$$$

 18 iulie 1938, 

REGINA MARIA a ROMÂNIEI trecea la cele veșnice.

“Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânară şi neştiutoare, însa foarte mândră de țara mea de baştină, şi am îmbrățişat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună româncă. La început n-a fost uşor. (...) Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. (...) Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdatoare, foarte răbdatoare. (...)

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țara pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. (...) Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ți, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare".

    << Fragment din Testamentul Reginei Maria a României >>

$$$

 CE IMPOSTOR !

TUDOR ARGHEZI 

MOTTO:

„Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, 

mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat. 

Picioarele tale se scăldau în Olt 

și miroseau până la Calafat, spurcat."

Te-am primit în casa noastră mare

Punte ți-am făcut de-a fost vreun hău,

Masa noastră plină cu mâncare

Te-a hrănit, cu tot, cu neamul tău;

Izgonit de vremurile triste

Din pământuri sterpe de noroc

Ai strâns lacrimi false în batiste

Și la vatra noastră ai luat loc;

Mai timid, întâi, ca o fecioară

Ce-și urmează propriul ideal,

Ai venit cu gând ascuns în Țară

Și te-ai pripășit, ieri, prin Ardeal;

Te-am crezut subțire și de viță

C-aveai rădăcini pe unde-ai fost,

Dar te-ai dat în stambă pe uliță

Te-ai trezit ca să ne iei la rost;

Glasul tău a prins puteri divine

Intuind într-un destin viclean;

Ne-ai luat păduri, pământ, jivine,

casele creșteau din an în an;

Îmbătat de vise și de ură,

Neștiind de niciun Dumnezeu,

Ți-ai făcut din eul tău armură:

„Tot să fie-al meu, numai al meu !”

Parvenit din funcții mai mărunte

Cu dovezi c-ai păcălit din plin,

Cocoțat acum, te vezi pe munte;

Responsabil de al nost' destin;

Te consideri un vătaf pe Țară

Noi, iobagii tăi, românii toți,

Ușurel, așa, ca într-o doară,

Umpli Țara de fanarioți;

Te prefaci un bun român în lume

Și, la Imn, mâna o duci la piept,

Păcăleala ta are un nume,

Nici mai mult, nici mai puțin: inept !

Te mândrești să-ți dea Țara Onorul

Și privești cu ochii la Drapel, 

Dar noi știm: te frige Tricolorul, 

Ani de zile ai fugit de el !

Ziua Țării n-ai serbat-o-n voie,

Nici acum, și nici în comunism,

Astăzi dai recepții de nevoie

Și tratezi poporul cu cinism !

Jocul tău e-o amintire tristă,

Punând Țara la mezat, în zori,

Cine nu te pupă nu există,

Toată Țara-i plină de-nchisori;

Mai tăcut ca rama din perete,

Te exprimi cu greu și agramat,

Dai, în schimb, cu sutele, decrete,

Ca s-arăți că ești primul în Stat;

Taci când alții spumegă și-njură

Și vor să ne spargă Țara iar,

Habar n-ai când inamicii fură

Piatra României de hotar !

Prea te-ai îngrășat la noi, baroane,

Și când mergi parcă visezi profund,

Ochii-n seu plutesc, două baloane,

Și îți crapă pantalonii-n fund;

De ce, Doamne, ne-ai lăsat din mână

Și ne-ai dat pe mâna unui om

Ce urăște nația română

Deși vrea să-i fie Țării Domn ?

Suntem noi mai răi ca alte nații ?

Nu ne-am închinat destul la sfinți ?

Ne-ai dat, Doamne, dor și incantații,

Dar ne-ai rupt, la suflet, de părinți;

I-am primit în sânul nostru, Doamne,

Să trăim cu pace-n armonii,

Și ne vând, la negru, pe trei poame,

Dusă-i lumea tristei Românii,

Dacă nu-i mai place iarba grasă

Și nici apa rece de izvor,

Cată-i, Doamne-n lume altă casă

Să scăpăm, Doamne, de impostor !

