Asa ne toca la cap biata mama... Era mare iubitoare de animale, asa cum eram toti din casa. Ne ajutase faptul ca tot timpul pana atunci traisem intr-o locuinta la parter cu iesire la curte. Curte comuna, cu mai multi vecini care imparteau acel spatiu marginit de garduri, dar... curte... O curte in care cu totii puteam iesi la aer, pe banca, la taclale, la un pahar de vin sau bere, cu o gustare alaturi, sau pur si simplu la o vorba, la lectura sau la un joc. Un caine in plus ar fi fost usor de acceptat de toti, oricare dintre noi i-ar fi fost stapanul care ii purta de grija, atata vreme cat nu facea stricaciuni sau murdarie mai mult decat ar fi fost cazul.
Zis si facut... Am acceptat ideea... Si nu a trecut prea mult timp pana cand ne-am trezit intr-o zi asa mai pe seara cu cineva sunand la usa. Un pusti, elev de-al maica-mi, se infiintase la noi.
- Ce-i cu tine? intreba mama cand i-a deschis usa.
- V-am adus ceva. Doar v-am promis mai acum ceva vreme... zise pustiul, care tinea ceva ghemuit la piept, in haina usor deschisa.
- Ia sa vad!!!
Si copilul scoase din haina cea mai mare pufosenie care putea incapea intr-o palma de om. "Mare"... vorba vine... ca abia se vedea in palma lui cea mai pufoasa blanita ce acoperea un pui de catel care dormea de zor, toropit de caldura corpului copilului.
- L-am adus de la tara, de la bunici. Il vreti?
Nici nu am mai apucat nici unul sa zicem NU. Imediat mama l-a luat in palma. Era o catelusa pufoasa, gri-cenusiu, cu "gulerul", burtica si una din labutele din fata albe. Si nu i-a mai dat drumul...
Si uite asa ne-am ales cu o potaie nu prea rasata, dar foarte de treaba, afectuoasa si foarte jucausa. Si cu foarte multa personalitate. Repede de tot a invatat sa manance orice. Nu era nazuroasa, manca aproape tot ce mancam si noi. Putin spus ca nu era nazuroasa... Era de-a dreptul pofticioasa. Nu se lasa pana nu primea ce vedea pe masa, chiar daca pentru asta batea cu laba in masa pana ne exaspera, sau ne lovea cu labele pe unde apuca.
Intr-o zi se prepara in familie din mai nimic o crema de brânză pufoasă pe post de aperitiv. Primim toti cate putin, separat, in farfuria fiecaruia. Stiind, sau cel putn banuind, ca micul nostru patruped nu era un fan brânză inrait, am lasat mancarea nesupravegheata pe masa, in farfurii, pentru cateva clipe. Ca de obicei, simtind mirosul apetisant ce emana din farfurii, javra si-a facut simtita prezenta. A sarit imediat pe scaunul din dreptul uneia dintre farfurii. Vazand ca nu i se dadea atentie, chiar daca maraia uitandu-se in toate partile, de parca zicea: "Nu-mi dati si mie?", s-a saltat cu labele din fata pe masa si si-a bagat botul direct in farfurie, infulecand tot ce a gasit acolo. Si uite-asa a lasat pe unul dintre noi fara portie. Noroc ca a fost de unde completa o portie noua, dupa ce farfuria a fost spalata bine dupa ce fusese folosita de obraznicatura cea blanoasa.
A fost prima si ultima data cand potaia a pozat in postura de hot de mancare. Pentru ca de atunci inainte a primit din timp mai tot din ce mancam noi si ce ar fi putut fi tentant pentru nasucul sau adulmecator de bunatati.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu