Nu stiu ce as fi raspuns, copil fiind, ce as fi dorit sa devin cand voi fi devenit mare. Daca memoria nu ma inseala, poate ca as fi raspuns ca as fi vrut sa ma fac "doctorita de copii". De mica am fost un copil cu probleme... medicale, probleme pe care le-am depasit in cea mai mare parte. Poate ca in mintea mea era sa invat cum sa pot ajuta alti copii sau oameni maturi cu probleme de sanatate sa isi depaseasca problemele si sa devina oameni normali si sanatosi.
Si viata mi-a dat oportunitatea sa imi indeplinesc visul... Eleva fiind, mi-a placut mult sa citesc. Asta m-a ajutat mult in viitoarea cariera. Plus ca m-au atras stiintele naturii, asa ca pasul spre cariera de medic era aproape facut.
Proaspata absolventa de liceu am dat examen la facultatea de medicina din Iasi. Cu cea mai mare hotarare... O data... de doua ori... de mai multe ori... Pana cand am intrat...
Nu prea multi oameni din familia mea au fost medici. Majoritatea au lucrat in invatamant. Cei din generatia mea au devenit ingineri; asa erau tendintele pe atunci. Reactiile rudelor au fost diferite. Parintii mei m-au lasat sa imi urmez calea, sprijinindu-ma cat s-a putut de mult. Unii dintre verisori m-au privit cu uluire; vedeau cariera de medic ca pe cariera unui tocilar. "Cariera de tampiti" ar fi spus unii; e drept ca medicina este o facultate grea, solicitand foarte mult memoria. Dar nu am dus lipsa de memorie; mai greu era cu toceala, caci invatam mai mult pe logica. Asta m-a ajutat insa foarte mult, caci medicina nu este o cariera de "tocilari" ci de oameni care gandesc logic despre cum functioneaza organismul uman in conditie de perfecta normalitate dar si in conditie de boala.
O matusa mi-a spus odata: "Eu nu as fi putut sa ma fac medic". Era profesoara. Replica mea a venit imediat: "Nici eu nu as putea sa ma fac profesoara"
In fine... Acum 25 de ani eram proaspata studenta la medicina. Primul pas in indeplinirea visului era facut. Dar pana la a deveni "doctorita de copii" mai era ceva drum de parcurs...
In primii doi ani am studiat structura si functionarea organismului uman. La toate nivelurile (macroscopic si microscopic) si din toate unghiurile, pe bucatele si pe de-a-ntregul. Din anul trei am intrat in studierea bolilor ce macina organismul. La inceput semnele si simptomele bolilor, apoi completarea cu examene de laborator, continuand cu stabilirea diagnosticului si aplicarea unui tratament. Am trecut prin mai toate specializarile in decursul anului... Asa ca prin anul cinci am ajuns la pediatrie... Adica la studiul bolilor copiilor. Acolo... SOC... Ceva mai multa "toceala", ceea ce la inceput m-a cam speriat. Mi-am zis atunci ca, deocamdata, in toata viata vietii mele nu m-as gandi din prima sa fac pediatrie. Doar daca as fi gasit in timp o logica de a invata si acest domeniu. Asa ca ideea de a deveni "doctorita de copii" s-a cam indepartat de mine.
In fine... Am terminat facultatea. Am lucrat un an ca stagiar in spital, urmand apoi sa iau "cap-compas" spre un loc de munca: specializare sau ramanerea ca generalist. Mi-am incercat sansele la examenul de rezidentiat; dupa prima incercare nu am reusit sa intru la o specializare, dar mi-am dobandit in fine dreptul de a lucra ca si medic generalist.
"Acum ce ganduri ai?" m-au intrebat parintii... "Pai de ce sa las vrabia de mana pentru cioara din par? incerc sa ocup un post asa, ca generalist. Daca va fi sa fie sa intru ulterior la o specializare, bine de bine, daca nu, raman asa...''
Zis si facut. M-am repezit la primul post scos la concurs. Dar de ce fugisem nu am scapat. Nu imi surasese cariera de profesoara sau de medic pediatru si... am ocupat un post de medic scolar. Adicatelea munca in scoala cu copii de toate varstele.
In timp am mai incercat sa intru la specializare, dar fara succes. La un moment dat am spus STOP. Doar nu aveam sa fiu candidatul etern pentru un post de specialist. Asa ca am ramas medic scolar in orasul meu natal.
Acum, dupa 25 de ani sunt tot medic scolar. Singurul din oras in momentul de fata. Imi convine si m-am obisnuit cu situatia si cu ideea asta, buna sau rea asa cum e ea. Si nu am sa uit intrebarea unul coleg specialist psihiatru si raspunsul pe care i l-am dat acum cativa ani: "De ce nu dati examen pentru a deveni medic specialist?" "De ce sa dau? Sunt singura deocamdata in sectorul acesta de activitate. Nu am concurent pe post, nu ma simt amenintata in nici un fel din punct de vedere profesional. In conditiile acestea pot sa imi organizez activitatea proprie asa cum consider de cuviinta, in limitele profesionalismului si al bunului simt"...
Nu stiam in acel moment daca a iesit ceva bun. Am scris ceea ce am simtit in acel moment. Si nu simt asta doar in momentul de fata. S-ar putea sa fi iesit ceva bun... Sau poate... Voi ce spuneti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu