$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie1805: La această dată, avea loc bătălia de la Austerlitz, localitate în Cehia; înfrângerea decisivă a armatei ruso-austriece de către armata franceză comandată de Napoleon Bonaparte; considerată drept una dintre cele mai răsunătoare victorii din istoria militară a omenirii.

Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca „Bătălia celor trei împărați”, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.

În august 1805, Napoleon, împărat al francezilor din mai anul trecut, și-a mutat armata de la Canalul Mânecii la Rin pentru a se confrunta cu noile amenințări austriece și rusești. Pe 25 septembrie, după un marș forțat și în mare secret, 200.000 de trupe franceze au început să traverseze Rinul pe un front de 260 km (160 de mile). Mack strânsese cea mai mare parte din armata austriacă la fortăreața Ulm din Bavaria. Napoleon spera să își balanseze forțele spre nord și să execute o mișcare de rotație care să îi aducă pe francezi în spatele austriecilor. Manevra Ulm a fost bine executată și pe 20 octombrie Mack și 23.000 de trupe austriece s-au predat la Ulm, ridicând numărul total de prizonieri austrieci al campaniei la 60.000. Deși victoria spectaculoasă a fost umbrită de înfrângerea flotei franco-spaniole în Bătălia de la Trafalgar, în ziua următoare succesul francezilor pe pământ a continuat cu căderea Vienei în noiembrie, împreună cu 100.000 de muschete, 500 de tunuri și podurile rămase intacte de-a lungul Dunării.

Între timp, sosirea târzie a trupelor ruse sub comanda lui Kutuzov l-a împiedicat să salveze armatele de câmp austriece, astfel că rușii s-au retras înspre nord-est pentru a aștepta întăriri și pentru a se reuni cu unitățile austriece care au supraviețuit. Francezii i-au urmărit, însă curând s-au găsit într-o poziție strategică dezavantajoasă: intențiile prusacilor erau necunoscute și puteau fi ostile, armatele rusă și austriacă erau acum unite și, pentru a întări frustrarea, liniile de comunicare ale lui Napoleon erau foarte lungi și necesitau garnizoane puternice pentru a le ține deschise. Napoleon a realizat că singura modalitate de a capitaliza succesul de la Ulm era să îi forțeze pe aliați într-o bătălie și să îi învingă. Spre norocul său, țarul rus era dornic de luptă.Napoleon dispunea de aproximativ 65.000 de oameni și 157 de tunuri pentru bătălia iminentă, însă aproape 7.000 de oameni sub comanda lui Davout erau încă mult spre sud, în direcția Vienei. Aliații aveau în jur de 73.000 de soldați, șaptezeci la sută dintre ei fiind ruși, și 318 tunuri.

Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), și de dealul Zuran, înalt de 260 de metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum Olmutz-Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est. 

La vest de aceste două dealuri se afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz și Telnitz. Piesa centrală a întregii zone erau înălțimile Pratzen, un deal ușor înclinat de aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălțime. Un consilier a notat faptul că Napoleon le-a spus în mod repetat mareșalilor săi, „Domnilor, examinați acest teren cu atenție, va fi un câmp de luptă; veți avea rolul de a vă juca pe el".Cu câteva zile înainte de bătălia propriu-zisă, Napoleon le dăduse impresia aliaților că armata sa era într-o stare slabă și că dorea o pace negociată. În realitate, el spera că ei vor ataca, și pentru a-i încuraja să facă acest lucru și-a slăbit în mod intenționat flancul drept. Pe 28 noiembrie, Napoleon s-a întâlnit cu mareșalii săi la Comandamentul Imperial iar aceștia l-au informat despre neliniștile și temerile lor în legătură cu iminenta bătălie, chiar sugerând o retragere, însă lui nu i-a păsat de plângerile lor și a plecat la lucru.        

Planul lui Napoleon prevedea faptul că aliații vor arunca atât de multe trupe pentru a-i învălui flancul drept încât centrul lor va fi slăbit foarte mult. Conta apoi pe un atac masiv francez, condus de către 16.000 de ostaşi din Corpul al IV-lea al lui Soult, prin centru pentru a paraliza armata aliată. Între timp, pentru a-și sprijini slabul flanc drept, Napoleon i-a ordonat Corpului al III-lea a lui Davout să întreprindă un marș forțat tocmai de la Viena și să se unească cu oamenii generalului Legrand, care păzeau flancul extrem sudic ce va suporta cea mai mare parte a atacului aliaților. Soldații lui Davout aveau 48 de ore pentru a mărșălui 110 km (70 de mile). Sosirea lor va fi crucială în determinarea succesului sau eșecului planului francezilor. Garda Imperială și Corpul I al lui Bernadotte au fost ținute în rezervă în timp ce Corpul al V-lea sub comanda lui Lannes păzea sectorul nordic al bătăliei.

Bătălia a început în jurul orei 8 dimineața, cu prima coloană aliată atacând satul Telnitz, care era apărat de Regimentul 3 de Linie. Acest sector al câmpului de luptă a fost martor a numeroase acțiuni în momentele următoare, atunci când mai multe atacuri feroce ale aliaților i-au evacuat pe francezi din oraș și i-au forțat pe cealaltă parte a pârâului Goldbach. Primii oameni ai corpului lui Davout au sosit în acest moment și i-au alungat pe aliați din Telnitz înainte ca și ei să fie atacați de husari și să reabandoneze orașul. Atacurile adiționale din partea aliaților au fost contracarate de artileria franceză.Coloanele aliaților au început să se reverse înspre dreapta francezilor, însă nu la viteza dorită, astfel încât mare parte din francezi au reușit să reziste. De fapt, dispunerile aliaților erau cronometrate greșit și fără atenție: detașamente de cavalerie conduse de Liechtenstein de pe flancul stâng al aliaților au trebuit să fie plasate în flancul drept și, în timpul procesului, au încetinit o parte din a doua coloană de infanterie care avansa înspre dreapta francezilor. La acel timp, planificatorii l-au considerat un dezastru, însă mai târziu i-a ajutat pe aliați. Între timp, elementele avansate ale celei de-a doua coloane atacau satul Sokolnitz, care era apărat de Regimentul 26 Ușor și de tiraliori. 

Atacurile inițiale ale aliaților s-au dovedit fără succes, iar generalul Langeron a ordonat bombardarea satului. Acest baraj mortal i-a forțat pe francezi să se retragă, și, cam în același timp, a treia coloană a atacat castelul Sokolnitz. Cu toate acestea, francezii au contraatacat și au recâștigat satul, numai pentru a fi izgoniți din nou. Conflictul în această zonă a încetat pentru un timp atunci când divizia lui Friant (parte a Corpului al III-lea) a recucerit satul. Sokolnitz a fost probabil zona cea mai disputată a câmpului de luptă, schimbându-și ocupatorii de mai multe ori în decursul zilei. În jurul orei 8:45, satisfăcut în final de slăbiciunea centrului inamic, Napoleon l-a întrebat pe Soult cât timp va dura ca oamenii săi să ajungă la înălțimile Pratzen, la care mareșalul a răspuns, „Mai puțin de douăzeci de minute, sire." Aproximativ 15 minute mai târziu, Napoleon a ordonat atacul, adăugând, „O lovitură puternică și războiul este sfârșit." O ceață densă a ajutat la camuflarea înaintării diviziei lui St. Hilaire, însă în timp ce urcau panta, legendarul „Soare de la Austerlitz” a limpezit peisajul și i-a încurajat să avanseze. Soldații și comandanții ruși din vârful înălțimilor au fost uimiți să vadă atât de multe trupe franceze îndreptându-se spre ei.Comandanții aliați puteau redirecționa acum câteva dintre detașamentele întârziate ale celei de-a patra coloane către această luptă crâncenă. Peste o oră de lupte a decimat o mare parte din această unitate. Ceilalți oameni din cea de-a doua coloană, majoritatea austrieci neexperimentați, au participat de asemenea la bătălie și au întors raportul de forțe împotriva uneia dintre cele mai bune unități de luptă din armata franceză, forțându-i în final să se retragă în josul pantelor.Cu toate acestea, mânați de disperare, oamenii lui St. Hilaire au lovit cu putere încă o dată și i-au atacat pe aliați la baionetă, alungându-i de pe înălțimi. Înspre nord, divizia generalului Vandamme a atacat o zonă numită Staré Vinohrady și prin executarea perfectă a hărțuirilor a reușit să dezbine mai multe batalioane ale aliaților.

Bătălia se întorsese în mod ferm în favoarea francezilor, însă era departe de a se fi terminat. Napoleon a ordonat Corpului I al lui Bernadotte să sprijine stânga lui Vandamme și și-a mutat propriul centru de comandă de la dealul Zuran la capela Sf. Antoniu de pe înălțimile Pratzen. Poziția dificilă a aliaților era confirmată de decizia de a trimite în luptă Garda Imperială Rusă; Marele Duce Constantin, fratele țarului Alexandru, a comandat Garda și a contraatacat în secțiunea câmpului de luptă a lui Vandamme, forțând un efort sângeros și singura pierdere a vreunui stindard francez în bătălie (nefericita victimă a fost un batalion al Regimentului 4 de Linie). Simțind gravitatea problemei, Napoleon a ordonat propriei sale cavalerii de Gardă să înainteze. Acești oameni i-au pulverizat pe omologii lor ruși, însă cu ambele părți trimițând mari mase de cavalerie nu era clar cine învinsese. Rușii aveau un avantaj numeric la acest capitol, însă destul de curând avantajul a trecut de partea francezilor atunci când divizia lui Drouet, a 2-a a Corpului I al lui Bernadotte, s-a dispus pe flancul acțiunii și a permis cavaleriei franceze să se refugieze în spatele liniilor lor. Artileria ecvestră a Gărzii franceze a avut de asemenea un efect mortal asupra cavaleriei și fusilierilor ruși. Rușii au rupt rândurile și mulți au murit în timp ce erau urmăriți pe o distanță de un sfert de milă de cavaleria franceză revigorată.

Între timp, partea cea mai nordică a câmpului de bătălie era de asemenea martora unor lupte grele. Cavaleria grea a prințului de Liechtenstein a început să asalteze forțele mai ușoare de cavalerie ale lui Kellerman după ce a sosit în final la poziția corectă pe teren. Lupta a mers inițial bine pentru francezi, însă forțele lui Kellerman s-au adăopostit în spatele diviziei de infanterie a lui Caffarelli odată ce a devenit clar faptul că numărul rușilor era prea mare. Oamenii lui Caffarelli au oprit asalturile rușilor și i-au permis lui Murat să trimită două divizii de cuirasieri (una comandată de d'Hautpoul și cealaltă de Nansouty) în bătălie pentru a termina o dată pentru totdeauna cu cavaleria rusă. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă și de durată, însă în final francezii au fost cei care au triumfat. Lannes și-a condus apoi Corpul al V-lea împotriva oamenilor lui Bagration și după lupte grele a reușit să îl alunge pe iscusitul comandant rus din bătălie. A vrut să îl urmărească, însă Murat, care era comandantul acestui sector al câmpului de luptă, nu a fost de acord cu ideea. Atenția lui Napoleon s-a îndreptat acum înspre capătul sudic al câmpului de luptă, unde francezii și aliații încă se mai luptau pentru Sokolnitz și Telnitz. Printr-un eficient atac în două puncte, divizia lui St. Hilaire și o parte din Corpul al III-lea al lui Davout au reușit să zdrobească inamicul la Sokolnitz și i-au convins pe comandanții primelor două coloane, generalii Kienmayer și Langeron, să se retragă cât mai repede posibil. Buxhowden, comandatul stângii aliaților și omul responsabil cu conducerea atacului, era complet beat și a fugit de asemenea. Kienmayer și-a acoperit retragerea cu cavaleria ușoară a lui O'Reilly, care a învins vitejește cinci din șase regimente de cavalerie franceze înainte ca și ei să trebuiască să se retragă.

Panica generală a pus stăpânire acum pe armata aliaților, aceasta abandonând câmpul de luptă în toate direcțiile posibile. Un episod faimos însă sinistru a avut loc în timpul acestei retrageri: forțele ruse care fuseseră învinse de dreapta francezilor se retrăgeau spre sud înspre Viena pe heleșteele înghețate Satschan. Artileria franceză trăgea înspre oameni, însă Napoleon și-a redirecționat tunarii pentru a trage în gheață. Oamenii s-au înecat în heleșteele foarte reci, zeci de piese de artilerie scufundându-se împreună cu ei. Estimările cu privire la numărul de tunuri capturate diferă; opiniile variază de la 38 la 100. Sursele diferă de asemenea și în privința victimelor, cu numere oscilând între 200 și 2.000 de morți. Deoarece Napoleon a exagerat acest incident în relatarea bătăliei, valorile mai joase pot fi și cele mai apropiate de adevăr, deși îndoiala încă rămâne dacă sunt sau nu corecte în întregime. Mulți privesc acest incident drept unul dintre cele mai crude acte de război ale lui Napoleon. Austerlitz și campania precedentă au alterat profund natura politicii europene. În trei luni, francezii ocupaseră Viena, decimaseră două armate și umiliseră Imperiul Austriac. Aceste evenimente contrastează puternic cu structurile de putere rigide ale secolului al 18-lea. Austerlitz a pregătit scena pentru aproape o decadă de dominație franceză pe continentul european, însă una dintre consecințele pe termen scurt a fost atragerea Prusiei în război în 1806.

În total, pierderile aliaților se ridicaseră la aproximativ 27.000 dintr-o armată de 73.000, adică 37% din efectivele lor. Francezii au pierdut în jur de 5.000 dintr-o forță de 65.000, reprezentând aproape 8% din efectivele lor. Aliații au pierdut de asemenea 180 de tunuri și 50 de stindarde. Victoria a fost întâmpinată cu uimire totală și delir la Paris, unde numai cu câteva zile înainte națiunea se afla în pragul colapsului financiar. Franța și Austria au semnat un armistițiu pe 4 decembrie iar Tratatul de la Pressburg, 22 de zile mai târziu, a îndepărtat-o pe ultima din război. Austria a acceptat să recunoască teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) și Lunéville (1801), să acorde pământuri Bavariei, Württembergului și Badenului, care erau aliații germani ai lui Napoleon, și să plătească 40 de milioane de franci reprezentând indemnizații de război. Veneția a fost cedată de asemenea Regatului Italiei.A fost un sfârșit aspru pentru Austria, însă cu siguranță nu o pace catastrofală. Armatei ruse i s-a permis să se retragă în țara natală, iar francezii și-au ridicat tabăra în sudul Germaniei. Sfântul Imperiu Roman a fost de asemenea desființat efectiv, 1806 fiind văzut drept ultimul său an. Napoleon a creat Confederația Rinului, un lanț de state germane menite să servească drept un tampon între Franța și Prusia. Prusia a considerat aceasta și celelalte mișcări un afront adus statutului său putere dominantă a Europei Centrale și a declarat război Franței în 1806.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 2, A-B, Bucureşti, Editura Litera

Brooks, Richard (editor). Atlas de istorie militară mondială. Londra: HarperCollins, 2000

Chandler, David G. Campaniile lui Napoleon. New York: Simon & Schuster, 1995

en Fisher, Todd & Fremont-Barnes, Gregory. Războaiele napoleoniene: Ascensiunea și decăderea unui imperiu. Oxford: Osprey Publishing Ltd., 2004

Uffindell, Andrew. Marii generali ai războaielor napoleoniene. Kent: Spellmount Ltd., 2003

https://www.larousse.fr/encyclopedie/divers/bataille_d_Austerlitz/106786

https://www.histoire-pour-tous.fr/batailles/294-austerlitz-2-decembre-1805-anatomie-dune-bataille.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/austerlitz-batalia-celor-doi-imparati

http://napoleonicminiatureswargame.com/austerlitz.html

https://www.vialupo.com/austerlitz/

https://ro.ripleybelieves.com/battle-of-austerlitz-napoleonic-wars-6846

http://istoriiregasite.wordpress.com/?p=49067

https://www.sept.info/dumas-napoleon-austerlitz

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie1859: În această zi, s-a născut pictorul francez Georges Seurat. Georges Seurat (n. Paris – d.29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator şi teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură. Geurges Seurat se iveşte atunci când impresionismul pare să-şi piardă din vigoare. Stilul şi concepţia lui Seurat fac simţită influenţa unei noi revoluţii plastice. 

Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenţi pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent van Gogh şi mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiştii şi pictorii abstracţi s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului. Pointilismul (în limba franceză: Pointillisme de la point = punct), denumit şi Divizionism, este o tehnică introdusă în pictură la sfârşitul secolului al XIX-lea de artiştii neoimpresionişti francezi Georges Seurat, Paul Signac şi alţii, folosind - pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină - tonuri pure, juxtapuse, ca elementele unui mozaic, în suprafeţe din ce în ce mai mici.

Tehnica aceasta a tuşelor divizate - divizionism - se va accentua până la obţinerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mişcării şi numele de pointillism. Din reţeaua de tuşe divizate sau puncte, se încheagă formele obiectelor şi fiinţelor reprezentate. Tehnica se bazează pe „Legile contrastului simultan al culorilor" ale lui Eugène Chevreul, potrivit cărora, fiecare culoare de bază oferă posibilitatea de a sesiza şi culoarea complementară, deoarece micile pete perceptibile de la o anumită distanţă se contopesc în ochii privitorului. Spre exemplu, pentru a obţine culoarea verde trebuie amestecat albastrul cu galben. Pointilliştii, în schimb, pictează pe pânză un mic punct albastru şi imediat alături un punct galben de aceleaşi dimensiuni. Contopirea acestor două culori realizează în ochii privitorului, de la o anumită distanţă, culoarea verde.

În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un mic port, la Grandcamp şi începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numeştedivizionism, a cărei esenţă constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlneşte cu Pissarro, care îşi însuseşte imediat această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat îşi prezintă tabloul intitulat „O duminică de vară pe insula Grande Jatte" la a opta şi ultima expoziţie a impresioniştilor, într-o sală separată, alături de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şocaţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism, dar - şi de data asta - „porecla s-a transformat în renume". 

La puţin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziţie a „Societăţii Artiştilor Independenţi" precum şi la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă. ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe nişte mici puncte, care - privite de la distanţă - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Ultima operă a lui Seurat este „Circul" (1890-1891), expus la expoziția pictorilor independenți pe data de 20 martie 1891. Legătura cu „e chahut" este evidentă, mișcarea care însuflețește personajele pare la fel de mecanică, artiștii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, și chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului și evidențierea compoziției. În 1885, Seurat o cunoaște pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model și cu care își va împărți viața. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naște pe 16 februarie 1890. Relația lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existența fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăvește de difterie și moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite „vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat „a lăsat în urmă o văduvă nefericită și...un copilaș minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeași boală ca și tatăl său.

Surse:

http://www.impressionniste.net/seurat.htm

http://www.artnet.com/artists/georges-seurat/

https://www.guggenheim.org/artwork/artist/georges-seurat

https://www.britannica.com/biography/Georges-Seurat

https://www.biography.com/artist/georges-seurat

https://www.ducksters.com/biography/artists/georges_seurat.php

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie1935: În această zi, s-a născut Nicolae Labiş, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion, „buzduganul unei generaţii”. A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la cinci ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al doilea război mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae!”, poezie care-i va fi publicată în „Iașul nou” și în ziarul „Lupta poporului” din Suceava. În mai 1951 a obținut premiul întâi, la concursul național de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

La 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. Acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu. În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Lucian Raicu scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”

La Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir îl acuză de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și Tudor Arghezi), iar ulterior, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956 a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Aurel Rău îl suspectează de teribilism. Pe de altă parte, încă la începutul lunii ianuarie 1956, într-o consfătuire ideologică organizată de ziarul „Scânteia”, Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, incriminează poemul Albatrosul ucis pentru grave abateri de la linia Partidului.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai. După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum „Lupta cu inerția”:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.” Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).

Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca. patru metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae, domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.

Scriitoarea Stela Covaci descrie altfel accidentul: „Patru persoane așteaptă să se urce în tramvai, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac.

Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956. Mihai Stoian a consemnat: La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, „Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș”, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.

Surse:

Nicolae Labiș: monografie, Florentin Popescu, Editura Vestala, 2006

Nicolae Labiș, Ion Bălu, Editura Albatros, 1982

http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-labis/index.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/129-nicolae-labis-1935-1956

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-labis-poezie-si-zbucium

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_nicolae_labis.htm

http://www.certitudinea.ro/articole/salonul-refuzatilor/view/moartea-lui-nicolae-labis-noptile-de-cosmar-ale-poetului-ucis

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie1936: La această dată, s-a născut actorul Mitică Popescu, un adevărat maestru al comediei româneşti (d. 3 ianuarie 2023, București). Născut la Bucureşti, Mitică Popescu este unul dintre cei mai prolifici actori de film, teatru şi televiziune din generaţia sa, cu o carieră ce se întinde pe parcursul a aproape 50 de ani. Umorul sarcastic şi apariţiile dramatice sau comice inconfundabile, în producţii muzicale sau de divertisment, l-au propulsat în rândul celor mai îndrăgite personalităţi.

A jucat în peste 40 de piese de teatru şi peste 50 de producţii cinematografice şi TV. De asemenea, este prezentatorul uneia dintre cele mai longevive producţii TVR, emisiunea „D'ale lui Mitică". Memorabil în cariera sa cinematografică rămâne rolul lui Cocoşilă din filmul „Moromeţii", de Stere Gulea, în care joacă alături de Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu. Un alt rol de referinţă este cel din „Vânătoarea de vulpi" (regia Mircea Daneliuc, 1980), ecranizare a romanului „Nişte ţărani", de Dinu Săraru, şi una dintre producţiile inovatoare din cinematografia autohtonă, în materie de limbaj cinematografic, în care Mitică Popescu are o apariţie de neuitat. Actorul şi-a interpretat magistral personajul - ţăranul Năiţă Lucean - şi pe scena de teatru, într-un spectacol montat de regizoarea Cătălina Buzoianu care a făcut săli pline aproape un deceniu.

Filmografia sa mai include roluri în filme precum „Glissando" (regia Mircea Daneliuc, 1985), „Mere roşii" (regia Alexandru Tatos, 1976), „Secretul armei... secrete" (regia Alexandru Tatos, 1988), „De ce trag clopotele, Mitică?" (regia Lucian Pintilie, 1981), „Înghiţitorul de săbii" (regia Alexa Visarion, 1981), „Cel mai iubit dintre pământeni" (regia Şerban Marinescu, 1993), „Dulcea saună a morţii" (regia Andrei Blaier, 2003) şi „Căsătorie cu repetiţie" (regia Virgil Calotescu, 1985).În teatru, actorul a cucerit audienţa în spectacole precum „Alex şi Morris", de Michael Elkin, „Matca", de Marin Sorescu, „Pescăruşul", de A.P.Cehov, „Monştrii sacri", de Jean Cocteau, „O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord", de Eduard Radzinski, „Slugă la doi stăpâni", de Carlo Goldoni.

Pentru cariera sa impresionantă, Mitică Popescu a fost recompensat cu premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER 2009 si la gala Gopo din 2013. A fost căsătorit cu actriţa Leopoldina Bălănuţă. În prezent este actor la Teatrul Mic din Bucureşti. Actorul Mitică Popescu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi actori, „pentru devotamentul şi harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac şi jumătate de existenţă a Teatrului Naţional din Bucureşti”.

A trecut în eternitate la vârsta de 86 de ani, la 3 ianuarie 2023, la Spitalul Elias din București, din cauza unor probleme cardiace severe și multiple comorbidități.A fost înmormântat în ziua de 6 ianuarie 2023, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, alături de soția sa, Leopoldina Bălănuță, decedată în 1998.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/mitica-popescu-2367/

https://magnanews.ro/2019/01/mitica-popescu-actorul-care-a-facut-dintr-un-nume-comun-un-nume-propriu/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/02/documentar-actorul-mitica-popescu-implineste-80-de-ani-10-08-02

https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/mitica-popescu-eram-dusman-poporului-fost-destuicare-s-au-impotrivit-dau-examen-actorie-1_5b7aedc7df52022f7599089b/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie 1950: În aceast zi, a decedat, la Geneva, Dinu Lipatti, pianist, pedagog şi compozitor de excepţie.Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917, în acest an tulbure al războiului, sub ocupația germană. Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La vârsta de opt ani, după primele noțiuni căpătate în familie, Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București - Academia de Muzică și Artă Dramatică- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu. În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat „de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție „George Enescu”: Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo (1932), Premiul II cu Sonatina pentru vioară și pian(1933) și Premiul I pentru Suita simfonică „Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești.O abundentă corespondență cu profesorii din țară ne permite să urmărim evoluția artistică a acestui talent ieșit din comun, precum și ambianța artistică atât de bogată a epocii. Dar profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică. Repertoriul său se îmbogățește și se diversifică. Este preocupat deasemenea de dirijatul de orchestră, urmând cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles Münch. În domeniul creației muzicale, compoziții ca bine cunoscutul Concertino în stil clasic sau Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde nu mai sunt lucrări „de școală”, chiar dacă autorul își caută încă mijloacele de expresie și este influențat fie de profesorii săi, fie de muzica contemporană (în special Stravinsky). Adesea, Lipatti este invitat în cercurile muzicale particulare și urmărește de aproape viața artistică pariziană. O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu.Tânărul discipol ascultă cu fervoare sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră. Compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult: printre altele, originalul Concert pentru pian și orgă, Fantezia pentru pian, Sonatina pentru mâna stângăsau Dansurile românești pentru două piane sunt mult apreciate. Ocolind influențele enesciene, Lipatti caută să-și contureze un stil propriu, o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane. Dar pianistul depășește repede în anvergură compozitorul.

La începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său pelerinaj. Un mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie.În octombrie 1943 tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva. Dificultățile nu lipsesc, dar primirea este extrem de călduroasă. Un grup de prieteni sinceri și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație, ajutându-i în momentele grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini.

Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra cu entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate. El devine repede un idol pentru elevii săi.Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală.Tânărul pianist anulează unele concerte, este obligat, uneori săptămâni întregi, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, la munte. În momentele de răgaz, el reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă cu entuziasm în cele mai mici orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de sud, în Australia. Dar nu va putea pleca niciodată din Europa.La Londra, Lipatti începe să înregistreze la casa Columbia și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot în aceeași perioadă, olandezii îi propun să rămână la ei și îi trimit un vagon special amenajat pentru voiaj! Cronicile muzicale elogioase abundă.

La Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway. La numele amicilor și colaboratorilor deja citați ar trebui să adăugăm o listă enormă: Clara Haskil, de care îl leagă o mișcătoare prietenie artistică și o lungă corespondență începută în timpul studiilor în Franța, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti... fără a uita pe mult adorata sa profesoară Nadia Boulanger, sau pe doctorul Henri Dubois-Ferrière, inițiatorul fundației create în 1970 pentru lupta contra maladiilor de sânge, care poartă numele său asociat cu cel al lui Lipatti...Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia „acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.Activitatea de concert, însă, nu se oprește. Și nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu-și dă seama exact de amploarea tragediei care se desfășoară în fața ascultătorilor, uimiți de perfecțiunea artistică și prezența umană a lui Lipatti.Între crize, transfuzii și tratamentul atât de obositor cu raze X, el lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Brațul stâng devine mai gros și fiecare mișcare dureroasă. Acum, Dinu Lipatti își cunoaște maladia: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și de asemenea șansele minime de vindecare, dar nu se descurajează. Își păstrează chiar umorul și își încurajează mult familia din țară. Dacă nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat. După Melodiile pe texte de poeți francezi și Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră, termină Aubade pentru suflători, ultima sa compoziție. În acest moment, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte - de la Bach la Bartok - și șase programe diferite de recital. În realitate, repertoriul său era mult mai mare. Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată.Dacă ar fi cedat facilității, atât de obișnuită în epoca noastră, ar fi putut prezenta în orice moment integrala preludiilor și fugilor de Bach, a mazurcilor și studiilor de Chopin sau de Debussy și chiar a sonatelor de Beethoven etc, pe care le putea, de asemenea, transpune instantaneu în orice tonalitate, după mărturiile elevilor săi!

Anul 1950 îl găsește epuizat, dar relativ restabilit, după câteva luni de tratament și un lung sejur la munte, la Montana, în Elveția. Revine, în fine, la Geneva și poate să cânte din nou la Victoria Hall Concertul de Schumann, cu Ansermet și orchestra Suisse Romande. Entuziasmul publicului și al presei este indescriptibil, la Geneva, la Zürich (Concertul în mi minor de Chopin), la Berna (recital) etc.Vara acestui an aduce o mare speranță: cortizonul fusese descoperit și Lipatti își regăsește în mod miraculos forțele.Prevenit de doctorul Dubois-Ferrière, Walter Legge sosește în grabă la Geneva, cu autocarul casei de discuri Columbia și mai mulți tehnicieni, pentru a realiza înregistrările amânate de nenumărate ori. De la 2 la 12 iulie Lipatti imprimă pe disc cea mai mare parte a testamentului său artistic: Bach, Mozart, Chopin, cu un extraordinar entuziasm și o forță incredibilă.Printre piesele înregistrate în acest moment, cea mai emoționantă rămâne coralul „Jesus bleibet meine Freude” de J.S.Bach, bis-ul său preferat, care i-a marcat existența, urmându-l peste tot, ca un patetic leit-motiv. 

În mijlocul micului parc de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei, într-o vilă oferită de prieteni, pe locul actualului cartier „Parc Dinu Lipatti”, Dinu își continuă activitatea, cuminte și concentrat, în vederea noilor angajamente, deși aparenta sa vitalitate începe să scadă.La 23 august interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon.În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. „Nu vă serviți de muzică, serviți-o !” Marele artist servea muzica pentru ultima oară. Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna...

Personalitatea lui Dinu Lipatti se plasează în cultura românească și în afara frontierelor țării pe aceeași orbită cu Enescu, Brâncuși, Eliade.Peste tot în lume, chiar pe continentele unde nu a putut să ajungă în scurta sa existență, artistul român a fost considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului XX. După moartea sa, survenită în momentul descoperirii discului „microssillon”, renumele său, vehiculat de regravările înregistrărilor sale pe discuri cu 33 sau 45 de ture/minut, a crescut în continuu – fapt rar! Și, începând din ultimul deceniu al secolului, totalitatea înregistrărilor lui Lipatti a fost reluată în sistemul „compact disc digital audio”. Dacă moștenirea lui Lipatti nu se pierde astăzi, este și datorită unei viziuni profetice a artistului, care anticipase evoluția tehnicii pianistice și a artei interpretative. Astfel, în muzica lui J.S.Bach, Lipatti punea în valoare conținutul ei profund uman și înalta ei spiritualitate, fără o reconstituire istorică; la Mozart accentua dramatismul în contrast cu seninătatea, presimțind germenii romantismului; față de Chopin avea o atitudine clasicizantă, „apolliniană”, dezvăluind universul afectiv atât de profund al muzicii, cu sobrietate și simplitate; Liszt, cu inovațiile sale vizionare și premonitorii, îi corespundea admirabil; Ravel și impresioniștii îi lăsau posibilitatea de a-și perfecționa căutările sale privitoare la culoarea generată la pian de diversitatea atacurilor...

Renumele lui Dinu Lipatti se datorează calităților sale artistice și umane, cu totul excepționale, puse în valoare de o muncă asiduă, metodică și profundă. Pianistul avea o genială viziune profetică a evoluției tehnicii pianistice și a artei interpretative. Compozitorul apare, evident, ca un continuator al stilului enescian, valorificând ingenios folclorul românesc, cu puternice și înnoitoare aspecte de modernitate.

Surse:

https://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_872_dinu-lipatti-un-artist-de-o-spiritualitate-divina_pg_0.htm

https://www.dinulipatti.com/

http://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/biografie.htm

https://radioromaniacultural.ro/portret-dinu-lipatti-un-clasic-al-pianisticii-mondiale-apropierea-de-radiodifuziune-a-unui-destin-frant-la-doar-33-de-ani/

http://www.dinulipatti.org/biografia-viata

http://www.dinulipatti.org/biografia-despre-lipatti

$$$

 S-a întâmplat în 2 decembrie…

-„Ziua internaţională pentru abolirea sclaviei"; marchează adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 317/8 din 2.XII.1949, a Convenţiei internaţionale pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării omului de către om

- 514 î.Hr.: Este atestată, de catre istoricul antic grec Herodot, existenţa geto-dacilor. Acesta relatează campania din 514-512 î. Hr. a lui Darius împotriva sciţilor la nord de Marea Neagră, şi arată că „înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geţi care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: „ei (geţii) au fost cei mai viteji şi cei mai neînfricaţi dintre traci".

- 1409: Este fondată Universitatea din Leipzig 

- 1492: Descoperirea Insulelor Haiti de către Cristofor Columb 

- 1547: A murit Hernan Cortes (Cortez), conchistador spaniol, cuceritorul Mexicului (în anul 1519). Hernán(do) Cortés, marqués del Valle de Oaxaca (n. 1485) a fost conquistadorul care a cucerit Mexicul pentru regii Spaniei. A fost cunoscut şi sub numele de Hernando sau Fernando Cortés în timpul vieţii şi şi-a semnat toate scrisorile drept Fernán Cortés.Cortés s-a născut în Medellin, în provincia Extremadura, în Regatul Castiliei din Spania în 1485.

- 1594: A murit (în Duisburg, Germania) Gerardus Mercator (numele latinizat al lui Gerhard Kremer) (1512-1594), geograf flamand. A realizat hărţile Palestinei (1537), a Lumii (1538), Flandrei (1540), precum şi globurile terestru (1541) şi ceresc (1551). Unul dintre fondatorii geografiei matematice moderne.

- 1697: A fost deschisă catedrala anglicana londoneză „Saint Paul". Patronul edificiului este Sfântul Paul (Pavel). Sfantul Paul nu este doar cea mai mare cladire in stil baroc din Anglia, ci şi a cincea biserica din lume în ceea ce priveşte dimensiunile.

- 1804: La Catedrala Nôtre Dame din Paris, Napoleon Bonaparte a fost încoronat Împărat al Franţei (1804-1814 si 1815) de către Papa Pius al VII-lea 

- 1805: Bătălia de la Austerlitz (localitate în Cehia, azi Slavkov u Brna); înfrângerea decisivă a armatei ruso-austriece de către armata franceză comandată de Napoleon Bonaparte; considerată drept una dintre cele mai răsunătoare victorii din istoria militară a omenirii.Bătălia de la Austerlitz, cunoscută şi ca Bătălia celor trei împăraţi, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliţii formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de ţarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverşunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km(12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

- 1814: A murit Marchizul de Sade (Donatien Alphonse François de Sade), scriitor francez (n. 1740)

- 1815: A murit scriitorul polonez Jan Potocki, autorul romanului „Manuscrisul găsit la Saragosa” (n. 8.03.1761)

 - 1823: „Doctrina Monroe". Preşedintele SUA, James Monroe, prezintă în faţa Congresului această linie politică, potrivit căreia SUA nu au nici o pretenţie de amestec în afacerile interne ale statelor europene, opunându–se în acelaşi timp extinderii sistemelor politice ale acestor state asupra continentului american.

- 1839: S-a născut profesorul de teologie Barbu Constantinescu; primul decan (1881-1882) al noii Facultăţi de Teologie din Bucureşti, înfiinţate la 1/13.XI.1881; profesor de istorie bisericească la această facultate până la sfârşitul vieţii (m. 1891)

- 1845, 2/14: S-a înfiinţat, la Paris, Societatea Studenţilor Români, în frunte cu Ion Ghica (preşedinte), C. A. Rosetti (secretar) şi Scarlat Vârnav (casier); Societatea a ţinut legătura cu cercurile revoluţionare franceze, a organizat în capitala Franţei o Bibliotecă română (la 8/20.XII.1846) şi a militat pentru unitatea naţională şi politică a Ţărilor Române 

- 1848: Urcarea pe tron a lui Franz Joseph I de Habsburg (1830-1916), împărat al Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-1916). În timpul domniei sale, Franz Joseph I a înăbuşit Revoluţia de la 1848-1849 din Ungaria şi Transilvania şi a reprimat mişcările naţionale din Imperiul Habsburgic, restabilind absolutismul; în timpul său s-a creat statul dualist Austro-Ungaria (1867); a participat la înfăptuirea Triplei Alianţe (bloc politic şi militar constituit, în 1882, prin aderarea Italiei la Alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria, încheiată în 1879) şi a dus o politică expansionistă în sud-estul Europei

- 1849: Este constituită, la Paris, „Asociaţia română pentru emigraţie", condusă de Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu  

- 1859: S-a născut pictorul francez Georges Seurat. 

- 1896: S-a născut Ana Jiquidi, artist decorator, soţia pictorului Aurel Jiquidi. Au colaborat, printre altele, la realizarea compoziţiei în frescă de la Institutul Politehnic din Bucureşti 

- 1899: S-a născut Sir John Barbirolli, dirijor englez (m. 1970)

- 1901: A apărut, la Bucureşti, revista literară săptămânală „Sămănătorul" sub conducerea lui George Coşbuc şi Al. Vlahuţă  

- 1901: King Camp Gillette a inventat primul aparat de ras, care îi poartă numele  

- 1915: Albert Einstein publică teoria relativităţii generalizată. 

-1918: A murit Edmond Rostand, poet francez(„Romanţioşii”,„Prinţesa îndepărtată”, „Cyrano de Bergerac”).Edmond Rostand (n. 1 aprilie 1868 a fost poet şi dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze.Teatrul său reprezintă o reacţie la naturalism şi simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna, laşitatea.

- 1923: S-a născut Maria Callas, soprană americană de origine greacă. Maria Callas (n. New York, SUA–d. 16 septembrie 1977, Paris, Franţa) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreaţă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită „La Divina" sau „Regina della lirica".

- 1925: S-a născut mezzo-soprana de origine rusă Irina Arhipova (m. 2010) 

- 1935: S-a născut Nicolae Labiş, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion, „buzduganul unei generaţii” („Primele iubiri”, „Moartea căprioarei”, „Mama”) (n. satul Satul Mălini, Poiana Mărului, jud. Suceava; d. 1956 Bucureşti, în urma unui accident de tramvai suferit în noaptea de 9/10 decembrie) 

- 1936: S-a născut actorul de teatru şi film Mitică Popescu, un adevărat maestru al comediei româneşti.

- 1940: S-a născut Cornel Fugaru, compozitor de muzică uşoară, solist vocal şi instrumentist, lider al formatiei Sincron. Fugaru a participat la numeroase turnee în străinătate, a făcut parte din jurii naţionale de concursuri de muzică uşoară, a susţinut numeroase concerte şi recitaluri la televiziune, a apărut ca interpret în filme şi a compus muzică de film pentru pelicule precum Brezaia, Cici, Cei 4 M, Oacă şi Boacă etc. Printre cele mai cunoscute piese compuse de el se numără „Dau viaţa mea pentru o iubire”, „Nu sunt sclavul tău”, „Eu nu mai sunt cel de ieri”. Cornel Fugaru colaborează foarte mult cu soţia sa, Mirela Fugaru.

- 1940: S-a născut poetul George Iarin (pseudonimul lui Gheorghe Ionescu) 

-1942: La Universitatea din Chicago (SUA), a fost efectuată prima explozie nucleară în lanţ controlată  

- 1944: A murit Filippo Tommaso Marinetti, prozator, poet şi dramaturg italian; fondatorul mişcării futuriste („Manifestul futurist", publicat la 20.II.1909, în ziarul francez „Le Figaro") (n. 1876)

- 1946: S-a născut creatorul italian de modă Gianni Versace (m. 1997, asasinat, la Miami/SUA)

- 1950: A murit (la Geneva) Dinu Lipatti, pianist şi compozitor; ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia; membru post-mortem al Academiei Române (1997) (n. 1917) 

- 1951: S-a născut Dumitru Hărădău, tenisman şi antrenor (a câştigat de patru ori titlul de campion de tenis al României) 

- 1956: Fidel Castro Ruz, aflat în exil în Mexic, revine în Cuba împreună cu un grup de 82 de revoluţionari, printre care fratele său, Raul şi Ernesto Che Guevara. Acesta este începutul revoluţiei cubaneze 

- 1964: S-a născut Leo Iorga, fost solist vocal al trupelor „Compact" şi „Schimbul 3"; în prezent cântă alături de formaţia „Pacifica"

- 1970: A murit soprana Elena Drăgulinescu-Stinghe; membră fondatoare a Operei Române din Bucureşti (n. 1881) 

- 1973: S-a născut Monica Seleş, jucătoare de tenis, născută la Novi Sad (Voivodina)

- 1978: S-a născut Nelly Furtado, solista si compozitoare portugheză, de origine canadiana 

- 1981: S-a născut solista americană de muzică pop Britney Spears

- 1988: Cargoul „Sadu” s-a scufundat aproape de capul digului de Nord al Portului Constanţa. Naufragiul s-a soldat cu moartea a 22 marinari din cei 28 membri ai echipajului 

- 1989: Încheierea „războiului rece”. Întâlnirea la nivel înalt de la Malta dintre George Bush, preşedintele SUA, şi Mihail Gorbaciov, preşedinte URSS, consacrată „noii ordini mondiale”; cei doi lideri declară că „războiul rece” s–a încheiat (2-4)  

- 1990: A fost lansată nava cosmică sovietică „Soiuz TM-11", la bordul căreia s-a aflat şi ziaristul nipon Toyhiro Akiyama - primul ziarist din lume şi primul japonez care a călătorit în Cosmos

 - 1990: A murit compozitorul şi dirijorul american Aaron Copland, unul dintre întemeietorii şcolii componistice americane (n. 1900)

- 1995: A murit romancierul canadian de limbă engleză Robertson Davies (n. 1913) 

- 1995: A murit Aleksandr Kaidanovski, actor şi regizor de film rus (n. 1946) 

- 1998: A murit părintele arhimandrit Ilie Cleopa, de la Mănăstirea Sihăstria/Neamţ, considerat unul dintre cei mai apreciaţi duhovnici din întreaga lume ortodoxă. Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Suliţa, judeţul Botoşani - d. Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit şi stareţ la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinţei ortodoxe.

- 1998: Parlamentul Românei a ratificat Convenţia împotriva dopajului (Legea 171/1998), adoptată de Consiliul Europei la 16.XI.1989, la Strasbourg 

- 2003: La Muzeul Ţăranului Român s-a deschis expoziţia permanentă „Casă în casă", în cadrul căreia este prezentată locuinţa lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj

$$$

 LUNA DECEMBRIE - ANDREA, NINGĂU, UNDREA 

OBICEIURI ŞI SĂRBATORI

În tradiţia populară, luna decembrie mai era denumită şi andrea, undrea, luna lui Andrei, ningău, luna ninsorii ori luna lui Cojoc. Gospodarul trebuia să verifice întreaga gospodărie de la inventarul casnic, hambare, animale şi pământurile pe care le va cultiva în anul care urma. Scopul era să se asigure că toate erau în ordine şi că omătul şi gerul nu vatămă nimic. Vitele trebuiau îngrijite, să nu sufere de foame şi frig. În rest, sătenii trebuiau să se odihnească, după un an de muncă. Se spunea că gerul şi zăpada din decembrie anunţau o recoltă bogată de grâu, iar dacă de Crăciun vremea era ploioasă, de Paşti era frig. Dacă animalele sălbatice se apropiau de sat, prevesteau o iarnă grea, după cum lătratul câinilor la lună era semn că va fi ger mare.

Obiceiuri și sărbători

1 decembrie - Sfântul Naum cel învăţat: În tradiţia populară, părinţii care nu prea ştiau carte îşi puneau copiii la învăţat pentru a deveni mai deştepţi.

4-5 decembrie - Sărbătoarea Vărsatului, Varvara, Barbura: Oamenii o sărbătoreau pe Sfânta Varvara, protectoarea copiilor, femeilor şi a tinerilor, cea care îi apăra de boli, în special de „bube”, cum mai era numită boala vărsatului. În această zi nu se lucra, se împărţea miere, se făceau turte de făină, peste care se presărau miere şi miez de nucă. Copiii erau „îmbărburaţi” de mame. Îi ungeau pe faţă cu miere ori dulceaţă, le făceau semnul crucii pentru ca să fie feriţi de boala vărsatului şi să fie curaţi la chip, precum icoanele. Sfânta era cinstită şi de mineri, care nu lucrau, ci petreceau.

6 decembrie - Sfântul Nicolae: În tradiţia populară, era considerat protectorul copiilor, săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era patronul iernii, căci acest anotimp începe acum. Când ningea, se spunea că sfântul scutura din barbă. Era iubit de oameni, pentru că era aducător de daruri. Sătenii nu lucrau pentru a le merge bine tot anul.

7 decembrie - Sfânta Filofteia. Poitra Sfântului Nicolae: Sfântul Nicolae era serbat şi în ziua următoare, pentru că era un sfânt mare. Sărbătoarea Sfintei Filofteia era ţinută cu mare evlavie în special de fete şi femei pentru o căsătorie fericită și a fi ferite de boli. Despre Sfânta Filofteia, sătenii credeau că e sora mai mică a Sfântului Ilie şi de aceea era aducătoare de ploaie şi de recolte bogate.

12 decembrie - Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni: Era patronul cizmarilor, pentru că, spuneau bătrânii, şi el fusese cizmar. În această zi nu se lucra și se duceau colaci la biserică. Se spunea că sfântul îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe bolnavi. De la Sfântul Spiridon, ziua se măreşte încetul cu încetul.

15 decembrie - Sfântul Elefterie: sătenii țineau această zi pentru a fi feriţi de boli şi cutremure. Moaşele satului spuneau că sfântul uşurează naşterile, de aceea femeile ţineau cu sfinţenie această zi.

18 decembrie - Sfântul Modest: sătenii îl considerau protectorul vitelor şi plugarilor, pe care îi ajuta la arat. Nu se muncea, se petrecea și se făcea agheasmă la biserică.

20 decembrie - Ignatul, Înainteprăznuirea Naşterii Domnului: Tradiţia populară spune că Sfântul Ignat este cel care se arată porcilor şi le spune că au să moară.

23-24 decembrie - Preziua Ajunului, Ajunul: Copiii pleacă în cete la colindat, pe la casele gospodarilor, de unde primesc covrigi, mere, nuci şi uneori bani. Oamenii credeau că este bine să atingă uneltele cu care munceau peste an, ca să lucreze cu drag, iar gospodinele nu cerneau făină pentru că altfel casele se puteau umple de purici.

25 decembrie - Naşterea Domnului, Crăciunul: Ziua era asociată cu veştile bune şi, mai ales, cu colindele şi colindatul: tinerii colindau cu Steaua, Vicleimul, Irozii. Se credea că, atunci când nu se vor mai auzi pe pământ colinde, cei răi vor stăpâni lumea. Finii mergeau la naşi cu daruri.

31 decembrie - Ajunul Sfântului Vasile. Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou: Tinerii mergeau cu plugul pentru a ura gospodarilor un an îmbelşugat. Trecerea în noul an era prilej de bucurie pentru toţi sătenii, care aşteptau ca anul nou să le aducă lucruri bune, belşug şi sănătate.

Bine ai venit decembrie!🎄❄️🪅

O lună binecuvântată tuturor!⛄️❄️