$$_

 "NOI SUNTEM....CINE SUNTEM NOI?

Daniel Găucan

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa... chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii."

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

$$$

 MARIA A ROMÂNIEI 

Muzeograf Camelia CRISTEA 

MARIA A ROMÂNIEI (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Marea Britanie - m. 18 iulie 1938, castelul Pelișor, Sinaia, România) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui, devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol II al României.

Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand, principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și începând din 1914, ca regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea obținerii ajutorului pentru realizarea statului național român.

Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova și s-a implicat decisiv în organizarea și finanțarea spitalelor de campanie, în transporturile de medicamente și alimente, în colectarea donațiilor, activând totodată ca soră de caritate în spitalele militare, atrăgându-și admirația și respectul românilor și fiind denumită în popor „mama răniților”.

În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), a participat la o adevărată ofensivă diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul britanic, cu președintele Statelor Unite ale Americii, cu prim-ministrul Franței sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea regelui Ferdinand (iulie 1927) și venirea la putere a fiului său, Carol II (1930), acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor. 

În termenii medicali de azi, mai moderni, regina Maria a suferit și a murit în urma unei ciroze hepatice, postvirale, agravată de o insuficienţă cronică venoasă a membrelor inferioare, care a dus la imobilizarea în pat, iar ulterior la deplasarea doar în scaunul cu rotile.

În ultimele ei clipe alături de Regina Maria s-au aflat fiul ei Carol, fiica ei cea mare Elisabeta și nepotul ei, viitorul rege Mihai I.

Trupul reginei a fost depus inițial în holul castelului Pelișor, ulterior în holul castelului Peleș, înainte de a fi așezat pe un afet de tun, sicriul plecând spre gara Sinaia, apoi București și, în sfârșit, la Curtea de Argeș, unde se află necropola regala și unde regina Maria va fi înmormântată alături de soțul ei, regele Ferdinand, și de predecesorii lor, regele Carol I și regina Elisabeta.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să-i fie păstrată într-o raclă la capela „Stella Maris” a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului, în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele ale Puterilor Centrale, în primul război mondial, dar și cea creată de propaganda insidioasă practicată de regimul comunist român.

Testamentul din jurnalul reginei:

„Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea sa te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”- Constantin Argetoianu „Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri.”

Legătura reginei Maria cu armata a fost veche și durabilă; încă din 1895 a fost inclusă în efectivele Regimentului 4 roșiori, primind gradul de colonel, comandant onorific, iar unitatea a primit în 1915 titulatura Regimentul 4 de roșiori „Regina Maria”, militarii având la epoleți și coifură cifra regală a suveranei; în această calitate, regina a participat la numeroasele evenimente importante desfășurate în viața unității: serbări, parade, concursuri de echitație, purtând cu deosebită grație costumul militar specific cavaleriei.

Ca un omagiu postum, militarii Regimentului 4 de roșiori au fost cei care au însoțit sicriul reginei pe tot parcursul ceremoniilor funerare, organizate la Sinaia, București și Curtea de Argeș.

Regina Maria a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale altor țări: marea cruce a ordinului „Coroana României”; colanul ordinului „Carol”; colanul ordinului „Ferdinand”; medalia „Virtutea militară”, ordinul „Regina Maria”, ordinul „Legiunea de onoare” (Franța); „Medalia militară” (Franța); ordinul „Coroana Italiei”; ordinul imperial al coroanei Indiei (Marea Britanie); ordinul „Crucea roșie regală” (Marea Britanie); ordinul imperial „Victoria și Albert” (Marea Britanie); ordinul „Sfântului Ioan” (Marea Britanie); ordinul „Vulturul alb” (Serbia); ordinul „Sfântul Sava” (Serbia); ordinul „Regina María Luisa” (Spania)

&&&

 CE IMPOSTOR !

TUDOR ARGHEZI 

MOTTO:

„Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, 

mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat. 

Picioarele tale se scăldau în Olt 

și miroseau până la Calafat, spurcat."

Te-am primit în casa noastră mare

Punte ți-am făcut de-a fost vreun hău,

Masa noastră plină cu mâncare

Te-a hrănit, cu tot, cu neamul tău;

Izgonit de vremurile triste

Din pământuri sterpe de noroc

Ai strâns lacrimi false în batiste

Și la vatra noastră ai luat loc;

Mai timid, întâi, ca o fecioară

Ce-și urmează propriul ideal,

Ai venit cu gând ascuns în Țară

Și te-ai pripășit, ieri, prin Ardeal;

Te-am crezut subțire și de viță

C-aveai rădăcini pe unde-ai fost,

Dar te-ai dat în stambă pe uliță

Te-ai trezit ca să ne iei la rost;

Glasul tău a prins puteri divine

Intuind într-un destin viclean;

Ne-ai luat păduri, pământ, jivine,

casele creșteau din an în an;

Îmbătat de vise și de ură,

Neștiind de niciun Dumnezeu,

Ți-ai făcut din eul tău armură:

„Tot să fie-al meu, numai al meu !”

Parvenit din funcții mai mărunte

Cu dovezi c-ai păcălit din plin,

Cocoțat acum, te vezi pe munte;

Responsabil de al nost' destin;

Te consideri un vătaf pe Țară

Noi, iobagii tăi, românii toți,

Ușurel, așa, ca într-o doară,

Umpli Țara de fanarioți;

Te prefaci un bun român în lume

Și, la Imn, mâna o duci la piept,

Păcăleala ta are un nume,

Nici mai mult, nici mai puțin: inept !

Te mândrești să-ți dea Țara Onorul

Și privești cu ochii la Drapel, 

Dar noi știm: te frige Tricolorul, 

Ani de zile ai fugit de el !

Ziua Țării n-ai serbat-o-n voie,

Nici acum, și nici în comunism,

Astăzi dai recepții de nevoie

Și tratezi poporul cu cinism !

Jocul tău e-o amintire tristă,

Punând Țara la mezat, în zori,

Cine nu te pupă nu există,

Toată Țara-i plină de-nchisori;

Mai tăcut ca rama din perete,

Te exprimi cu greu și agramat,

Dai, în schimb, cu sutele, decrete,

Ca s-arăți că ești primul în Stat;

Taci când alții spumegă și-njură

Și vor să ne spargă Țara iar,

Habar n-ai când inamicii fură

Piatra României de hotar !

Prea te-ai îngrășat la noi, baroane,

Și când mergi parcă visezi profund,

Ochii-n seu plutesc, două baloane,

Și îți crapă pantalonii-n fund;

De ce, Doamne, ne-ai lăsat din mână

Și ne-ai dat pe mâna unui om

Ce urăște nația română

Deși vrea să-i fie Țării Domn ?

Suntem noi mai răi ca alte nații ?

Nu ne-am închinat destul la sfinți ?

Ne-ai dat, Doamne, dor și incantații,

Dar ne-ai rupt, la suflet, de părinți;

I-am primit în sânul nostru, Doamne,

Să trăim cu pace-n armonii,

Și ne vând, la negru, pe trei poame,

Dusă-i lumea tristei Românii,

Dacă nu-i mai place iarba grasă

Și nici apa rece de izvor,

Cată-i, Doamne-n lume altă casă

Să scăpăm, Doamne, de impostor !

Să ne lase-n legea noastră clară,

Să trăim cum știm: cu drag și dor,

Doamne, fă minunea: să dispară

Acest jalnic chip de impostor !

$$$

 Câteva informații mai puțin cunoscute despre REGINA MARIA a României; (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, castelul Pelișor-Sinaia, Regatul României) 

 

La numai un an de la lansarea primului număr al revistei TIME (una dintre cele mai renumite reviste din lume, publicată la New York City și fondată în 1923), Regina Maria a României apărea pe coperta acestei reviste.

Coperta revistei care a apărut pe data de 4 august 1924 a făcut din Regina Maria a României prima regină care a apărut vreodată pe copera TIME Magazine.

De-a lungul a peste 97 de ani de la apariția primului număr, doar alte șase regine au apărut pe coperta TIME: Regina Maria a Marii Britanii, Regina Wilhelmina a Olandei, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit (Regina Mamă), Regina Frederika a Greciei și Regina Sirikit a Thailandei.

Decorată în Franța cu Legiunea de Onoare și Crucea de Război, membru de onoare al Academiei Române, Reginei Maria a fost prima femeie care a devenit membru corespondent al Academiei Franceze de Arte Frumoase.

Această onoare i-a fost acordată în 1918, la peste un secol de la înființarea acestui institut (1816) pentru activitatea sa literară și pentru sprijinul pe care l-a acordat pentru dezvoltarea culturii și a artelor în general.

De asemenea, Regina Maria a fost prima femeie de sânge regal care și-a tăiat scurt părul, cu toate că, încă de pe vremea când era o copilă, și-a dorit și a așteptat ca părul său să crească pentru a-și demonstra feminitatea și pentru a i se putea permite să își strângă părul în sus. 

În acele timpuri, înainte de izbucnirea Primul Război Mondial, părul unei femei era aproape echivalent cu propria-i virtute și nu se cădea ca o femeie căsătorită să poarte în public părul lung și desfăcut, ci numai în budoar, când își putea despleti părul lung și senzual numai pentru plăcerea soțului său.

Ca o precizare, această situație urma să se schimbe la începutul secolului al XX-lea. Părul lung, considerat a fi cea mai importantă podoabă a unei femei, a căpătat un nou statut când, la scurt timp după război, a început moda părului tuns scurt și ondulat – modă considerată extrem de îndrăzneață. 

Regina Maria a României a ajutat astfel la răspândirea acestei mode – a coafurilor scurte – în perioada interbelică în cadrul familiilor regale europene, dar și printre oamenii de rând, ea având o mare influență atât în Europa, cât și în America anilor ’20 și ’30. 

Maria a României era uneori denumită ” regina mass-mediei” sau, mai des, “regina modernă”.

Maria a României, Regina Soarelui

Maria era considerată a fi cea mai frumoasa prințesă din Europa, iar ulterior, după ce s-a căsătorit, era apreciată ca fiind una dintre cele mai frumoase regine din prima jumătate a secolului XX de către cele mai multe dintre revistele acelor timpuri. Astfel, unele personalități obișnuiau să afirme că era cea mai frumoasă femeie din epoca sa. (Romania in our hearts)

$$$

 TESTAMENTUL REGINEI MARIA 

“Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput:n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi:am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI”

$$$

 1944-1964. 

Drama generalilor români!

Alesandru DUTU 

General Gheorghe STAVRESCU (n. 8 martie 1888, Brăila – m. 10 ianuarie 1951, penitenciarul Aiud):

,,,Rămân același ostași cinstit de pe câmpul de luptă. Nu am dat niciodată și nu s-a găsit niciun ordin care să mă facă cel puțin să roșesc".

 

Activitatea din război.

♦ În 1941, în acțiunile duse pentru eliberarea părții centrale a Basarabiei a fost felicitat de generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, și de generalului Ion Antonescu. 

♦ În aprecierea generalului Nicolae Dăscălescu, generalul Gheorghe Stavrescu și-a comandat ,,cu multă pricepere" marea unitate și în luptele din Cotul Donului, unde a susținut efortul principal, neputând rezista inamicului ,,din lipsă de care de luptă și material anticar". 

♦ S-a afirmat și în fruntea Corpului 6 teritorial, în luptele duse în toamna anului 1944 pentru eliberarea părții de nord-vest a țării, în podișul transilvan, în zona Turda – Alba Iulia, precum și pe frontul din Cehoslovacia, în primăvara anului 1945, la comanda Corpului 6 armată.

♦ După război a comandat şi Armatei 4 (1 iunie – 8 septembrie 1945), după care a fost inspector al artileriei până la 9 august 1946 când a fost trecut în cadrul disponibil şi peste un an în rezervă. 

♦ A fost decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a (1941 și 1945) şi „Crucea de Fier”, clasele a II-a și I (1941). 

Arestarea, judecarea și condamnarea. 

♦ A fost acuzat de masacrele săvârşite la Iași împotriva evreilor, în zilele de 29 şi 30 iunie 1941, în care fuseseră implicaţi şi militari din subordinea sa.

♦ Fără îndoială este faptul că, la sfârșitul lunii iunie 1941, la Iași avuseseră loc evenimente reprobabile (în urma cărora au fost ucişi evrei) în care fuseseră implicați și militari români. Problema care se punea, alături de aflarea și pedepsirea vinovaților, era aceea de a se stabili dacă generalul se afla sau nu printre ei.

♦ Primele anchete au fost făcute de Poliţia oraşului Iaşi, în baza denunțurilor unora dintre victime și a reclamațiilor rudelor celor decedați.

♦ Cercetarea a fost continuată de Tribunalul Poporului, care s-a desesizat de problemă, la 31 mai 1946, apreciind că faptele săvârșite la Iași nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea criminalilor de război și nici a celor vinovați de dezastrul țării, ele fiind de competența curților marțiale.

♦ Ca urmare, dosarul a fost trimis la Parchetul Curții Marțiale a Corpului 2 armată pentru ,,a desăvârși instrucțiunea și a sesiza instanța militară competentă". Primind dosarele (iunie 1946) și constatând că printre cei bănuiți se aflau și generali, acesta și-a declinat competența, în baza art. 127 din Codul Justiției Militare, în favoarea Curții Militare de Casare și Justiție. Între timp, dosarul generalului Gheorghe Stavrescu a fost consultat și la Președinția Consiliului de Miniștri, fiind apoi restituit. 

♦ Pentru analiza evenimentelor, în conformitate cu art. 16 din Codul Justiției Militare, generalul Mihail Racoviță a fost numit, prin Decizia ministerială nr. 904 din 22 iunie 1946, procuror militar special, asistat de colonelul magistrat Alexandru Teodor Burada, procuror general titular al Curții Militare de Casare și Justiție.  

 ♦ În urma cercetăţii efectuate, generalul Mihail Racoviță a apreciat că generalul Gheorghe Stavrescu a urmărit doar ,,menținerea ordinei", că nu i se poate imputa ceva care să ,,determine vreun fapt penal". A mai considerat că nu putea fi acuzat nici pentru uciderea evreilor la Stânca Roznovanu și la Mărculești, deoarece militarii implicați nu se aflau în acel moment sub comanda sa directă.

♦ Cercetările au fost terminate la 25 septembrie 1946 de Parchetul General al Curții Militare de Casare și Justiție, care a recomandat clasarea dosarului generalului Gheorghe Stavrescu și al celorlalți generali și ofițeri implicați (Dumitru Captaru, Constantin Chirilovici, Gheorghe Barozzi și Emanoil Leoveanu) în ceea ce privește evenimentele de la Iași din 29 iunie 1941, urmând ca pentru rest să se sesizeze Curtea marțială a Corpului 4 armată pentru ,,a desăvârși și soluționa această chestiune". Aceste concluzii și recomandări au fost aprobate de ministrul de Război, generalul Mihail Lascăr, la 25 noiembrie 1946.

♦ Considerând că judecarea celorlalți inculpați nu se putea face la Iași ,,fără ca ordinea și siguranța publică să nu fie periclitată" Curtea Militară de Casare și Justiție a decis (10 ianuarie 1947), în conformitate cu art. 401 din Codul Justiției Militare, continuarea cercetărilor de către Tribunalul Militar al Corpului 2 armată. 

♦ Reanalizând dosarul lui Gheorghe Stavrescu și invocând noi fapte pe care generalul le-ar fi săvârșit, generalul magistrat Dan Pascu, inspectorul Justiției Militare, a apreciat (13 iunie 1947) că erau întrunite ,,elementele delictului de favorizarea infractorilor" și a propus deschiderea acțiunii penale împotriva acestuia. 

♦ Deoarece Gheorghe Stavrescu nu a fost găsit la domiciliul său din Sibiu, comandantul Corpului 7 armată, generalul Romulus Dumitriu, a dispus (la 14 iunie 1947, orele 14.30) arestarea fiului, socrului, cumnatului și a unui bun prieten al generalului. A doua zi, generalul s-a prezentat, ,,de bună voie", fiind trimis la București, însoțit de doi ofițeri. Rudele și prietenul generalului au fost eliberați din ordinul ministrului de Război, generalul Mihail Lascăr. 

♦ În tot acest timp, generalul Gheorghe Stavrescu se considera nevinovat. ,,Domnule ministru – se adresa el, din închisoare, generalului Mihail Lascăr, ministru de Război, la 18 iunie 1947. Sunt nevinovat. Este o năpastă căzută pe capul meu, care-mi face viața să mi se pară coșmar. Nu ascund nimic în sufletul meu. Tot ce am făcut și tot ce știu am arătat cu toată sinceritatea în toate declarațiile mele, din care nu mi-am scos copii și totuși toate sunt la fel. Mă cunoașteți ca pe un gentlemen și om bun ca să puteți bănui că aș fi capabil de acuzațiunile odioase ce mi se aduc. Numai excesul de zel interesat al unui evreu de la Tribunalul Poporului a putut să-mi lege numele de masacre asupra populației evreiești pentru care, personal, am avut până acum char simpatie. Evreimea cinstită din Iași este indignată de campania ce se duce contra mea. Faptele mele din Iași, în ziua nefastă a masacrului, dovedesc nu numai că nu sunt vinovat de masacrele de la Iași, dar nici de una din represaliile care se zice că ar fi fost la Stânca Rosnovanu și Mărculești. A se admite contrariul, înseamnă a nu prinde nici o explicație: eliberarea convoaielor de evrei acuzați a fi tras în armată, trimiterea în judecată a criminalilor cu mențiunea – 24 ore – și toate măsurile luate, fără obligație din partea mea, pentru salvarea evreimii".

♦ Câteva zile mai târziu, la 22 iunie 1947, generalul Mihail Lascăr punea pe acest document următoarea rezoluție: ,,Nu eu sunt cel în drept să hotărăsc sau nu arestarea, ci organele legale. Cu sufletul îndurerat trebuie să mă plec în fața legii și voi fi cel mai fericit dacă, camaradul meu, generalul Stavrescu, va putea spulbera toate acuzațiile ce i se aduc". ,,Din nefericire – continua ministrul de Război – faptele constatate duc la alte concluzii și anume că s-au executat oameni în Iași, care era în zona domniei sale, și în alte părți de către Regimentul 6 vânători, care făcea parte din Divizia 14 (infanterie – n.n.)". 

♦ Cercetarea întreprinsă de Cabinetul Special de pe lângă Curtea Militară de Casare și Justiție Militară a ajuns la concluzii asemănătoare cu cele ale generalului Mihail Racoviță în 1946, consemnând din nou încercările generalului Gheorghe Stavrescu de a asigura liniștea în orașul Iași și a opri acțiunile antievreiști. În legătură cu execuțiile de la Stânca Roznovanu și de la Mărculești, sinteza întocmită de generalul aviator Emanoil Ionescu, judecătorul instructor special al cazului, a constat că ,,n-a existat din partea diviziei ordin scris sau verbal de execuție" și s-a pronunțat pentru ,,sesizarea Curții Criminale cu continuarea cercetărilor privitor pe generalul Stavrescu, în stare de libertate". 

♦ Recomandarea generalului Emanoil Ionescu de punere în libertate a generalului Gheorghe Stavrescu nu a fost luată în considerare. 

♦ Între timp, concomitent cu efectuarea noilor cercetări, generalul Gheorghe Stavrescu își susținea nevinovăția, precizând următoarele, la 22 martie 1948, în cererea de audiență solicitată ministrului de Război: ,,Rămân același ostași cinstit de pe câmpul de luptă. Nu am dat niciodată și nu s-a găsit niciun ordin care să mă facă cel puțin să roșesc. La Iași, fără a avea obligațiunea, după cum au dovedit toate cercetările, mi-am părăsit postul de comandă pe timpul luptelor și am venit la Iași și dat drumul la convoaie de evrei, chiar când mi s-a raportat că au fost găsiți cu arme. Iar în alte două excese atribuite unei companii, din cele peste 50 similare, nu puteam avea nici o cunoștință, mai ales că într-unul din aceste două cazuri, compania, cu regiment cu tot, lupta în comandament german. Comandantul diviziei nu poate fi responsabil de faptele a doi ofițeri dintr-o companie, când nu le-a ordonat și nici cel puțin nu le-a cunoscut". 

♦ După ce la 18 august 1947 a fost adoptată o nouă lege referitoare la urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război, ori împotriva păcii sau umanității, judecătorul superior al Justiției Militare a precizat că cercetarea și judecarea acestor infracțiuni revenea Curții de Apel București, pe baza sesizării făcute prin Jurnal de către Consiliul de Miniștri și a propus ministrului de Război sesizarea acestuia. 

♦ În noul context politic intern de după 1948, Referatul special întocmit de Direcția Generală a Siguranței Statului releva (6 mai 1948) că din cercetările făcute de Parchetul General al Curții de Apel București, generalul Gheorghe Stavrescu s-a făcut vinovat de faptul că în timpul masacrelor de la Iași ,,n-a luat nicio măsură de ansamblu, cu caracter serios, spre a împiedica atrocitățile comise și împușcarea a mii de evrei", că ,,n-a dat nicio dispoziție pentru dezarmarea soldaților români, ce operau izolat, jefuind și împușcând pe evrei", că ,,n-a luat nicio măsură împotriva patrulelor care escortau evreii duși la Chestura din Iași", că nu a făcut nimic pentru a împiedica omorârea evreilor de la Mărculești. 

♦ La rându-i, Cabinetul criminalilor de război al Curții de Apel București a stabilit, prin Rechizitoriul nr. 20 din 28 mai 1948, că ,,există caz de urmărire", și a propus ca generalul Gheorghe Stavrescu, împreună cu alți 56 de inculpați, să fie trimiși în judecată. 

♦ Procesul a fost judecat de Curtea de Apel, în ședințele din zilele de 14 – 19, 22 și 23 iunie 1948, care l-a condamnat pe generalul Gheorghe Stavrescu, prin Decizia nr. 2 628, în ședința publică din 26 iunie, la muncă silnică pe viață și degradare civică pe 10 ani. Recursul a fost judecat și respins la 11 februarie 1949. 

♦ Cu sănătatea deja șubrezită, generalul Gheorghe Stavrescu a fost închis în penitenciarul Aiud, unde a decedat, la 10 ianuarie 1951, de TBC pulmonar și miocardită. 

Bibliografie: 

  Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944 – 1964), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 240-249.

$$$

 COMANDANTI DE MARI UNITATI ALE ARMATEI ROMANE IN PRIMUL RAZBOI MONDIAL

COMANDANTII ARMATEI 1

GENERAL DE BRIGADA IOAN DRAGALINA

S-a născut pe data de 16 decembrie 1860, in orașul Caransebeș, pe atunci în Austro-Ungaria, ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase în 1859. 

Ioan Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. În paralel, a absolvit și Școala de ingineri geodezi. 

În 1887, Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. 

Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). 

În perioada 1908-1911, lt. col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. 

În aprilie 1911, Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. 

În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. 

În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei. La începerea Primului Război Mondial comanda Comandamentul 3 teritorial.

În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.

Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I. Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie. 

În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina, impreuna cu doi ofiteri, intr-o masina, pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte. Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit și s-a împărtășit. La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri. Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta. Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.

Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată. Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului. Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București. Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează. Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips. Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia. Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.

foto 1 Generalul Ion Dragalina 

foto 2: statuia generalului Dragalina in Caransebes 

foto 3: bustul generalului Dragalina in Lugoj