Cod rosu de reabilitare termica

Nu a trecut bine iarna ca ma gandesc ca nu a fost, pe ansamblu, excesiv de friguroasa sau/si cu nameti cat casa, de sa nu se poata merge nici pana la coltul casei. Desigur... Au fost zile friguroase, au fost si zile cu ninsori mai abundente, dar nu peste tot in tara. Si nu tot timpul iernii. Si desigur... au fost perioade cand trecerile de la o stare a vremii la alta au fost bruste, brutale, greu de suportat de persoane mai sensibile: azi-maine puteau fi zile frumoase, insorite, relativ calduroase, ca peste cateva zile temperatura aerului sa scada brusc, cerul sa se acopere de nori grosi din care ploaia sau ninsoarea sa potopeasca pamantul.
Privind in urma, spre zilele adolescentei, imi aduc aminte de o iarna de "cod portocaliu", ca sa fim modesti si sa nu o categorisim ca fiind de "cod rosu", dupa standardele de acum...
Eram eleva de liceu. Clasa noastra se nimerise intr-o cladire veche, poate chiar centenara pe vremea aceea sau nu cu mult dupa aceea. O cladire veche, cu peretii grosi, construiti din caramida presata. Teoretic nu ar fi trebuit sa induram nici arsita verii si nici gerurile taioase ale iernii. E drept ca incalzirea se facea cu sobe cu gaze naturale (gaz metan). Numai ca la fel de drept era ca toate clasele erau mai mari sau mai mici, dar extrem de inalte. Iar clasa noastra (nu stiu cum de ne nimerisem noi tocmai acolo!!!) era situata la etaj, pe coltul cladirii... Adica, practic, cu doi pereti afara, iar al treilea perete... direct pe casa scarilor. Geamurile, destrul de mari, dar departe de a fi etanse, erau orientate spre nord. Practic aproape exact pe directia vanturilor din timpul iernii, vanturi care bateau cu toata forta, suierand sinistru, prin spatiile dintre elementele componente, direct in clasa. Si colac peste pupaza, peste toate acestea, aveam "vedere" completa direct spre o piata destul de larga, marginita de liceul nostru, cladirea administrativa (primaria) si casa de cultura. Asadar mai nimic care sa opreasca curentii puternici de aer in bataia lor in forta direct in geamuri.
In iarna aceea (iarna 1984/1985) temperaturile au scazut, la un moment dat, mult sub limita suportabilului. Senzatia de frig a fost accentuata de ninsoarea destul de bogata ce se asternuse peste tot pe pamant. Si odata asternuta ninsoarea, acolo a ramas: adica aproape "sudata" de pamant. Iar in fiecare noapte, tot albul acela inghetat aluga orice bruma de caldura spre cerul parca si mai inghetat, aproape sticlos, pe al carui fond cumplit de negru si de intunecat doar cate o steluta cu lumina tremuranda mai palpaia discret.
  Si parca frigul acesta aproape polar nu mai avea loc doar pe afara. Se ingramadea sa intre si in peretii cladirilor, in toate incaperile, pana ajungea sa ne intre in corpurile noastre inca fragile de adolescenti pana in maduva oaselor. Cum sa te incalzesti intr-o clasa care parca sfida legile fizicii, parca dilatandu-se in loc sa se contracte sub actiunea frigului? De parca nu era de ajuns ca orice cladire din acest oras nici macar nu avea de gand sa se conformeze la ceea ce s-ar numi acum "certificat energetic",nici o sala de clasa din acel liceu nu putea fi incalzita cu nici un chip la temperaturi ce sa poata fi numite cat de cat decente, confortabile. Nici vorba sa se fi putut face vreun audit energetic oricarei cladiri de la acea vreme. Totul se incalzea cu economie facuta la sange, la acel sange care mai ramanea ca prin minune neinghetat in vene. Sobele din clasa erau calde maxim 2-3 ore pe zi, poate nici atat, insuficient sa se simta macar un firicel de caldura. Iar holurile, pavate cu ciment, se transformau intr-un patinoar cumplit de alunecos cu ajutorul zapezii aduse de fiecare elev pe talpile incaltamintei.
Odata scapati de la ore, fiecare cauta sa isi dezmorteasca picioarele si mainile incercand sa mearga cat de mult posibil pe jos pana acasa. Multi dintre noi aveam degeraturi la maini, dar mai ales la picioare, care se miscau extrem de putin in timpul orelor. Si odata ajunsi acasa dezamagirea era crunta. Teoretic toti eram conectati, pentru furnizarea de caldura si apa calda, la o centrala de cartier. Centrala care aproape ca nu furniza mai deloc caldura, iar apa calda ajungea "cu taraita" si la o temperatura nu cu mult mai mare decat temperatura camerei. Mai mult decat atat: nici curentul electric nu reusea sa circule prin reteaua casei decat cu foarte mari intreruperi: deci cu greu se putea folosi un resou electric pentru a dezmorti putin casa pana la o temperatura cat de cat suportabila. Ce sa spun mai mult? Cand ajungeam acasa, primul gest era sa vad daca iesea abur de la centrala de cartier de la care stiam ca ar fi trebuit sa ne vina bruma de caldura. Fireste ca de cele mai multe ori nu vedeam nici urma de abur nici in visele cele mai frumoase.
Ca sa ne incalzim totusi macar acasa, ne retrasesem din doua camere intr-una singura, cu toate riscurile posibile. Toti dormeam intr-o singura camera, intr-un singur pat, folosind aproape ca singura sursa de caldura un resou electric. Odata ajunsi acasa, prmul sosit verifica daca era macar o bruma de curent electric si, la fel de automat, in cazul in care functiona reteaua electrica, conectam resoul la priza. Eram in stare, fiecare dintre noi, sa ne lipim de rezistenta incinsa a resoului, fara teama ca ne puteam frige.
Cat eram acasa, cautam su disperare orice sursa de caldura: aproape ca ne lipeam de resoul electric, ne cuibaream sub un teanc cat mai mare de plapumi si paturi, ne imbracam cat de gros posibil. Dar cat timp eram la scoala se schimbau datele problemei. Cum nu aveam practic mai nici o sursa de caldura, incercam sa fortam organismul sa isi produca singur caldura de care avea atata nevoie... miscandu-ne cat mai mult. Prin clasa sau in curte/pe terenul de sport alergam mai ceva ca atletii de la maraton, incercand sa biruim durerile provocate de degeraturi.
Trecut-au anii... Am supravietuit acelei ierni si multor altora. Acum avem acces la surse de caldura variate. Ne putem amenaja locuinta astfel incat sa invingem intemperiile naturii si ale vremurilor cu costuri cat mai mici. Bunavointa si inteligenta sa fie, ca totul se rezolva...
Articol  scris pentru Spring SuperBlog 2018