris-o cu un gust amar. Simțeam că mă aflu pe teren minat, că ar fi trebuit cumva să reacționez oarecum la situația creată, dar nu o puteam face fără riscul de a nu mai putea controla situația. Să plecăm de la această situație, fără a bate prea multă monedă pe acest caz punctual, și să ducem discuția pe un teren mult mai larg de discuție. Mă refer la ceva ce ne dorim cu toții de la viața noastră în bucata noastră, mai mică sau mai mare, de societate și anume democrația. Și mi-aș dori ca la această discuție să putem participa cu toții, în număr cât mai mare, ca la un veritabil referendum, la care suntem chemați să ne spunem părerea despre anumite aspecte sau probleme apărute la un moment dat în societatea în care trăim.
Nu am intenția ca această postare să fie considerată o petiție online pe care v-aș fi invitat să o semnați cu toții, dar m-aș bucura să vă implicați cât mai mulți in postarea de comentarii la finalul articolului. Atunci când va fi postat și va apărea pe blog... și în online...
Să pornim așadar discuția noastră despre democrație atât la modul general cât și particularizând la una sau mai multe situații concrete ca să ne putem înțelege mai ușor. Pentru a putea face mai multe legături cu tema de discuție, vă propun în deschidere următorul citat:

„Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație.
Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură.”

                                            — Thomas Jefferson

 Simțim că trăim în România în orice colț al țării ne-am duce viața. Pentru că ceea ce se vede la scară largă la nivelul întregii țări este doar vârful aisbergului. Baza aisbergului, adică ceea ce se află sub linia de plutire, implicit sub limita vizibilității în cazul în care nu pătrundem în profunzimea oceanului de probleme, este situația trăită de fiecare dintre noi în mediul în care trăim, în comunitatea localității de baștină, în comunitatea formată la locul de muncă... și așa mai departe. Este primul contact al nostru cu societatea românească și reprezintă, poate, peste 90% din masa mare a aisbergului. Adică a societății. De aceea încerc să mă plasez la acest nivel, de unde pot extrapola situațiile descrise la nivelul întregii țări.
Suntem la locul de muncă. Teoretic, ar putea fi socotit „punctul zero al democrației” pentru fiecare dintre noi în parte. Putem fi șefi și subordonați; întotdeauna există o ierarhie. Sunt persoane care iau decizii și sunt persoane cu rol de execuție. Poți fi totodată și șef și subordonat în același timp, căci oricât de „șef” ai fi, întotdeauna va fi sau se poate ivi un șef mai mare ca tine căruia trebuie să te subordonezi. Dincolo de ierarhie însă trebuie să fie comunicare. Multă comunicare. Și colaborare. Și înțelegere reciprocă. Altfel problemele pot apărea în orice moment. Și odată cu problemele apar și tensiunile și conflictele la locul de muncă și nu numai. Poate că aici este una din sursele problemelor și tensiunilor la care mă simt supusă aproape zi de zi la locul de muncă. Șefi care se consideră „prea șefi” și încearcă să se impună prin duritate prost înțeleasă, uitând că în comunicarea cu colaboratorii lor, subordonați sau nu, ar trebui să folosească un limbaj verbal și non-verbal blând, folosind cuvinte magice de tipul „te rog” sau „mulțumesc”. Subordonați care, știindu-se cu musca pe căciulă din cauza unei prestații potențial mai slabe la locul de muncă, pot fi considerați șantajabili și folosiți, uneori oferindu-se ei singuri, ca potențiali „informatori” pentru cei situați deasupra lor pe scara ierarhică, lucru care se poate dovedi extrem de mârșav. Și aici se pune problema, venind vorba de citatul menționat mai sus, cine trebuie să se teamă de cine... Iar rezolvarea poate veni de la felul cum ne putem impune fiecare părerea și opiniile personale, cum reușim să ne folosim de inteligența și de tactul nostru diplomatic pentru a comunica în mod eficient cu ceilalți.
Să revenim la democrație. Democrația este, în traducere literală, „conducere de către popor”. Etimologia cuvântului este de origine greacă, de la demokratia, prin alăturarea lui demos, „popor” + kratos, „putere”, rezultând astfel „puterea poporului”. Cu alte cuvinte, puterea ar trebui să se afle în mâinile noastre, ale tuturor. Evident, dacă suntem conștienți de asta. Însă, de aproape 30 de ani, România se află într-o lungă tranziție, de la un regim totalitar, închis, la principiile democratice importate din Occident. Să dezvoltăm puțin... Cei care ne aflăm acum la a doua si la a treia tinerețe am trăit din plin acel regim totalitar închis. Am trăit și ne-am format în el. Atunci alții gândeau pentru noi și luau decizii pentru noi, fără să fie nevoie să ne implicăm în luarea unor decizii care ar fi contravenit sistemului. Exista riscul de a ne fi fost „spălate creierele” și de a ne fi fost anesteziată voința de a ne implica activ în viața societății și altfel decât se dorea de la vârful conducerii. Cei care am supraviețuit fără a fi mulați exact și definitiv pe calapodul acelei epoci am fost forțați de împrejurări și de legile implacabile ale supraviețuirii să ne adaptăm la situație, să ne comportăm în aparență respectând regulile acelor vremuri impuse din exteriorul nostru și totodată să ne menținem sufletul și mintea cât mai limpezi și mai nealterate.
  Evadând din regimul totalitar, am intrat într-o lungă, mult prea lungă perioadă de tranziție. Problema este că tranziția nu presupune atât asimilarea noilor valori ci, mai ales, schimbarea atât a mentalităților colective cât, mai ales și cu mult mai mult, a mentalității fiecăruia dintre noi în parte. Trebuie să învățăm din ce în ce mai mult să ne implicăm în viața publică oricând și prin orice mijloace disponibile în mod legal și firesc. Să ne implicăm și să acționăm în mod inteligent și cu bun simț pentru a obține cât mai multe beneficii pentru noi ca persoane și ca societate în ansamblu, fără însă a afecta interesele vreunuia din cei din jurul nostru și nu numai. Să ne implicăm în primul rând pentru că nimeni în afară de noi înșine nu trebuie să ne decidă destinul. Este extrem de democratic să ne exprimăm doleanțele prin petiții adresate celor îndrituiți să le rezolve. Și este extrem de democratic să îți exprimi doleanțele prin petiții online, ca niște scrisori deschise lansate în spațiul public, cu impact mult mai masiv asupra opiniei publice.
Este extrem de democratic și extrem de important să participăm activ la procesul electoral. Deși nu este o obligație legală, este un drept constituțional de care ne putem folosi în procesul de decizie legat atât de alegerea în poziții cheie a celor ce pot și trebuie să ia decizii importante privind societatea în ansamblu și tot ceea ce privește pe fiecare membru al societății în sine. Iar dacă aleșii noștri nu își respectă îndatoririle mandatului cu care au fost învestiți, există posibilitatea de a fi schimbați atât prin același proces electoral cât și prin puterea „agorei”, adică a spațiului public.
Și să nu uităm că, dacă în „ograda” noastră suntem atât societate în ansamblul ei cât și ca indivizi unici fiecare în felul lor dar trăind împreună într-o armonie mai mult sau mai puțin perfectă, în afara țării suntem sau ar trebui să fim toți ca unul, adică un popor unit în acțiunile și prin atitudinea noastră, tocmai pentru a ne exprima opiniile și a ne apăra interesele. Și asta tocmai pentru că, atât înăuntrul țării cât și în afara ei, noi suntem cei care trebuie să decidem pentru noi înșine și nu ar trebui să lăsăm pe alții să decidă în numele nostru și pentru propriile lor interese.
Democrație... Oare câți dintre noi înțelegem semnificația acestui concept și acționăm ca atare? Într-o vreme eram din ce în ce mai puțini cei care luam atitudine și ne implicam ca atare. Ne trezeam la realitate și acționam doar atunci când miza acțiunilor noastre ni se părea suficient de mare ca să se merite să acționăm. Nu realizam adesea că întotdeauna miza poate fi cu mult mai mare decât credem și cu mult prea mare pentru a ne permite să nu ne implicăm. Poate că nici acum nu realizăm încă faptul că și cel mai mic detaliu apărut în fața și în viața noastră contează și poate face diferența între bine și rău, între viață și moarte, între sănătate și boală, între integritate fizică și infirmitate... și așa mai departe. Poate că tocmai asta trebuie să învățăm: să ne schimbăm mentalitățile, să ne adaptăm atitudinea și acțiunile la ceea ce dorim de la viața noastră și destinul nostru ca indivizi și națiune.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Te simți singur și ai impresia că nu te înțelege nimeni? – guest post Cristina Gherghel

Știi momentul acela în care-i spui cuiva de ce ești amărât și acel cineva dă din cap în semn că nu înțelege?
De câte ori nu ți s-a întâmplat asta?
De multe ori, sunt sigură. Rețelele de socializare sunt pline de astfel de doleanțe.
Există oameni care se plâng din orice motiv și sunt permanent nemulțumiți, bolnavi și cătrăniți. Dacă e soare nu e bine, dacă plouă e și mai rău – dacă-s într-o țară străină vor acasă, dacă-s acasă vor să plece unde văd cu ochii și tot așa. Nici nu-și dau seama că se plâng, deoarece o fac atât de des încât li se pare o simplă conversație. Dar tu stai și asculți la nesfârșit aceleași cuvinte, aceleași probleme, aceleași temeri… Iar dacă îndrăznești să le spui că schimbarea vremii nu stă în puterile oamenilor, dar restul da, se uită la tine ca la nebun. „Cum să râd când afară-i înnourat și plouă, iar eu n-am în casă ouă?!”
Cunosc o mulțime de astfel de oameni. Mult prea mulți. Vampiri energetici, așa sunt numiți acești semeni mereu mâhniți. Și, dacă ești o ființă sensibilă, acești vampiri te trag în jos, te influențează, te afectează și te deprimă – adică-ți consumă toată energia.
Pe de altă parte, există oameni care țin totul în ei și zâmbesc în fiecare moment, deși cară pe umeri greutăți incredibile. Nu se plâng, deși sunt grav bolnavi și fiecare zi este o luptă pe care ar putea să o piardă. Iar dacă o dată îndrăznesc și ei să-și deschidă inima sângerândă și mintea zdruncinată, mai mult ca sigur, unii nu vor înțelege și se vor simți neconfortabil în fața durerii adevărate.
Și când acei oameni, care nu se plâng decât în momentul în care totul se dărâmă în jurul lor ca un castel de nisip, realizează că nimeni nu dă doi bani pe ceea ce simt, se izolează, ridicând un perete între ei și restul lumii. Se închid în ei și-și văd de treaba lor.
Că ești singur, în doi sau în grup, viața merge înainte.
Aș putea să scriu la infinit despre singurătate, despre ziduri și castele de nisip, despre vreme și despre oameni care se plâng la nesfârșit – de parcă ar recita o poezie, despre cei care sunt constrânși să asculte – că, altfel, iese scandal, despre cei care suferă în tăcere și zâmbesc angelic când totul înăuntrul lor urlă de durere, dar nu vreau să te plictisesc. În cartea „Ce ești azi, ai decis ieri” dezvolt pe larg aceste subiecte – dacă ești interesat.
Oamenii se împart în multe categorii și sub categorii. Cei care se plâng permanent, cei care o fac din când în când (cum este normal), cei care țin totul în ei, cei care ascultă, cei care se prefac că ascultă (sau ascultă, dar nu aud), cei care suferă pentru calvarul altora și cei care nu dau o ceapă degerată pe necazurile altcuiva.
Chiar aseară m-am uitat la un film în care am auzit o frază de genul: „Majoritatea suferă pentru cei dragi, dar, în general, oamenii sunt complet insensibili la problemele celor din jur.”
Dar cine admite asta?
Ne supărăm de moarte când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, dar permite-mi să întreb:
— Tu îi înțelegi pe ceilalți?
Nu trebuie să răspunzi în fața altora, uită-te în oglindă și fii cinstit cu tine însuți/însăți. Numai oglinda îți va ști secretul. Și oglinzile nu vorbesc.
Dacă ai răspuns că-i înțelegi, permite-mi să-ți pun o altă întrebare:
— De unde știi că ai înțeles exact ceea ce altcineva ți-a destăinuit?
Adevărul adevărat este că oamenii nu ne pot înțelege, pentru că fiecare dintre noi este unic în felul său. Fiecare dintre noi simte, gândește și acționează diferit. Fiecare dintre noi are visuri, planuri, dorințe, idei, credințe, priorități etc. complet diferite de aproapele nostru… .
— Când cineva îți spune că-i crapă inima dacă vede un șoarece, tu, care nu te temi de acești mici patrupezi, ce faci? Ce simți? Nu râzi?
Multe persoane suferă de fobii – frici incontrolabile – cum ar fi frica de spații închise, de injecții, de oameni etc.
Noi râdem de ei și le explicăm că nu au de ce să fie terifiați, că nimeni n-a murit sufocat într-un lift. Dar dacă am avea noi fricile lor, cum ne-am simți când temerile noastre sunt călcate în picioare?
Și asta-i valabil în orice context.
Cum să înțeleagă cineva de ce vreau să fiu scriitoare și ce simt când cititorii îmi lasă recenzii negative?
Nici măcar un scriitor care are exact aceleași experiențe ca mine nu poate înțelege.
Știi de ce. Pentru că nu simțim și nu gândim la fel!
Eu vreau să-mi vând cărțile ca să mă pot îngriji de mama mea și să-mi plătesc facturile. Poate celălalt scriitor vrea să câștige bani ca să meargă în vacanță sau să-și ia o bijuterie din aur. Pentru el nu este chestiune de viață și de moarte, pentru mine este!
Iată de ce este imposibil ca altcineva, în afară de noi, să ne înțeleagă. Numai noi știm de ce facem ceea ce facem. Numai noi știm ce simțim cu adevărat. Și, câteodată – poate de multe ori – nici noi nu avem habar de ce suntem atât de nenorociți când avem un acoperiș deasupra capului, un pat în care să dormim și pâine pe masă… . Dar când necazurile se adună ori nu se mai termină, parcă, niciodată ne împrăștiem pe pământ ca praful în văzduh. Și suntem singuri. Complet singuri.
De aceea nu avem dreptul să judecăm sau să criticăm pe nimeni pentru trăirile, alegerile și acțiunile lor. Nu știm ce-i în inima altora. Nu știm ce bătălii dau în fiecare zi, nu știm pentru cine și ce muncesc. Când judecăm, o facem din prisma noastră, pe baza sentimentelor, a priorităților noastre și a lucrurilor în care credem noi. Și asta nu-i corect. Fiecare dintre noi cară în cârcă griji și nevoi individuale. Ce-i greu pentru noi e ușor pentru alții și invers.
Dar mai ales, nu ar trebui să ne simțim deprimați sau poate ofensați de moarte că alții nu ne înțeleg. Nu au cum să ne înțeleagă, chiar dacă (unii) fac eforturi uriașe.
Putem să plângem cu cei care suferă, puteam să-i ajutăm, să-i încurajăm, dar n-avem cum să-i înțelegem cu adevărat. Important este să nu luăm în derâdere temerile și nevoile lor.
Și la fel de important este să ne ferim de vampirii energetici, adică de cei care-n loc să caute soluții la probleme, să accepte vremea și să-și asume responsabilitatea acțiunilor, se plâng de câte-n lună și-n stele și-și varsă năduful pe noi. De parcă viața noastră ar fi lipsită de nevoi sau nu am avea destule lucruri și persoane de care trebuie să ne îngrijim. Căci vampirii energetici se dezvoltă când sunt ascultați. Iar alții (sensibili și empatetici) se sufocă, striviți de necazurile lor (despre care nu știe nimeni, poate) și de multe altele care nu le aparțin.
Fii om cu oamenii.
Dacă ai apreciat, te aștept pe rețelele de socializare, YouTube și pe bloguri:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG
• https://scriitorcristinag.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

Prin Europa cu mașina

Mult timp mă bătuse la cap vărul meu stabilit în Germania să îi fac o vizită. Nu o dată a venit în România să își vadă rudele rămase în țară; nu întotdeauna ne întâlneam, dar atunci când ne vedeam ne întâlneam ori la mine acasă, ori la apartamentul lui. Nu era nici o problemă, locuim în România în județe vecine, eu în Neamț, el în Suceava.
Până la urmă am hotărât să pornesc la drum spre el, în Germania. Nu am ales călătoria cu avionul, căci este adesea cam complicat să ajungi la un aeroport din care să plece curse spre Germania, spre un oraș cât mai aproape de destinația aleasă. Ca atare am ales să pornesc cu mașina personală, chiar dacă trebuie să străbat întreaga țară până la granița de vest, de unde să pornesc prin Ungaria și Austria până hăt departe în Germania.
Și acum hai să facem bagajele și să pregătim mașina pentru drum. Nu am optat niciodată pentru mașini străine atâta vreme cât performanțele acestora, raportate la prețul de achiziție și la posibilitatea de mentenanță, inclusiv accesibilitatea pieselor de schimb, nu îmi satisfac cerințele. Așadar voi parcurge distanța cu „bătrâna” mea tovarășă și prietenă, eterna aristocrată Dacia.
Distanța de parcurs este lungă și cine știe ce se poate întâmpla pe traseu. Așa că m-am străduit să protejez cât mai bine „inima” mașinii, adică motorul, cu un scut de motor metalic. Caroseria se mai protejează ea, se mai ciocănește, se mai îndreaptă, te ține, dar dacă motorul cedează la drum lung, aproape ai murit și tu odată cu mașina ta.
Așadar am verificat mașina la sânge. Nu eu însămi, ci la un atelier auto specializat și bine dotat. Am reparat toate micile deficiențe, am curățat-o, i-am schimbat toate acele piese și accesorii care probabil nu m-ar fi ținut la drum lung și am blindat motorul cu ditamai scutul metalic de protecție.
Între timp am început să îmi fac bagajul. Pune una, pune alta... Nu este ca șă cum aș pleca pentru o noapte sau două. Așa că am pus lucrurile unul peste altul până s-a adunat un teanc imens, mai ales că pusesem și ceva cadouri pentru cei de acolo. „E clar”, mi-am spus. „Nu încap toate astea în mașină, chiar dacă nu mă urc nici eu în ea. Trebuie să adaug o cutie de portbagaj auto suplimentară pentru bagaje”. Zis și făcut. Am atașat un cârlig de remorcare pentru Dacia la mașină și am fixat la el cutia suplimentară de portbagaj. Acum puteam să așez la locul cuvenit fiecare lucru de care aveam nevoie la drum.
Încă cu ceva timp înainte de a pleca la drum am încercat să tatonez terenul la nivel de țară, de România, dar mai ales situația de „afară”. Am încercat să îmi fac o idee despre aprovizionarea ritmica cu combustibil pentru caii putere de sub capota bătrânei mele Dacii... Și nu doar combustibil, căci „herghelia” avea nevoie nu numai de aprovizionarea cu sursa de energie (combustibil, acumulator), ci și de întreținere, eventual schimbarea uleiului, cauciucurilor, pieselor ce ar fi putut să cedeze pe parcurs. Ca atare ar fi trebuit să aleg traseul cu cele mai multe benzinării și în plus să mă informez despre atelierele de reparații și întreținere auto unde aș fi putut să îmi „tratez” mașina în cele mai bune condiții si fără prea mari bătăi de cap, în condițiile în care vroiam să ajungem, și eu și mașina, cât se poate de întregi acasă și în deplină stare de funcționare.
Acum totul pare pregătit de drum. Bagajele sunt făcute, șoferul și mașina lui sunt apți de drum. Ca atare punem cheia în contact, tot ce avem nevoie la îndemână și... LA DRUM!!!!
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Interviu cu Ioana Badea, juriul Farmacia La Preț Mic

Salut! Sunt Ioana Badea și sunt Digital Marketing Manager la Farmacia la Preț Mic încă de la lansarea conceptului, în 2017. Sunt super-pasionată de tot ce înseamnă digital și de cum ne poate ajuta în creșterea calității vieții cotidiene. Împreună cu echipa de online mă ocup de strategia și promovarea FLPM-ului, coordonarea activităților de marketing și identificarea noilor oportunități de dezvoltare ale proiectului FLPM.ro.

Când și cum a apărut Farmacia La Preț Mic? Și… cât de mic?
Farmacia la Preț Mic a apărut în urmă cu doi ani, inițial doar în varianta de farmacie online. Scopul nostru a fost orientat exclusiv către beneficiul pacienților, și anume să redefinim conceptul de ‘preț mic’ în zona magazinelor online de profil farmaceutic și să oferim prețuri extrem de avantajoase la toate produsele disponibile în FLPM. Ne-am bucurat să vedem că motivul înființării acestui concept a fost foarte apreciat și, ulterior, am deschis prima noastră farmacie fizică în zona Dristor.
Din acel moment, Farmacia la Preț Mic a devenit un concept de succes, care are în prezent un site eficient, rapid și în continuă dezvoltare, 9 farmacii fizice și zeci de mii de pacienți mulțumiți de serviciile și produsele noastre. Ne place să credem că avem cele mai mici prețuri din România și avem foarte mulți pacienți fericiți care ne confirmă acest lucru.
Cum vă diferențiați pe piața farmaceutică din România?
Principala caracteristică a noastră rămân, așa cum spune și numele brandului, prețurile foarte mici FLPM oferă prețuri avantajoase tuturor pacienților din România, la toate produsele noastre: suplimentele, dermatocosmetice, produse pentru mama și copilul, produse bio sau tehnico-medicale. În plus, găsiți aceleași prețuri mici și în farmaciile noastre fizice.
De asemenea, la FLPM punem accent foarte mare pe experiența consumatorului și investim în mod constant în dezvoltarea site-ului www.flpm.ro pentru prezentarea informațiilor de calitate într-un mod atractiv și pentru un proces de comandă facil și rapid.
Suntem o farmacie online autorizată de Ministerul Sănătății, avem asistență telefonică pentru comenzi telefonice sau pentru informații suplimentare, procesare rapidă a comenzilor (dacă faci comandă de luni până vineri până la ora 15, coletul pleacă din depozit în aceeași zi și poate ajunge la tine a doua zi), prețuri foarte mici și pentru transport prin curierat rapid, plata ramburs la primirea coletului sau plata online, promoții și oferte speciale, reduceri și surprize pentru toți pacienții.

• 

• 

• 

• 

Care sunt cele mai apreciate produse ale voastre?
Avem multe subcategorii de produse apreciate de pacienții FLPM, printre care se numără dermatocosmeticele de la cele mai mari branduri, precum Vichy, Avene, La Roche Posay, Bioderma sau Cerave, suplimentele pentru sănătatea articulațiilor cum ar fi Celadrin, Roboflex, Movial, produsele pentru mămici și bebeluși de la Avent, Johnson’s Baby, Topfer, Pampers, produse bio pentru starea de bine a întregului organism de la Organic India sau Republica Bio etc. Va invităm să descoperiți întregul portofoliu pe flpm.ro. Veți fi surprinși de varietatea portofoliului.
E sezonul virozelor. Ce ne recomandați ca să ne menținem sănătatea și vitalitatea?
Ca în orice alt sezon, e foarte important să încercăm să urmăm regulile de bază ale unei alimentații sănătoase, cu multe legume și fructe, de preferat de sezon, și să acordăm mereu o atenție deosebită hidratării adecvate. Știm că uneori e dificil, însă ar trebui să avem grijă, de asemenea, în mijloacele de transport în comun sau locurile aglomerate și să evităm contactul cu persoane răcite. În plus, la începutul sezonului rece, pot fi un ajutor suplimentele pentru creșterea imunității cu extracte naturale din plante, cum este nouă gama extinsă de la Alive cu formule special create pentru fiecare membru al familiei.
Cum ați decis să participați la SuperBlog 2019, în calitate de sponsor? Ce obiective de comunicare aveți?
Hotărârea am luat-o, în primul rând, pentru că ni se pare o competiție foarte dinamică și creativă (felicitări pentru concept!) și pentru că ne dorim foarte mult să ne asociem brandul cu un conținut de calitate și, mai ales, real. Iubim creativitatea, apreciem poveștile adevărate, cu bune și cu rele, din viața de zi cu zi a fiecăruia. Desigur ne dorim ca FLPM să fie cunoscut de cât mai multe persoane și să demonstrăm atuurile de care suntem atât de mândri că le avem în domeniul farmaceutic online. Toate astea împreună cu ocazia să descoperim zeci de bloggeri talentați? Decizia a fost ușor de luat!
Ce sfaturi aveți pentru concurenți, mai ales pentru cei la prima participare?
Cel mai mare sfat al nostru este să fie autentici! Motivul pentru care am plecat la drum cu Farmacia la Preț Mic este faptul că am înțeles real nevoile oamenilor și încercăm permanent să venim în întâmpinările lor. Suntem deschiși și sinceri, avem răbdare și acordăm atenție tuturor pacienților. Așa că asta ne dorim și de la Super Bloggerii din competiție! Să fie sinceri și creativi!

Filed Under: Interviuri, SuperBlog 2019 Tagged With: Digital Marketing Manager, Farmacia La Pret Mic, FLPM, interviu, Ioana Badea, juriu, marketing, superblog, SuperBlog 2019

Din adolescență până la a doua tinerețe - evoluția stilului vestimentar

Până la absolvirea liceului am purtat, elevă fiind, doar uniformă. Nu aveam acea adversitate pe care o au copiii și părinții de azi pentru uniforma școlară. Într-adevăr, era obligatorie. Într-adevăr, regulile de atunci erau cu mult mai stricte. Într-adevăr, eram obișnuiți de mici cu regulile; noi ne pregăteam pentru drumul pe care trebuia să-l urmăm în viață și nu drumul pe care trebuia să-l parcurgem mai departe în viață era special „netezit” pentru noi tocmai ca să ni se pară mai ușor.
Uniforma avea avantajele ei. În primul rând era semnul nostru distinctiv ca elevi. Și așa ar putea fi în continuare pentru elevii de azi; ce satisfacție mai mare ai putea avea dacă ai putea fi recunoscut oriunde în public ca fiind elev al unei unități de învățământ cu renume și cu ștaif dacă ai purta uniforma elegantă și distinctivă a acelui liceu! În plus, confecționarea pe scară destul de largă a unor uniforme, ca și obiecte de vestimentație, poate scădea destul de mult costul de fabricație, implicit prețul de cumpărare a lor, ceea ce ar putea însemna o economie semnificativă în bugetul oricărei familii cu copii de vârstă școlară. Iar dacă ideea de uniformă ar fi înlocuită cu cea de vestimentație specifică sau cu orice alt termen similar, copiii și adolescenții nu ar simți acel sentiment de respingere față de un stil vestimentar aparte. În fond și la urma urmei, ar putea fi considerate „uniforme” și halatul medicilor, și salopeta muncitorilor, și roba magistraților.
Să revenim la ale noastre... Elevă fiind, purtam aproape tot timpul uniformă în timpul anului școlar. Adesea nu aveam vreme să mă schimb în alte haine atunci când trebuia să plec altundeva imediat ce veneam acasă de la școală. Iar atunci când nu purtam uniformă, aveam destul de puține variante de schimb într-ale vestimentației. Dar, copil fiind, nu mă deranja atâta timp cât hainele erau lejere.
După absolvirea liceului, mama mi-a spus: „De-acum gata cu uniforma. Nu mai trebuie să porți așa ceva!”... Perfect... Dar, sincer vorbind, în momentul acela nu aveam alte opțiuni la îndemână decât hainele lejere de vară și ceva... hai să-i spunem așa... de primăvară-toamnă... Insuficient pentru temperaturile potențial scăzute ale iernii. Așadar trebuia să îmi construiesc garderoba. Cel puțin ca obiecte de baza, apoi urmând să adaptez totul din mers.
Atât ca studentă la medicină cât și, ulterior, ca medic, aveam nevoie de o combinație de stiluri vestimentare. Elegante, dar și lejere. Clasic și casual, ca să nu spun chiar sportiv. Mai degrabă casual, căci stilul sportiv nu cred că „mă prinde”. Un stil virând spre clasic și destul de elegant pentru atunci când situația o cere, adică într-un context mai „oficial”. Dar și un stil mai lejer pentru situațiile de zi cu zi, având în vedere că m-am deplasat și mă deplasez mereu pe distanțe destul de lungi.
O problemă spinoasă a fost și rămâne mereu încălțămintea. Am nevoie de încălțăminte de damă cu număr mic. Când spun „număr mic” vreau să se înțeleagă ceva între copil și adult. Ceea ce este destul de greu de găsit atunci când ai și alte criterii de alegere: comod, fără tocuri înalte, ceva suficient de stabil în orice caz. Dar și de calitate, rezistent la purtare intensă... Și la un preț convenabil. Așa că stilul de încălțăminte s-ar descrie cam așa: vara sunt de preferat sandale sau saboți, pe vreme rece ghete, bocanci sau cizme mai joase, iar la temperaturi intermediare orice s-ar putea asemăna cu adidașii de damă, cu alte cuvinte orice gamă de pantofi sport care să îmi permită să merg rapid și fără efort pe orice vreme și pe orice teren, fără să par neîngrijită.
Ca îmbrăcăminte prefer orice piese de vestimentație lejere, dar care să nu mă împiedice în mișcări, în culori cât de cât neutre, care să se asorteze orice cu orice, putând fi oricât interschimbabile. În plus, dacă sunt neșifonabile sau greu șifonabile, în așa fel încât să nu aibă nevoie neapărată de călcat, ar fi perfect. Astfel, în graba de a ieși din casă oricând este nevoie, pot să îmbrac rapid orice îmbrăcăminte „uitată” ca din întâmplare pe un spătar de scaun sau fotoliu.
Nu e neapărată nevoie ca vestimentația și accesoriile să pară neapărat luxoase și la modă „ultimul răcnet”. Nu sunt omul care să dispună de resurse financiare mari și să aibă suficient timp să caute achiziții spectaculoase și unice. În atare situație, odată ce ai făcut primul pas, trebuie să continui în aceeași direcție. Dar cum sunt omul care merge pe principiul că totul sau aproape totul trebuie să fie simplu, frumos și extrem de funcțional, găsesc aproape orice care să mi se potrivească.
Un stil vestimentar anume? Care stil? Dacă simțim că nu ne convine un anume stil, se poate crea unul... prin combinarea celor existente.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârstă îmi plăcea înghețata; singurul lucru cert era că, doar cu câțiva ani mai târziu, uram ideea de înghețată care avea la suprafață cristale mici, ascuțite și reci de gheață. și la fel de cert era faptul că una-două mă trezeam cu gâtul iritat și roșu, cu răgușeală, usturime și (aproape!) imposibilitatea de a înghiți. Rapid ajungeam la medic și primeam tratamentul necesar și absolut obligatoriu. Probabil tocmai din acea perioadă am o amintire vagă, dar care mi-a marcat oarecum evoluția de mai târziu. Și nu atât amintirea, ci faptul în sine. Amintirea vagă era că o doctoriță. probabil trecută de prima tinerețe, pentru că în amintirea mea apare aproape ca o bătrânică urâcioasă, după ce s-a uitat până în fundul propriului meu gâtlej umflat și roșu, îi spune mamei ceva de genul: „Doamnă, după cum văd eu aici, copilul nu are nici o șansă să scape de probleme decât dacă i se scot amigdalele!”
Dacă aș fi știut ce știu acum, probabil că aș fi refuzat ideea. De parcă atunci aș fi acceptat-o... Nici vorbă! Dar mama nu țin minte să fi zis ceva. Câtva timp mai târziu, discutând cu o verișoară de-a ei, medic, i-a spus despre ideea de operația de extragere a propriilor mele amigdale. Și a primit un sfat ce s-a dovedit de bun augur: „Doar nu îi scoți copilului amigdalele de pe acum. Ia încearcă să îi dai vitamina C200 și vei vedea că îi va crește imunitatea și va răci mai rar și mai ușor.!”
Pentru cei care nu au trăit vremurile acelea, vitamina C200 era un preparat de vitamină C ceva mai „arhaic”, fără culori sau arome deosebite, care nu atrăgea în nici un fel plăcut simțurile, în așa fel încât să fie înghițite cu câtuși de puțină plăcere. Dar efectul a fost aproape garantat. Amigdalele mele, sortite atunci extirpării, sunt la locul lor și acum, după atâtea decenii, apărându-mi cât de cât gâtul de infecții posibil intrând în organism pe cale respiratorie.
După ani de zile, în timpul studenției, în preajma sărbătorilor de iarnă, în vacanță fiind, într-o după-amiază mă ia cu rece, deși în casă nu era temperatura așa scăzută. Așa că, văzându-mă ghemuită sub pătură și tremurând din tot corpul, mama mă ia la rost. Simțind că nu prea era de glumă, îmi pune termometrul sub braț. Termometru care a arătat după câteva minute că aveam febră. Pesemne prinsesem niște viruși care își făceau de cap prin corpul meu. De data asta a cerut ajutor, prin telefon, nurorii verișoarei sale care mă scăpase pe vremuri de o operație ce putea fi evitată. Cu alte cuvinte verișoarei mele care ne era medic de familie. Care a dat o soluție simplă: trei injecții cu Polidin (un preparat românesc injectabil care stimula imunitatea generală a organismului, acționând ca un fel de vaccin general), câte una pe zi, plus pastile de aspirină, paracetamol, ca și antalgice și antitermice, precum și aceeași banală dar eficientă... vitamină C. Tratament care m-a pus pe picioare în doar câteva zile. A fost iar un moment când modesta doamnă a sănătății pe numele ei Vitamina C m-a ajutat să reintru în stare de sănătate.
Au trecut anii și m-am angajat ca medic școlar. Nu am avut probleme majore de sănătate, sau cel puțin nu le-am dat atenție, până când la începutul unui an, profitând de ocazie, mi-am făcut un set de analize de rutină. Când au venit rezultatele, surpriză!!! Neplăcută... Mă trezisem cu o anemie feriprivă de toată frumusețea, exact cum scrie la carte. De fapt, nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Pierdeam de o vreme mai mult fier, poate și alte elemente, decât aș fi putut asimila în organism printr-o alimentație cât de cât normală. Anemia instalându-se lent dar sigur nu a dat simptome extrem de deranjante, doar ușoare amețeli în anumite condiții, dar ușoare și de scurtă durată, așa că le trecusem cu vederea. Pesemne că organismul se obișnuise oarecum cu situația de nu mi-am dat seama că aveam o problemă; singura explicație ar fi fost că pierderile de fier se făcuseră lent, într-o perioadă lungă de timp, așa că se făcuse adaptarea organismului. Partea proastă a fost că am ignorat problema încă vreo câțiva ani de atunci înainte, pe principiul românesc că „merge și-așa”. Dar n-a mers. Anemia netratată nici măcar prin modificarea stilului alimentar, cu atât mai mult prin suplimente cu fier, s-a agravat la fel cum apăruse și evoluase până atunci. Așa că la un moment dat organismul a resimțit puternica lipsă de fier; ajunsesem lividă, abia mă țineam pe picioare, iar cel mai mic efort mă aducea până în pragul leșinului. Tot ca pe vremuri, ca printr-o întâmplare, am repetat acea analiză prin care aflasem de anemie. Rezultatul m-a speriat, căci valoarea concentrației hemoglobinei din sânge, tocmai acel pigment cu fier care ar fi trebuit să îmi oxigeneze întregul organism, era la jumătate din limita inferioara a normalului, fie și pentru o femeie. Ca atare m-am pus pe schimbarea stilului alimentar, consumând mai multe alimente cu conținut mai mare de fier, dar am trecut și la ingerarea pilulelor cu conținut mai mare de fier. Și ca fierul să se absoarbă mai repede, l-am asociat... cu ce? Cu aceeași miraculoasă vitamină C. Efectul a fost garantat. Acum, după acei ani de chinuri și disconfort. simptomele aproape că au dispărut cu totul. Ceea ce a mai rămas ar putea dispărea (re)obișnuind organismul cu eforturi de toate felurile.
Oricât de ieftin ar fi un preparat pe bază de suplimente alimentare cu minerale și vitamine, pe timp îndelungat costurile se simt în buzunarul celui care are nevoie de ele. Dar fiecare dintre noi poate avea la un moment dat nevoie de ele. Așa că ideal ar fi să găsim o farmacie clasică sau o farmacie online în care să putem cumpăra vitamine la preț mic. O astfel de farmacie ar putea fi Farmacia La Preț Mic de unde putem cumpăra vitamine și suplimente la prețuri accesibile pentru toate buzunarele. Putem astfel urma orice cură cu vitamine și suplimente nutritive atâta timp cât avem nevoie, fără să simțim o pagubă mare prin buget.
Revenind la vitamina C...

Vitamina C reprezinta un antioxidant de exceptie ce contribuie activ la franarea proceselor degenerative din organism. Facand parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile in apa) vitamina C se elimina in cantitati mari din organism.
Organismul uman nu isi poate sintetiza propria vitamina C si tocmai de aceea trebuie sa si-o procure din alimente sau din alte surse. Sensibila la lumina, caldura si vapori de apa, vitamina C este necesara in formarea colagenului, o proteina ce da tarie oaselor, cartilagiilor, muchilor si vaselor de sange si contribuie la buna mentinere a capilarelor, oaselor si dintilor.

Acidul ascorbic administrat in mod sustinut ajuta la:

– functionarea normala a sistemului imunitar, inhiband cresterea tumorilor si asigurand rezistenta organismului impotriva infectiilor
– participa la sinteza hormonilor glandelor suprarenale
– previne uzura celulara, incetinind procesul de imbatranire, are rol de echilibrare a organismului fiind necesar in metabolismul calciului si al altor minerale
– are rol de echilibrare a sistemului imunitar, prevenind aparitia astmului si a alergiilor si stimuland productia de interferon, factor cu proprietati antiinfectioase remarcabile. Acidul ascorbic accelereaza vindecarea ranilor, regenerarea tesuturilor, participa la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor si oaselor, precum si la sinteza hormonilor cortico-suprarenalieni. Scade colesterolul sangvin, protejeaza organismul fata de substantele cancerigene si creste si mentine randamentul fizic.
Vitamina C ajuta absorbtia fierului la nivelul intestinului, creste rezistenta la infectii si mentine numarul globulelor albe din sange, ofera protectia antioxidanta, prevenind transformarea nitratilor (din tigari, fum, grasimi, unele legume) in substante cancerigene.

Cauzata de o alimentatie insuficienta, de o malabsorbtie digestiva, de o crestere a necesitatilor sau eliminare excesiva, carenta de vitamina C apare cel mai des la subiectii varstnici, alcoolici, suferind de malabsorbtie cronica (doza zilnica recomnadata de vitamina C este de 60 de mg). Simptomele lipsei de vitamina C sunt: oboseala, astenie, slabiciune, stare de depresie, lipsa poftei de mancare, dureri osoase moderate, ameteli, piele uscata, edeme, gingivita, hemoragii.

Deficitul de vitamina C

– conduce la aparitia scorbutului care este o boala caracterizata prin anemie, caderea dintilor si sangerari sub piele. In carenta de vitamina C tenul devine uscat si palid, pierzandu-si stralucirea si prospetimea.
Excesul de vitamina C (1000-5000 mg pe zi) se manifesta prin deranjamente stomacale mai ales in cazul unei sensibilitati crescute la aciditate, aparitia de pietre la rinichi, afectarea sistemului imunitar si aparitia simptomelor de ameteala si greata. Surse de vitamina C sunt: fructe (portocale, papaya, mere, capsuni, grepfruit, pepene), broccoli, ardei gras, rosii, mango, cartofi, varza, spanac, lamaie, varza, afine.
Sinonim: acid ascorbic.

Sursa:  https://www.revistagalenus.ro/
Așa s-a explicat întărirea imunității organismului, care este ferit de infecții curente. Așa s-a explicat ușurarea absorbției fierului atunci când a fost asociat cu vitamina C, accelerând refacerea rezervelor de fier din organism și dispariția anemiei. Așa se explică creșterea rezistenței organismului atunci când suplimentăm administrarea de vitamină C în condițiile în care organismul trebuie să facă față la suprasolicitări. Si atunci când efectele benefice se simt se câștigă noi fani ai vitaminoterapiei.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

„Amprenta” mea de „Bună dimineața!” în variantă modernă

E dimineață iar. O nouă dimineață din viața mea plină de rutină dar și de provocări. Mă încarc cu energia dintr-un mic-dejun suficient de consistent și mă apuc de lucru. Vorba vine... Este week-end și ar trebui să îmi încarc bateriile pentru zilele de lucru. Dar ceva mă atrage spre mediul virtual. Știu... Mi-e dor de tine și încerc să te contactez așa cum am făcut-o de atâtea ori doar online, Cel puțin până acum.
Ne-am promis unul celuilalt că într-o zi vom încerca să fim împreună, alături unul de celălalt, cel puțin până ce vom încerca să vedem dacă viața petrecută împreună ni se potrivește sau vom porni pe drumuri separate. Mă așez în fața laptopului deschis și îmi imaginez ca prin minune că suntem deja împreună. Ca de obicei nu am somn dis-de-dimineață. De obicei sunt matinală și simt că asta e bine; dacă am ceva de lucru, pot prinde câteva minute de liniște până ce împrejurimile căminului meu se trezesc la viață. Te simt că încă dormi un somn liniștit și profund. Știu că ai aceeași dorință de a intra online la trezire atunci când te trezești, dorință rămasă din vremurile când doar mediul online sau telefonul ne putea aduce unul lângă celălalt. Așa că aș vrea să îți las pe furiș și un mesaj pe laptop de „Bună dimineața!”

Dar nu! Nu vreau să simți că am deschis laptopul doar pentru o formulă de salut pentru tine. Îl folosesc rapid profitând de faptul că nu am nimic special de lucru la el. Apoi iau mecanic o foaie albă de hârtie pentru a-ți lăsa un mesaj de întâmpinare. Ar fi frumos un mesaj scris caligrafic de mână. Dar nu mai scriu prea des cu stiloul, singura unealtă de scris care s-ar preta, după umila mea părere, pentru un scris caligrafic. Mult mai des scriu cu pixul, care este și mai practic pentru scris în condițiile în care stiloul se dovedește mai greu de folosit sau chiar aproape inutil. Așa că mâna mea dreaptă s-a obișnuit aproape nedorit de mult uneori cu pixurile și cu ștampilele mele dintotdeauna de marcă Colop. Și atunci o idee genială mi-a venit dintr-o dată: singura modalitate de transmitere a unui mesaj fără a folosi în mod direct și implicit calculatorul, dar folosindu-l în mod original fără metodele clasice de tip imprimantă, ar fi ștampila electronică aplicată cu ajutorul unui e-mark oferit tot de firma Colop.

 Un e-mark nu este nici imprimantă dar nici ștampilă. Dar are ceva din fiecare în parte. Seamănă, ca design, cu o ștampilă de diverse modele. Dar se poate conecta la orice dispozitiv mobil de tip smartphone, tabletă sau laptop sau cu PC-ul prin Wifi sau prin USB. Pe PC sau pe dispozitivele mobile se pot crea propriile amprente personalizate care se transmit spre e-mark și prin simpla mișcare de glisare amprenta este fixată pe suportul dorit.
Un e-mark este ușor de transportat oriunde avem nevoie de el, la fel ca orice ștampilă. Este un instrument de birou multifuncțional pentru ștampilarea pe documentele tipărite, marcarea pe dosare sau elemente de birotică - și face activitatea de birou mai ușoară și interesantă. Funcții speciale cum ar fi data și ora automată, generatorul de coduri QR și codul de bare și un set de șabloane predefinite simplifică munca în birou. Și nu numai într-un birou ci în orice loc unde este nevoie de oricare din funcțiile sale. Este unealta perfectă pentru scopuri de marketing: toate tipurile de dosare, plicuri, pungi, fiind ușor de personalizat, putând fi utilizat la evenimente și în contactul cu orice corespondent. Ori de câte ori este nevoie de marcat pachete, etichete sau documente cu coduri de bare, numere de articole sau alte informații, e-mark poate ajuta. Cu bateria încorporată și generatorul de coduri de bare și QR incluse în aplicație, acesta poate fi utilizat oriunde este nevoie de el. Poate fi folosit pentru a marca temporar diverse suprafețe neabsorbante prin intermediul etichetelor. Și nu în ultimul rând poate fi folosit ca instrument motivațional, pentru a lăsa celor dragi, într-un loc vizibil pentru ei, citate amuzante, urări de ziua de naștere sau mesaje motivaționale.
Cu folosirea ștampilei sunt obișnuită de aproape două decenii. Cu PC-ul și dispozitivele mobile lucrez lejer de ani buni. Deși nu aș vrea niciodată să renunț la un mesaj scris aproape caligrafic, cu tocul, pe o foaie albă de hârtie, un mesaj ca o amprentă personală aplicat cu ajutorul unui e-mark este întotdeauna binevenit ca o soluție rapidă, frumos și ușor concepută oricând și oriunde.
Așa că, dragul meu prieten, îmi pun e-mark-ul rapid la treabă. Așa cum, pe vremuri, copii fiind, ne trimiteam bilețele unul celuilalt la școală și în afara ei, tot așa voi proceda și acum. Pe furiș și ștrengărește, scriu frumos un mesaj scurt cât un bilețel de dragoste pe laptop. Nu este mare scofală să trimit apoi mesajul pe e-mark; wi-fi-ul funcționează în toată casa. Nu este greu apoi să „șterg” o foaie de hârtie glisând e-mark-ul peste ea și bilețelul este gata. Ți-l voi lăsa ștrengărește pe tastatura laptopului, ca un mesaj de bun venit, ca să îl găsești acolo atunci cânt te vei apuca de lucru. Apoi, urmărindu-ți reacțiile la găsirea biletului, îmi voi da seama dacă surpriza va fi plăcută sau nu. Iar dacă vei fi plăcut surprins, micile scrisorele de amor te vor urmări discret pe drumul tău, doar atunci când vom simți amândoi nevoia de comunicare în scurtele clipe de fugară despărțire, așa cum o făceam cândva prin sms-uri sau mesaje pe messenger.
Trăim în era tehnologiei și, vrând-nevrând, tehnologia își pune amprenta sa pe viețile noastre. Și dacă tot este aceasta situația, cu ajutorul tehnologiei ne formăm și ne folosim amprenta proprie pe care o folosim în relația cu cei din jurul nostru.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna este acel anotimp pe care fie îl iubești, fie îl urăști – n-are cum să-ți fie indiferent.
Ca blogger și autor, despre toamnă scriu cel mai mult. Asta pentru că-n aceste luni în care vremea se răcește și cerul devine plumburiu, sufletul meu se întristează, corpul obosește mai ușor, iar ochii albaștri îmi dansează în lacrimi din orice motiv. Melancolia pune stăpânire pe mine, însă nu am timp să-i dau atenția pe care o merită, așa că lupt împotriva ei și asta mă istovește și mai mult.
Dar clima planetei noastre se schimbă de la an la an și niciun anotimp nu mai e cum era odată. Când eram mici – pe vremea lui Ceaușescu – iarna, temperaturile scădeau și până la -35° Celsius. Îngheța apa când o aruncai în sus, nămeții aveau și 2 metri. Ningea și viscolea săptămâni în șir. Cât vedeai cu ochii erau doar straturi de zăpadă albă, care țineau căldură pământului din noiembrie până-n martie – fără pauză. Străzile erau pline de copii care făceau oameni de zăpadă și se plimbau cu săniile.
Și ce frumos era atunci…
De când nu mai vedem așa ceva? De când nu ne mai bucurăm de zăpadă? Am devenit oameni mari – adulți cu multe griji și nenumărate responsabilități. Nu ne mai ajunge timpul și nici nu aveam starea de spirit necesară să ne oprim o clip și să privim în jur, ca să admirăm maiestuozitatea mamei natură. Acum, tot ce vedem este faptul că se blochează traficul.
Cine nu iubește toamna spune că e din cauza ploilor și a vântului rece (în primul rând), dar… de câte ori a plouat în toamna asta? Oare cerul nu plânge mai des în primăvară?
În aceste timpuri, toamna este doar o perioadă de tranziție de la cald la frig. Și totuși se-ntâmplă ceva cu noi, cu majoritatea dintre noi. Moralul oscilează și suntem epuizați mai tot timpul. Și cum să nu fim, când trebuie să ne pregătim pentru iarnă și ne muncim creierii la cum și cu ce să încălzim casele, ca să le fie bine celor pe care-i iubim și de care ne-ngrijim? Parcă și soarele se-ntristează și se-ngrijorează cu noi. Poate de aceea se ascunde după norii grei… nu-i place să-și arate jalea. Ori poate nu vrea să ne împovăreze cu suferința lui… .
La oraș e mai simplu să te acomodezi cu toamna, zic eu – din proprie experiență. Dar la țară… la țară, dacă ai pământ și roade de cules, ai multe de făcut. Și, deși nimic nu mai e cum era odată, eu tot mă-ntorc în timp la momentul acela dureros, care mi-a definit copilăria comunistă. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” știi că mă refer la capitolul: „Nuanțe de ruginiu”.
Dacă nu ai avut ocazia, permite-mi să strecor un fragment în acest material.

„… Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.
Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. «E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța», mă gândesc cu milă și cu groază.
Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.
Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.
Refuz cu vehemență.
Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.
Tata mă fulgeră cu privirea.
— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.
— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.
Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.
Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele și mă prind de marginile căruței.
Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.
Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.
Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.
Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru. Numai că în echilibru nu eram.
Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute, tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat, căci restul fusese adus în zilele precedente.
Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.
Tata s-a bucurat, căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.
Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.
Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez, căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.
După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos, deși calul nu se oprise.
Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut.
— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.
— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.
Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.
Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.
— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.
Mă pun între el și cal.
— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.
Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.
Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.
— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.
— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?
— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.
Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.
Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.
— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?
— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță! Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci… spune tata cu voce tremurândă.
— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.
— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.
Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu, şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.
…”

Așa era pe-atunci.
Când frunzele ruginii încep să cadă la pământ, eu retrăiesc, fără să vreau, toamnele țăranilor din „Epoca de aur”. De fiecare dată.
Poate-ntr-o zi voi simți altceva. Până atunci, culeg porumbul cum făceam odată, însă nu ne mai folosim de animale să-l aducem acasă. Acum totul este mecanizat. Și e mai bine, din anumite puncte de vedere. Însă fiecare lucru sau schimbare are multe puncte împotrivă, așa cum are multe în favoare – depinde de unghiul din care vrem să privim.

Ca de obicei, am scris cu mult drag pentru tine. Dacă ai apreciat, un „like” la pagina cărții ar fi profund apreciat. Iar dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, o recenzie pe Goodreads sau Google mi-ar umple inima de bucurie.
În cazul în care ești deprimat și nu știi ce să faci, pe https://retetetrupsisuflet.blogspot.com am mai multe soluții eficiente.
O toamnă senină îți doresc. Din inimă.

CRISTINA GHERGHEL

Bucuria unei străluciri într-o poveste

Am trăit o viaţă de om împreună. Mai mult chiar! Ca şi cuplu am trăit două vieți într-una singură, ca două suflete pereche contopite într-unul singur, atât de lipite unul de celălalt încât orice încercare de a le despărți risca să rupă legăturile dintre ele cu tot cu bucăți mari din fiecare trup în parte, lăsând răni adânci in urma fiecărei rupturi.
Ai vrut de la început să pecetluiești legătura dintre noi printr-un talisman de preț care, ca și un mesaj inspirațional, să îmi aducă mereu aminte de iubirea pe care mi-o porți mereu, dintotdeauna și pentru totdeauna, dinainte de viață și dincolo de ea.
Ai vrut la început ca darul pe care mi l-ai fi făcut să aibă sclipiri de diamant. Dar privindu-mă în ochii mei verzi ai vrut ca sclipirile de fericire din ochii mei să se contopescă cu sclipirile ametistului verde. Și ai încercat să îmi oferi o brățară handmade care să poarte în ea și să transmită în toate direcțiile acea lumină aparte pornită din ochii mei spre tine și spre sufletul tău cald.
Ai vrut să îmi oferi o bijuterie unicat, mică, delicată, simplă dar  și sofisticată. Ai vrut ca darul tău să fie la fel de unic în lume ca și relația dintre noi. Și ai vrut ca bucuria primirii acelui dar să fie la fel de mare ca și bucuria cu care mi l-ai oferit. Iar bucuria a fost imensă la în momentul în care mi-ai pus acea brățară pe mână și a crescut pe măsură ce creștea și relația pe care o construiam între noi, cu bune și cu mai puțin bune, cu bucurii ți tristeți.
Acea brățară mi-a stat mereu la încheietura mâinii. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată căldura și energia corpului meu, acea energie care parcă îmi izvora la nesfârșit din suflet. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată energia ce curgea între noi cu fiecare scăpărare de dragoste și pasiune ce se declanșa in fiecare clipă în care ne priveam, ne atingeam, ne îmbrățișam.
De câte ori priveam sau atingeam acea brățară îmi dădeam seama că oferă toate amintirile stocate în viața noastră de cuplu. Energie și amintiri care făceau parte din structura ei atât de puternic încât, chiar dacă ar fi fost transmisă mai departe după ce nici unul dintre noi nu ar mai fi fost pe această lume, le-ar fi oferit, atât energie cât și amintiri, oricărei persoane care ar fi purtat-o mai departe. Ar fi devenit în acest fel o veritabilă bijuterie de familie. Și ca orice veritabilă bijuterie de familie acumulează energii, amintiri, informații și povești despre persoana care a purtat-o pentru prima dată, despre toate persoanele care au purtat-o ulterior, creând legături între oameni și suflete și mai departe peste generații.
O bijuterie este o poveste prin ea însăși. Dar o bijuterie primește și poveștile oamenilor din generații trecute tocmai pentru a le oferi acelor oameni din generațiile viitoare care doresc să le primească, bijuterii și povești deopotrivă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Te simți iubit de mama ta? – guest post Cristina Gherghel

Mi-e greu să scriu aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că odată ce pui negru pe alb un gând sau un sentiment negativ parcă devine instant real.
Săptămâna trecută, am primit un e-mail privat trimis de pe unul din cele 30 de blog-uri ale mele intitulat „Eu merit”.  Primesc multe mesaje de pe bloguri și pe rețelele sociale. Toate mă emoționează și mă pun pe gânduri, căci cine scrie în privat se confruntă cu o situație atât de urâtă încât nu are curajul să o mărturisească într-un comentariu public. Mesajul în cauză era de la o fată disperată, care mi-a spus cu multă durere că mama ei nu numai că nu o iubește, dar o urăște și-și bate joc de ea. Mi-a scris multe întâmplări, ca să înțeleg că nu este numai o idee paranoică în capul ei. Cu infinită amărăciune a trebuit să recunosc că fata, să-i spunem Elena (deși o cheamă altfel), are dreptate. Din ceea ce mi-a povestit a reieșit clar că mama ei nu are nici cea mai mică considerație față de copilul ce a purtat în pântece vreme de 9 luni. Mama Elenei cere de la fată ca aceasta să se dedice ei trup și suflet. Elena îi face toate treburile casei – deși mama este destul de tânără și în putere, dar nu are timp, căci se uită la toate telenovelele care există. Pe lângă asta, mama o vorbește de rău la prietene și vecine, o blestemă și-i dorește tot răul din lume etc.
Nu este prima dată când aud așa ceva, dimpotrivă, dar am plâns cu lacrimi amare și m-am pus în genunchi să-ntreb de ce? De ce unele mame se comportă așa? De ce le-a fost permis să aibă copii când nu sunt capabile să iubească și să ofere confort? De ce ele au devenit mame fără suflet, când alte femei și-ar da viața pentru a avea un copil?
Evident că nu am primit răspunsuri. Și ar fi culmea să aud voci în jurul meu (sau în capul meu) când nimeni nu vorbește. Nici măcar televizorul – căci mama, draga de ea, nu știu din ce motiv – nu vrea să-l mai deschidă. Niciodată. Și dacă nu vrea televizor, nu vrea nici radio – deci este liniște deplină în casă – perfect pentru un scriitor. Dar asta-i o altă poveste.
De mult am vrut să public o carte despre părinții care-și tratează copiii ca pe niște sclavi, dar mi-a fost frică și parcă rușine. Rușine de parcă i-aș fi făcut o nedreptate mamei mele – o mamă eroină – mama a 10 copiii. Dar ea nu are nicio vină că alte mame nu-și iubesc copiii.
Iubirea părinților ar trebui să fie necondiționată. Și, în cele mai multe cazuri, este. Mamele și tații își iubesc copiii indiferent de cum se comportă și ceea ce fac aceștia. Dar există tot la fel de multe cazuri în care părinții își urăsc copiii, de parcă ar fi vina acestora că s-au născut.
Să crești un copil nu e ușor. Nu a fost ușor pe vremea lui Ceaușescu – când se făceau cu grămada – dar acum este și mai greu. Dar nimeni nu obligă o femeie să facă copii, dacă nu-i vrea! Mai ales în ziua de azi.
E ușor pentru mine să vorbesc, că nu-s măritată și n-am datorii față de un bărbat, știu. Cer scuze acelor femei care au rămas însărcinate din întâmplare. Nu am nimic împotriva lor dacă își iubesc copiii, căci știu cât au suferit. Părinții mei nu au plănuit niciun copil, dar i-au primit cu drag pe cei pe care i-a dat cerul: 10 (11 de fapt). Și i-au iubit pe toți.
Mulți dintre noi cred că o mamă își iubește copilul pentru că nu se poate altfel – este carne din carnea ei – dar, din nefericire, iubirea nu se i poate impune nimănui. Nici măcar sau mai ales, unei mame. Dar eu nu condamn nici aceste mame care nu-și iubesc copiii, eu le condamn pe acelea care-și bat joc de ei și-i tratează ca și cum ar fi proprietăți fără drept de apel. Știu că există mame care vor să intervină mereu în viața copiilor de parcă ar fi un drept divin. Unele pretind ca ai lor copii să renunțe la tot și să se dedice îngrijirii celor ce le-au dat viață „că doar de asta te-am făcut”. Unele sunt mereu bolnave, mereu nefericite, tot timpul victime. Părinți toxici.
Elena mi-a spus că e nefericită în căsătorie – soțul este bețiv și violent (printre altele) – și ori de câte ori are curajul să recunoască asta în fața mamei ei, aceasta râde, ridică ochii spre cer, și spune cu ironie: „Și ce să-ți fac eu dacă asta meriți? Tu l-ai ales. Nu veni să te plângi la mine!”
Și mi-a mai spus că este grav bolnavă și face eforturi uriașe ca să meargă la serviciu. Femeia care a născut-o știe și când Elena are câte o criză acută de durere, mama ei fie o ignoră total, fie îi spune să înceteze să facă scene, că nimeni nu este sănătos.
„Nu pot să vorbesc nimic cu ea, nu mă ascultă și mă ia în râs. Deseori mă-ntreb dacă sunt înfiată, căci mamele ar trebui să-și iubească copiii, așa cum îi iubesc eu pe-ai mei. Și Dumnezeu mi-e martor că n-am avut de unde să iau exemplu”, a adăugat Elena.
Se spune că mama este singura persoană care ar trebui să te înțeleagă și să-ți fie alături în cele mai grele momente ale vieții, dar multe mame se comportă mai rău ca dușmanii în toate aceste situații. Și dacă mama nu te iubește, atunci cine?
Dacă mama își bate joc de tine, cu durere în suflet îți spun să pleci departe de ea – eu care m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea știu ce vorbesc. Și nu te simți vinovat, căci nu e vina ta că ea nu te iubește. Este dreptul tău să-ți faci o familie și să fii fericit. Dar gândește-te bine, reflectă intens asupra motivelor pentru care crezi că mama ta nu te iubește. Dacă și-a făcut datoria față de tine: dacă te-a spălat, te-a îmbrăcat, ți-a dat de mâncare, ți-a suflat pe răni, ți-a șters lacrimile când ai plâns și te-a ținut la pieptul ei până ai adormit, atunci ea te iubește. Nu o pune deoparte și nu te supăra pe ea când îți dă câte un sfat sau își spune o părere cu care nu ești de acord – tot din iubire o face. Ignor-o doar când vrea să-ți comande viața sau îți cere mereu să renunți la tot, ca s-o servești pe ea. Mama are datoria (dacă vrea) să-și dea viața pentru copii, niciodată invers. Nu te  enerva pe ea nici dacă suferă de o boală a minții – nu se poate controla și sunt sigură că suferă mai mult decât îți poți imagina. Știu că e greu, dar nu este vina ei că face sau spune lucruri care te îndurerează. Mintea i se poate deteriora oricui, în orice moment. Fii răbdător și înțelegător – căci cum faci, așa găsești. Poate și tu ai copii la rândul tău. Poate acum înțelegi de ce părinții tăi erau severi cu tine și-ți puneau reguli.
Mamelor care vă iubiți copiii, vă rog din inimă să mă iertați dacă v-am supărat cu acest material – nu era intenția mea, nici pe departe. Ba chiar scriu o poveste despre dragostea de mamă – dar copiii care suferă fără vină din cauza părinților au dreptul să-și facă auzită vocea și durerea. Eu sunt de partea celor care iubesc și sunt împotriva oricărei forme de maltratări. Copiii nu sunt proprietatea și nici sclavii părinților. Una dintre poruncile lui Dumnezeu sună cam așa: „Cinstește pe părinții tăi, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.” Când eram mică, am întrebat un preot de ce nu există o poruncă de acest gen și invers?
Copii, iubiți-vă părinții, îngrijiți-vă de ei și respectați-i. Părinți, faceți la fel, că așa-i omenește.

Dacă ai apreciat, te aștept pe blog-uri și rețele sociale:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://twitter.com/autorcristinag
• https://devorbacucristinag.blogspot.com

Nu uita că voi începe să fac vlogging pe YouTube. Mulțumesc din inimă celor care s-au abonat deja.

CRISTINA GHERGHEL

În amintirea vremurilor de altădată

Acum vreo 35 de ani, liceană fiind, aşteptam cam lipsită de chef sfârşitul orelor dintr-o sâmbătă sumbră de toamnă. Era o singură zi de odihnă la final de săptămână, duminica, pe care nu știam cum s-o împart între teme și relaxare, chiar dacă la aceasta se adăuga și după-amiaza zilei de sâmbătă. pe care o foloseam aproape întotdeauna pentru odihnă. Și deodată, în starea aceea greu de descris, ceva între plictiseală, oboseală și dorința de a ajunge cât mai repede acasă, am simțit mai mult decât am văzut cum un coleg trece val-vârtej printre mesele și scaunele din sala de clasă, spunând:
- Să vă uitați la televizor la programul din după-amiaza asta. Va da un reportaj despre Roman, orașul nostru.
Ajunsă acasă, am deschis televizorul și m-am instalat cât de comod se putea pe marginea patului așteptând reportajul cu pricina. Cum programele TV erau extrem de puține, pe un singur canal al televiziunii naționale, și acelea doar câteva ore pe zi, dimineața și seara, doar sâmbăta și duminica și câteva ore în plus în timpul după-amiezii, orice emisiune mai acătării atrăgea interesul. În sfârșit, realizatorul emisiunii, implicit al reportajului, unul dintre realizatorii mei preferați de atunci, regretatul Tudor Vornicu, prezintă reportajul mult așteptat. Și încheie prezentarea cam așa:
- Priviți bine și cu atenție imaginile următoare, dragi romașcani. Și nu doar dumneavoastră. În curând, aceste locuri filmate în acest reportaj nu le veți mai vedea în realitate, așa cum sunt acum, ci doar în fotografii sau filme de arhivă.
  Imaginile au început să curgă pe ecran însoțite de comentarii. Era un reportaj despre centrul vechi comercial al Romanului, Strada Mare, cum o știau părinții noștri, strada Ștefan cel Mare, sau cel puțin o parte din ea, așa cum o știam noi, copiii de atunci. O stradă cu carosabilul mai mult pietruit cu piatră cubică decât asfaltat. Oricum piatra cubică rezista mai bine traficului de atunci decât asfaltul acelor vremuri.O stradă cu clădiri vechi, mai mult cenușii, adesea lipite una de alta, chiar dacă aspectul lor nu era același. O stradă sub clădirile căreia se înșirau, în subteran, beciurile adânci și cramele negustorilor și crâșmarilor de odinioară. Nu cred că cineva știa nici atunci, nici acum, ceea ce putea fi sub nivelul acelei zone ale orașului. Clădirile vechi, odinioară trainice, începeau să nu mai suporte povara timpului și începeau să se prăbușească una câte una, uneori doar câte o bucată de clădire, în hăul beciurilor adânci de dedesubt. Oricât s-ar fi dorit păstrarea și întreținerea lor sub acea formă, chiar dacă s-ar fi dorit renovarea lor, terenul plin de beciuri și destul de instabil, nu ar fi permis acest lucru. Așa că s-a întocmit un proiect de construcție unic la vremea aceea și cred că greu de întâlnit în alte locuri chiar și acum. Ideea era să se demoleze toate acele clădiri vechi, să se sape adânc sub nivelul beciurilor de dedesubt, oricât de adânci ar fi fost, și să se reconstruiască blocuri cu două niveluri de spații comerciale, cel de jos sub nivelul străzilor din jur, cel de deasupra la nivelul zero inițial, și cu maximum trei etaje de locuințe deasupra. În esență un pietonal cu destinație mixtă, atât comercială cât și de locuințe.
Au trecut mulți ani până ca proiectul să prindă contur. Era și încă este un proiect destul de amplu, solicitant, atât ca volum de muncă cât și ca resurse financiare. Nici acum proiectul nu este realizat definitiv, căci încă mai trebuie făcute completări și renovări ulterioare, care necesită bani, materiale și muncă. Dacă realizarea acestui proiect s-ar continua prin aceleași mijloace ca și până acum, probabil că realizarea completă a proiectului s-ar face destul de greu și ar fi necesară efectuarea de multiple renovări ale părților deja construite înainte de finalizarea întregului proiect și cu costuri destul de mari.
O soluție care ar ușura mult construirea acestui proiect și reamenajarea eficientă a spațiului de-a lungul timpului poate fi folosirea unui concept modern și extrem de eficient de tipul Vindem Ieftin.  
  Cu alte cuvinte, folosind casa de comenzi Vindem-ieftin.ro se evită aprovizionarea cu materiale de construcții de la multipli furnizori, ceea ce ar implica prețuri diferite, materiale de construcții diferite atât ca stil cât și calitate. În plus, se pot face din start economii financiare, materialele ce ajung în depozitele casei de comenzi sunt achiziționate la prețuri deja negociate cu furnizorii, prețuri mai mici cu până la 10-15% față de valoarea inițială. Se poate achiziționa întreaga gamă de materiale de construcție online de la pavaje și borduri până la travertin natural pentru amenajarea spațiilor exterioare. Orice client al acestui depozit de materiale de construcții poate garanta prin feedback-ul oferit de recenzii calitatea materialelor și serviciilor urmărite. Și asta pentru că toate materialele de construcții vin direct de la furnizor, ambalate corespunzător, evitându-se manipularea excesiva produsă de trecerea și stocarea prin depozite. Calitatea este garantată, clientul primește exact ceea ce comandă. În plus comenzile sunt făcute și onorate cu mult mai rapid decât dacă ar fi făcute direct la furnizori și materialele ajung direct pe șantier.
Rămâne de văzut dacă cei care și-au asumat realizarea acestui proiect vor apela la această variantă de aprovizionare cu materialele de construcție necesare.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Cât costă cel mai frumos vis?

Dragul meu prieten,

Mă bucur să aflu că, în sfârșit, visul tău de a-ți construi o casă a ta începe să prindă contur. Mi-ai spus deja că ai un buget oarecum stabilit. Nu este rău, dar trebuie să ții cont în același timp, dacă nu chiar înainte de a stabili bugetul final, fie el și (încă!) estimativ, și de alte multe aspecte.

În primul rând stabilește-ți un proiect de casă. Asta te va ajuta ulterior la celelalte etape ulterioare ale desfășurării proiectului de realizare a visului numit „CASA MEA”. Să trec la ceva concret. Am intrat pe https://www.aia-proiect.ro/ ca și sursă de inspirație și ca punct de pornire. Ai avea cel puțin trei variante de bază pentru un proiect de casă: proiecte casă doar cu parter, proiecte casă cu etaj, proiecte casă cu mansardă. Pornind de aici, le poți dezvolta și combina spre a ajunge la proiectul potrivit nevoilor tale și posibilităților pe care le ai în acest moment.

Mai întâi de toate ar trebui să ții cont de posibilitățile pe care le ai la fața locului, începând cu terenul în sine și continuând cu arhitectura construcțiilor din jur. Astfel poți să te rezumi la o casă doar cu parter sau poți să adaugi la parter și unul sau mai multe nivele. Apoi treci la etapa realizării proiectului, pentru care ai nevoie de un arhitect bun.

Spuneai că ai un buget deja pregătit și că ai prefera să nu îl depășești, în materie de cheltuieli, cu mult prea mult față de posibilitățile tale reale. Și asta incluzând totul, începând de la proiect și terminând cu ultimele detalii ale decorațiunilor interioare și exterioare. Iar proiectul în sine ocupă doar o mică parte din costurile prevăzute în buget.

În momentul în care te hotărăști să apelezi la un arhitect, uită pe moment de costuri. Sau, mai bine spus, proiectează costurile dincolo de faza proiectului în sine. Ai nevoie încă de la început de un proiect de casă care să îți diminueze costurile ulterioare fără să îți pericliteze gradul de confort. Și iată cum...

Un proiect de casă bun îți compartimentează locuința în așa fel încât să fie funcțională. Și cu mult mai mult decât funcțională: să fie eficientă din toate punctele de vedere. Cu alte cuvinte să poată fi amenajată optim, începând cu izolarea termică, cu realizarea tuturor instalațiilor (electrică, sanitară, de încălzire) care să permită un consum minim posibil la un confort bun, adică eficiență optimă. În plus permite compartimentarea eficientă a locuinței în așa fel încât circuitele funcționale din interior să fie realizate bine.

Un proiect de casă bun va permite folosirea unor materiale de construcție de bună calitate, într-o cantitate rezonabilă, fără nimic în plus și nimic în minus, fără costuri mari și inutile în această direcție.

Un proiect de casă bun va permite realizarea unei locuințe ușor de întreținut, ușor de renovat la nevoie, ușor de reparat atunci când situația o impune, ușor de transformat atunci când ceva anume devine inutil și altceva anume devine absolut necesar într-o anumită etapă a vieții.

Un proiect de casă bun îți va combina perfect sau aproape perfect esteticul cu funcționalul, tradiția cu modernitatea, absolut necesarul cu potențialele „mofturi” sau „fițe”. Și asta fără să te supună ulterior la cheltuieli suplimentare mari.

Ideal ar fi să găsești și să angajezi un arhitect care să știe să țină cont de toate aceste lucruri. Un arhitect care să aibă o viziune de ansamblu, în prezent și în perspectivă. Un arhitect care să fie la curent cu imaginea arhitectonică a zonei respective dar și cu piața materialelor de construcții, cu calitatea și costurile acestora. Un arhitect care să își depășească condiția de simplu „desenator” al casei și care să fie mai mult un „desenator” al proiectului în ansamblu și în potențială transformare pe parcursul timpului. Uită pentru moment de costurile în această primă etapă și gândește costurile în perspectivă. Și nu îți va părea rău.

Găsește-ți un arhitect sau o firmă de arhitectură cu experiență. Acel arhitect sau acea firmă de arhitectură cu un portofoliu bogat de proiecte din care să poți alege proiectul potrivit sau din care să poți alege proiectele pe care le poți combina si/sau adapta tocmai pentru a realiza proiectul ideal pentru tine.Acel arhitect cu experiență bogată dar și cu o minte suficient de deschisă spre nou tocmai pentru a putea realiza proiectul care ți se potrivește.Abia

Nu te tocmi la preț. Tocmește-te la calitate. Gândește-te în perspectivă. Și vei simți pe parcurs o economie în bugetul care înseamnă bani, timp, confort, calitate.

Abia aștept momentul când casa va fi gata, predată la cheie și deja locuită. Vreau să cred că va fi căminul visurilor tale, că te vei simți extraordinar de bine în ea, ca și cum ai fi locuit în ea de-o viață și ca și cum nu ai vrea să te muți din ea niciodată. Abia aștept momentul când mă vei invita la tine acasă pentru a-ți face o vizită, dar nu ca simplu prieten ci ca un membru al familiei tale, și să fii plăcut surprins constatând că mă simt la fel de bine în propria ta casă așa cum te simți și tu. Nu va conta că stai într-o casă doar cu parter sau într-o casă cu etaj sau/și mansardă. Totul este să fie acea casă bine încadrată atât în peisaj cât și în viața ta de acum și dintotdeauna.

     A ta prietenă, Cristina

Articol scris pentru SuperBlog 2019

“Să trăiesc fără tehnologie? Niciodată!”

Sunt un copil crescut în perioada când inteligența artificială şi internetul nu erau nici măcar un vis frumos. Poate doar subiecte de roman de ficţiune în genul unor maeştri ai genului: Jules Verne, Isaac Asimov... Şi mulţi, mulţi alţii... Singura mea sursă de informare rămânea biblioteca plină de cărți, fie că era vorba de biblioteca din propria-mi casă, fie că era vorba de bibliotecile prietenilor și ale rudelor, fie că era vorba de bibliotecile publice. Iar noutățile editoriale, atâtea câte erau în diferite etape ale dezvoltării mele ca om, persoană, intelect și caracter, veneau invariabil din librării.
Intrarea ca student în facultate a fost un pas înainte. Începuseră să apară calculatoarele. Încă relativ simple și anoste, păreau totuși un pas înainte, cel puțin în ceea ce privește scrierea și editarea de texte, întocmirea de grafice, ceva mai ușor și mai repede decât același lucru scris de mână. Dar, deși practic vorbind, cam pricepeam eu cum stau lucrurile, căci prindeam relativ repede ceea ce aș fi putut face, elementar vorbind, teoria mă speria oarecum, nepricepând mare lucru dintr-o expunere stufoasă a noțiunilor teoretice. Așa că momentan mi-am spus că nici eu, nici neam de neamul meu nu vom folosi prea curând aceste „scule”.
Termin facultatea și după anul obligatoriu de stagiu, mă angajez pe unul dintre posturile de medic școlar scoase la concurs. Am lucrat câțiva ani liniștită. Oarecum... Tot trebuia să citesc și să mă documentez profesional, dar, credeam eu!, făceam oarecum față cu ceea ce aveam. Începea să imi fie din ce în ce mai greu să cumpăr noutăți editoriale după pofta inimii, fiind depășită oarecum din punct de vedere financiar, dar supraviețuiam. Până când, la un moment dat, a trebuit să dovedesc oarecum în mod oficial că sunt la curent cu noutățile in domeniu. Treaba mergea destul de greu, atât ca timp cât mai ales ca bani: trebuia să merg la cursuri, simpozioane și alte manifestări științifice medicale, care nu erau gratuite, in sine, la taxa de participare, mică sau mai mare, adăugându-se și cheltuielile cu transportul. Ca să nu mai vorbim de timpul consumat și oboseala. Nu ajunsesem nici la jumătatea a ceea ce trebuia să dovedesc în acel moment când mi-a căzut sub ochi o notiță într-o publicație de specialitate despre oportunitatea unor cursuri online și, mai mult, gratuite, creditate ca și formare profesională. Și atunci mi-a venit o idee absolut genială: „Asta este, fato, trebuie să-ți aduci tehnologia la tine acasă!”
Zis și făcut. Cu chiu cu vai am achiziționat un desktop destul de performant la vremea aceea. În câteva zile calculatorul era și conectat la internet, mare lucru la vremea aceea, căci internetul abia se pripășise în oraș si, adesea, funcționa ca de Doamne-ajută!
Odată ce m-am văzut cu sculele necesare, m-am apucat de treabă. Din nefericire, acea variantă de cursuri online a picat tot atunci, căci modalitatea de înscriere era destul de anevoioasă, practic imposibilă pentru mine. Dar am rezolvat curând problema cu alte cursuri, pe altă platformă. Bucurie mare pentru mine, căci până atunci deja cheltuisem bani cât pentru un tratat de medicină internă sau de chirurgie de bază în Statele Unite ale Americii tradus în limba română. Ceea ce însemna o sumă destul de mare. Sumă care însemna, după socoteala mea, doar însumarea taxelor de participare, fără a mai socoti și cheltuiala cu drumurile. Cursurile online scuteau și bani, gratuite fiind, și timp, căci se făceau de acasă și mult mai repede, plus că rămâneai cu ceva în memorie.
După ceva ani buni de exploatare a acestui prim calculator, „unealta” a început să cedeze. Reparată de mai multe ori și repusă de fiecare dată în funcțiune, a sfârșit prin a ceda de tot. Așa că am trecut la o a doua „sculă”, un laptop mai mic și mai ușor de folosit. De pe el am continuat cu studierea cursurilor, parcurgând in fiecare an cât pentru 2-3 ani, socotind la minimul necesar. Dar în plus am realizat că laptopul îl poți lua cu tine peste tot, pentru a-l avea asupra ta atât ca să cauți și să stochezi informații necesare la nevoie cât și să poți prezenta și altora materiale elaborate și prelucrate de tine. Ca atare ai nevoie de diverse accesorii laptop, fie și dacă te rezumi la o geantă sau rucsac în care să îl transporți protejându-l totodată. Să nu uităm totuși că internetul este o sursă inepuizabilă de informații care de multe ori pot fi stocate tocmai pentru a putea fi folosite oricând la nevoie fără a fi nevoie să le cauți mereu, iar laptopul în sine poate stoca în memoria proprie o destul de mare cantitate de astfel de informații sau le poate transfera pe unități de memorie externe.
Obosită de căutarea de informații, simt adesea nevoia să mă relaxez. Citind... Ascultând muzica preferată... Sau redevenind copil prin jocuri. Cu alte cuvinte: gaming... Un fel de odihnă activă, care produce un soi de plăcere fără a deveni dependent de jocuri. Și aici să facem diferența, în cazul celor care petrec destul de mult timp în compania jocurilor, între gamerii profesioniști și cei dependenți de jocuri. Iar aici putem să ne ușurăm viața de gamer cu ajutorul unor scaune gaming comode, diverse ca design, dar care îți mențin o poziție relaxata tocmai pentru a te putea bucura de orice repriză de jocuri.
Să lămurim totuși problema. Nu am renunțat la viața tradițională de până acum, cu cărți, muzică. filme, rebus. N am renunțat la timpul petrecut în mijlocul naturii. Dar mă pot bucura de multe dintre hobby-urile mele și cu ajutorul tehnologiei. Așa că pot spune: „“Să trăiesc fără tehnologie? Niciodată!”
Articol scris pentru SuperBlog 2019