Vine vacanta!!!...

Vine vara cu pasi repezi. Inca e racoare dimineata, dar peste zi se incalzeste. "Miroase" a vacanta si au inceput pregatirile pentru perioada mult asteptata.
Mai mult ca sigur nu plec din oras. In primul rand trebuie sa imi "remediez" conditia fizica. Nu cred ca pot pleca la drum lung fara sa fiu sigura de rezistenta organismului meu la efort. In al doilea rand... Cred ca si in oras se poate petrece mare parte din timp fara sa te plictisesti prea mult. Ce poate fi mai odihnitor uneori decat sa lenevesti pe o banca, in mijlocul unui parc, citind o carte, completand un rebus sau facand fotografii. Sau ce poate fi mai odihnitor decat sa asculti muzica preferata. Asta o poti face fara sa pleci prea departe de casa.
Asa ca, dragi prieteni, cred ca ma veti vedea de cateva ori in vara aceasta pe la strand. Nu pentru a face plaja, nu ca nu as vrea, dar cred ca nu imi mai face asa de bine statul prelungit in bataia soarelui. Ci pentru ca este nevoie si de cineva prin zona pentru a da primul ajutor la nevoie. Dar cum prefer sa cred ca lumea merge in zona piscinelor din strand pentru a se distra si a se simti bine si nu pentru a se accidenta, cred ca ar trebui sa imi procur din timp o rezerva considerabila de carti si rebus pentru a avea ce face in orele petrecute pe acolo.
Probabil ca voi transmite din cand in cand niste poze de pe acolo. Doar asa ca sa va faceti o idee despre strandul bine modernizat al unui oras micut. Sper sa fie suficient de plin de oameni in asemenea mod incat sa nu ma simt singura si inutila.
Pana atunci ma antrenez din plin cu lectura, rebusul si muzica....

Incep sa prind viata!...

Candva am clacat: fizic si psihic. Se mai intampla: oricui, oricand, oriunde in lume. Mi s-a intamplat mie cum se intampla si la case mai mari. Stresul era mare la servici si in viata personala. Cum imi place ceea ce fac, am trecut cu vederea unele exagerari, iar cand imi era mai greu cautam refugiul in munca. Vroiam, pesemne, sa nu imi intre in cap tot felul de ganduri mai putin ortodoxe, asa ca cautam sa nu ma gandesc la cele mai rele lucruri ocupandu-mi mintea si timpul cu tot felul de activitati care imi faceau placere. Si uitam adesea sa ridic piciorul de pe pedala de acceleratie. Viata se scurgea intr-un ritm infernal; parca prin corp nu imi curgea sange ci adrenalina pura.
La un moment dat, printr-o intamplare fericita, am descoperit ca am o carenta destul de mare de fier. Practic, datorita acestei anemii, organismul meu nu era suficient de bine oxigenat. Cel mai mult aveau de suferit organele "nobile": creierul, inima... Cum anemia se instalase destul de lent, se pare, organismul se cam obisnuise cu ea, asa ca nu reactiona prea mult prin simptome si semne care mi-ar fi dat de gandit, asa ca afectiunea a fost descoperita mai mult sau mai putin intamplator. Tot de aceea am tratat-o din pacate cu neglijenta, neluand un tratament specific: suplimente cu fier si vitamine, asa ca problema a evoluat in sens negativ, spre inrautatire. Oboseala s-a ontensificat, au aparut ameteli din ce in ce mai puternice, culminand, la un moment dat, cu un puternic atac de panica care a "virat" incet, dar sigur, spre anxietate si fobie de spatii largi. Practic ma blocam pur si simplu in momentul in care simteam ca ma indepartez de orice potential punct de sprijin. Lipsa de miscare a dus la aparitia de kilograme in plus, la sentimentul de handicap; posibil sa fi trecut razant si pe langa o depresie.
Ajunsesem deja aproape de pragul colapsului, caci nu stiam care ar fi putut fi nivelul de anemie. Eram din ce in ce mai palida, aproape ca un cadavru viu. Oboseam la cel mai mic efort. Intamplator am repetat acea analiza de sange prin care aflasem de anemie: eram la jumatate din valoarea minima a normalului. M-am speriat, asa ca am inceput sa iau suplimente; fier, apoi si alte supllimente de minerale si vitamine. Treptat-treptat am simtit efectul pozitiv: incepeam sa nu mai obosesc asa usor, arat putin mai normal ca altadata.
E primavara iar. Si incep sa descopar ca tonusul psihic incepe sa semene cu cel din vremurile bune. Mintea imi merge brici la rebus. Incep sa redescopar placerea lecturii; presimt ca voi citi multa vreme "in draci" atat literatura beletristica cat si literatura de specialitate, tocmai ca sa recuperez anii pierduti (caci au fost ANI pierduti!!!) si sa capat un avans considerabil. Ascult muzica ore intregi pe zi. Si prefer sa cred ca as putea sa scriu carti intregi la randul meu.
Glumesc, desigur. Dar... Sincer vorbind... Chiar as vrea sa raspund la cat mai multe provocari de la viata. Dar cu o conditie: sa stiu sa iau, macar din cand in cand, piciorul de pe pedala de acceleratie...

Reinvierea unor placeri!!!

Candva adoram sa citesc. Ce mai !!! Era ca un drog. E drept ca alte tentatii si alte posibilitati de a petrece timpul nu prea existau. Programe TV ioc, cluburi... nici vorba... Cinematografele, desi erau trei pe tot orasul, oricum nu puteau acoperi prea mult din timpul liber.
E drept ca si cu cartile era o problema. Piata de carte era asa cum era: nu cine stie ce abundenta mare. Desi cartile erau relativ ieftine comparativ cu puterea de cumparare, cartile bune se dadeau pe ascuns atunci cand se editau. Asa ca biblioteca de acasa, oricat de bogata ar fi fost, cartile tot ajungeau sa fie citite si recitite pana la saturatie. Biblioteca publica era si ea o solutie, dar dupa un timp trebuia sa ma lupt sa "vanez" orice carte necitita inca.
Cu timpul m-am straduit sa ma invat sa citesc orice. Absolut orice. Sau aproape orice. Asa puteam gasi mai usor o carte inca necitita. Citeam aproape oriunde, oricand, din orice pozitie. Indiferent ce s-ar fi desfasurat in preajma mea eu eram tot timpul cu nasul in carte. Parca patrundeam intr-o noua lume, cea a fanteziei si a povestilor pline de invataturi si informatii noi. Citeam cartile de parca as fi avut o viziune cinematografica. Cartea nu era o succesiune de pagini pline de succesiuni de litere care alcatuiau cuvinte, fraze, texte mai lungi sau mai scurte; totul parca se derula in fata mea ca un film 3D, in care personajele traiau, respirau, se miscau, aveau contur, forma, relief, culoare, parfum si sunet.
In scoala generala mi-a fost usor sa tin pasul cu dorinta de a citi. In liceu a inceput sa se schimbe ceva: am urmat cursurile unui liceu cu profil real-tehnic, asa ca timpul imi era "furat" de matematica, fizica, chimie, tehnica. Nu era ceea ce mi se potrivea 100%, dar era avantajul ca eram aproape de scoala. Si inca un avantaj era ca mi s-a deschis si orizontul spre partea tehnica si spre stiintele exacte, ceea ce mi-a deschis posibilitatea de a trata lucrurile si cu oarece rigurozitate. Dar necazul era ca aveam din ce in ce mai putin timp de citit.
Dupa aceea au urmat studiile de medicina. Aici citeam "in draci" tocmai din nevoia de a asimila cat mai multe informatii. Dar aproape doar literatura de specialitate, cel putin in primii ani, cand era mai anevoioasa acomodarea cu asimilarea si de alt timp de informatii decat acelea cu care eram obisnuita pana atunci. Asa ca literatura beletristica incepuse sa imi devina oarecum inaccesibila ca si resursa de timp ce putea fi alocata pentru ea.
Acum am redescoperit placerea lecturii de literatura beletristica. A fost si dorinta dar si necesitate: parca simteam ca devin analfabeta si acest lucru nu imi placea. Trebuia sa fac eforturi sa revin la starea de demult. Si simt ca incep sa reusesc, chiar daca citesc ore bune pe zi, zi de zi, iar ochii imi sunt extrem de obositi. Dar placerea este imensa.
Ma gandesc ca in cativa ani voi ajunge tanara pensionara si imi voi ocupa si mai mult timp citind. Voi recupera anii in care, practic, am pierdut placerea de a citi. Pana atunci parca provoc cartile sa ma acapareze...

Fara cuvinte!

Stiu! E tanara! Chiar ceva (mai mult!) mai tanara ca tine! E frumoasa! Chiar daca e vorba doar de frumusetea, farmecul si entuziasmul tineretii! Poate doar cu asta si cu multe altele te-a cucerit pe tine si atentia ta... Chiar daca nu recunoasti asta...
Dar mai stiu ca esti casatorit deja, cu mult inainte de a o cunoaste pe ea. Poate ca ceea ce simti pentru ea este doar simpatie si admiratie. Dar nu as pune mana in foc sa recunosc si sa fiu sigura de acest lucru, mi-e teama sa nu ma ard. De aceea te intreb: ai avea curajul sa o prezinti sotiei tale?