Să ne lase-n legea noastră clară,

Să trăim cum știm: cu drag și dor,

Doamne, fă minunea: să dispară

Acest jalnic chip de impostor !

$$$

 REGINA MARIA A ROMÂNIEI 

MARIA A ROMÂNIEI s-a născut la 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Marea Britanie și a murit la 18 iulie 1938, in castelul Pelișor, Sinaia, România.

 A fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui, devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol II al României.

Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand, principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și începând din 1914, ca regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea obținerii ajutorului pentru realizarea statului național român.

Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova și s-a implicat decisiv în organizarea și finanțarea spitalelor de campanie, în transporturile de medicamente și alimente, în colectarea donațiilor, activând totodată ca soră de caritate în spitalele militare, atrăgându-și admirația și respectul românilor și fiind denumită în popor „mama răniților”.

În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), a participat la o adevărată ofensivă diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul britanic, cu președintele Statelor Unite ale Americii, cu prim-ministrul Franței sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea regelui Ferdinand (iulie 1927) și venirea la putere a fiului său, Carol II (1930), acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor. 

În termenii medicali de azi, mai moderni, regina Maria a suferit și a murit în urma unei ciroze hepatice, postvirale, agravată de o insuficienţă cronică venoasă a membrelor inferioare, care a dus la imobilizarea în pat, iar ulterior la deplasarea doar în scaunul cu rotile.

În ultimele ei clipe alături de Regina Maria s-au aflat fiul ei Carol, fiica ei cea mare Elisabeta și nepotul ei, viitorul rege Mihai I.

Trupul reginei a fost depus inițial în holul castelului Pelișor, ulterior în holul castelului Peleș, înainte de a fi așezat pe un afet de tun, sicriul plecând spre gara Sinaia, apoi București și, în sfârșit, la Curtea de Argeș, unde se află necropola regala și unde regina Maria va fi înmormântată alături de soțul ei, regele Ferdinand, și de predecesorii lor, regele Carol I și regina Elisabeta.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să-i fie păstrată într-o raclă la capela „Stella Maris” a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului, în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele ale Puterilor Centrale, în primul război mondial, dar și cea creată de propaganda insidioasă practicată de regimul comunist român.

Testamentul din jurnalul reginei:

„Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea sa te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”- Constantin Argetoianu „Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri.”

Legătura reginei Maria cu armata a fost veche și durabilă; încă din 1895 a fost inclusă în efectivele Regimentului 4 roșiori, primind gradul de colonel, comandant onorific, iar unitatea a primit în 1915 titulatura Regimentul 4 de roșiori „Regina Maria”, militarii având la epoleți și coifură cifra regală a suveranei; în această calitate, regina a participat la numeroasele evenimente importante desfășurate în viața unității: serbări, parade, concursuri de echitație, purtând cu deosebită grație costumul militar specific cavaleriei.

Ca un omagiu postum, militarii Regimentului 4 de roșiori au fost cei care au însoțit sicriul reginei pe tot parcursul ceremoniilor funerare, organizate la Sinaia, București și Curtea de Argeș.

Regina Maria a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale altor țări: marea cruce a ordinului „Coroana României”; colanul ordinului „Carol”; colanul ordinului „Ferdinand”; medalia „Virtutea militară”, ordinul „Regina Maria”, ordinul „Legiunea de onoare” (Franța); „Medalia militară” (Franța); ordinul „Coroana Italiei”; ordinul imperial al coroanei Indiei (Marea Britanie); ordinul „Crucea roșie regală” (Marea Britanie); ordinul imperial „Victoria și Albert” (Marea Britanie); ordinul „Sfântului Ioan” (Marea Britanie); ordinul „Vulturul alb” (Serbia); ordinul „Sfântul Sava” (Serbia); ordinul „Regina María Luisa” (Spania)

&&&

 "NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Daniel Găucan

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa... chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii."

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

$$$$

 314 ani de la BATALIA DE LA STANILESTI

Intre 18 şi 22 iulie 1711, a avut loc marea confruntare de la Stănileşti/Vaslui dintre forţele ruso-române, conduse de ţarul Petru I şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi cele otomane.

Victoria turcilor l-a obligat pe Dimitrie Cantemir să părăsească tronul, iar în Moldova a fost introdus, la 6.X.1711, regimul fanariot.

Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711) a reprezentat o confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor.

La 20 noiembrie 1710, Imperiul otoman declarase război Rusiei, ambasadorul ţarului, P.A. Tolstoi, şi întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemniţat în închisoarea „Edicule” („Şapte Turnuri”). La 23 februarie 1711, Rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, ţarul lansând şi o Proclamaţie, redactată în limba latină, către ţările europene, în care preciza scopurile războiului dus împotriva otomanilor. 

Această acţiune diplomatică a lui Petru I a fost urmată de emiterea Manifestului din 8 mai 1711, adresat „tuturor locuitorilor” Principatelor Române, „precum şi altor popoare creştine”, pentru a se încadra „în acest război sfânt”, cerându-le „să verse şi ultima picătură a sângelui său pentru sfânta biserică şi credinţa creştină provoslavnică, pentru patria şi pentru recăpătarea drepturilor şi a libertăţilor sale”. 

Obiectivele declarate ale Rusiei în acest război erau, pe de o parte, obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii.

Promisiunea lansată de ţar privind eliberarea ţării de sub dominaţia otomană a generat entuziasm în rândul boierimii moldovene. Trebuie precizat că, la acea vreme, nu existau motive ce să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunii făcute de ţarul Petru I.

Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii otomane şi contând pe ajutorul Rusiei (care, la acea vreme, culegea roadele victoriei asupra Suediei la Poltava, în 1709), a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (acţiunea sa culminând cu o alianţă politico-militară făţişă cu Petru I). 

Principele moldovean spera să primească domnia ereditară asupra ţării, căreia i se garanta integritate teritorială şi autonomie deplină (sub protectorat rusesc), chiar dacă Petru I nu a întârziat să numească Moldova „provincie supusă, imediat ce unele din armatele sale au pătruns în ţară”. 

Prin tratat, Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. 

Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici.La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa.Raportul de forţe era în favoarea turcilor. 

Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000.Şi ave şi 52 de puşci [tunuri].Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită.Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci.Oaste hrănită şi grijită bine”.

În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa.

Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.

Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.

Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. 

Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

https://www.academia.edu/5931612/Bătălia_de_la_Stănileşti_1711_desfăşurare_şi_urmări_The_1711_Pruth_Campaign_and_the_Battle_of_Stănileşti_

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../11-iulie.../

http://istoriamilitara.org/.../734-1711-nenorocita...

$$$

 . IMBATRANIM 

                         Daniel Leonard MORARU 

Îmbătrânim în iarna ce ne-așteaptă 

Cu flori ce ne îngheață curcubeie, 

Criogenați în calote de gheață 

Fără destin în vânturi alizee. 

Îmbătrânim maturi făr-a cunoaște 

Culoarea dimineților de toamnă, 

Când în răceala nopților se naște 

Deșertul ce îl ținem azi în palmă 

Îmbătrânim adolescenți în vise, 

Tangențial mai înotăm în ape, 

Uităm de clipa cu iubiri promise 

Nu mai privim spre viețile ramase. 

Îmbătrânim ca doi copii în inimi, 

Ce nu mai știu în curte să se joace,

Având în mână doar un colț de pâine

Și timpul ce pierdut nu se întoarce.

Suntem deja bătrâni la orice vârstă

Și insensibili nu privim spre mare, 

Dar judecăm o dragoste lacustră, 

Târând-o pe nisip, zâmbind când moare...

Îmbătrânim și nu mai știm atinge

Infiorați, o inimă de fată, 

Cu un sărut pe sufletul ce plânge, 

Cu un sărut pe-o lăcrimă curată...

        din volumul, "Clipe de iubire"

$$_

 "NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Daniel Găucan

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa... chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii."

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei