$$$

 137 de ani de la nașterea Mariei Ventura, fetiţa orfană de mamă care a devenit o mare actriţă aplaudată pe scena Comediei Franceze.

Deşi a fost respinsă iniţial de Conservatorul din Paris a ajuns să cunoască cele mai înalte culmi ale succesului. Maria Ventura a fost cea care a înfiinţat un teatru în România şi o şcoală de actorie în Franţa.

Cu o mamă actriţă, Lea Fanşeta Vermont, şi un tată dramaturg, Grigore Ventura, Maria Ventura s-a născut sub o stea care părea să-i fi hărăzit succesul în lumea artelor. Drumul până la succes nu a fost însă unul uşor. 

Pe 13 iulie 1888, a venit pe lume Artistida Marioara Vermont, care a primit numele mamei. Abia după ce doi au oficializat relaţia şi s-au căsătorit, fetiţa a primit numele tatălui, deveninnd Marioara Ventura.

Marele actor Constantin Nottara avea să îşi amintească de fetiţa crescută printre actori: „Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din Str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna la clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam”.

Marioara Ventura a fost respinsă la primul examen de admitere la Conservatorul din Paris din cauza accentului. Viitoarea actriţă nu s-a descurajat şi a luat lecţii de dicţie în limba franceză vreme de un an. Întoarsă peste un an la examenul de admitere de la Conservatorul din Paris a fost admisă cu aplauze, după ce uimeşte comisia cu interpretarea unui monolog din tragedia ”Fedra”. Odată ajunsă pe scenele de teatru din Paris s-a bucurat de apreciere atât din partea publicului, cât şi din partea colegilor de scenă, actori consacraţi. Printre cei care au sprijinit-o în carieră s-a numărat marea actriţă Sara Bernhardt cu care Maria Ventura a jucat în multe spectacole.

Deşi cunoscuse succesul la Paris, Maria Ventura n-a putut sta departe de România în Primul Război Mondial. A revenit în ţară şi a îngrijit bolnavii de pe front alături de Regina Maria. Abia spre finalul războiului s-a întors pe scena de la Paris. Începând cu anul 1919, Maria Ventura a jucat la Comedia Franceză, fiind prima actriţă de origine română care a cunoscut succesul aici.

În ciuda succesului parizian, actriţa a vrut să se bucure de recunoaştere şi să contribuie la dezvoltarea teatrului în ţara de origine. A revenit în România şi şi-a pus la bătaie toate resursele pentru deschiderea unui teatru. Aşa a înfiinţat Teatrul “Maria Ventura”. Începând cu anul 1929 a fost o prezenţă activă în teatrul care i-a purtat numele. A fost cap de afiş la reprezentaţiile pe care teatrul ”Maria Ventura” le-a susţinut în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară.

S-a stins din viaţă la 68 de ani, pe 3 decembrie 1954 şi a fost înmormântată la cimitirul Passy din Paris.

$¢$

 Tu, copil fără minte, care spui că te piși pe România, te-ai gândit vreo clipă la soldatul acela mort cu țărâna în gură și cu tricolorul strâns la piept, ca tu astăzi să ai o țară și o scenă pe care să cânți?

  Te-ai uitat vreodată în ochii unei mame care și-a crescut singura copiii și din bănuțul ei muncit pe unde putea, i-a dat bani copilului ei să-și cumpere bilet la concertul vostru satanizat și plin de vulgaritate și mizerie sufletească?

  Nu te simți român, da? Foarte bine! Dar nu scuipa! Nu înjura pământul în care este îngropat bunicul tău, bunicul meu și bunicul celui care te aplaudă!Nu râde de limba în care ai învățat să spui ,, mamă"!

    România nu este vinovată că tu nu ai citit o carte, ci doar ai privit la Netflix filme americane! România nu este de vină că nu ai eroi, căci nu îi poți găsi în influenceri, în mașini și în cluburi de fițe! Ți se pare că e ,,cool" să urli într-un concert că te simți american? Eu zic că americanii nu ar da doi bani pe tine! Să jignesti un neam întreg pentru niște aplauze? 

  Ascultă-mă: 

Țara asta nu poate fi batjocorită de tine, că tu nu ai ridicat un deget pentru ea! Tu n-ai dus greul, n-ai știut de nimic! Tu n-ai primit nici palme, nici gloanțe, nici cătușe, nici lanțuri, așa cum au primit aceia care au luptat pentru ea.

   Țara asta nu e un nume, e o mamă! Aici este ACASĂ, aici ai rădăcinile, oricât te-ai rușina de ele! Aici ai fost sădit! Nu noi alegem unde să ne naștem și cine ne sunt părinții! Și dacă ai fi avut obraz ai fi tăcut sau ai fi spus: ,, Nu îmi place cum a ajuns România, dar o iubesc și vreau să o schimb!"...Ești o voce, prin vocea ta ai fi putut zidi mii de suflete dacă ai fi iubit țara asta! Asta ar fi fost o revoltă demnă.De pe scenă ai fi putut cânta toate dorurile noastre, toată istoria acestui Neam, toată durerea și zbuciumul unui neam! Ai fi zidit suflete, ai fi reconstruit conștiințe, ai fi format caractere!

  Nu scuipa în vânt, că te scuipi pe tine! Să nu uiți, copile, că vine o vreme când vei îmbatrâni și îți vei căuta rădăcinile.Dar nu o să le mai găsești pentru că tu însuți le-ai smuls.

  Nu țipa în gura mare că te piși pe țara asta, căci te poate auzi un soldat mort sub deal și se va răsuci în mormânt!

  Nu uita de durerea celor morți în închisori, nu uita de jertfa copiilor Brâncoveni, ca tu să ai o scenă pe care să poți azi cânta!

  Te piși pe România, așa ai spus și m-a durut! Nu pentru mine, ci pentru pământul ăsta, pentru sângele uscat, pentru mamele care nu au mai apucat să aprindă o lumânare la mormântul copilului lor ucis pe front sau în temniță, sau la canal!

  Poți să pleci! Poți să te simți ce vrei, dar nu îți bate joc! Țara asta nu-i o rușine, tu ești o rușine că ai uitat cine ești!

    România sunt și eu, mă! România sunt și părinții mei, România sunt și copiii mei, România sunt și prietenii mei, mă! Tu nu te piși pe numele meu, mă! Și mai e ceva, Romania sunt și cei care au plătit un bilet să te aplaude pe tine! Mă tem că în America ai fi cântat doar pentru tine!

   Pleacă, mă, dar pleacă-n tăcere, că Neamul ăsta nu a murit pentru glume și miștocăreală, nu a murit pentru banane, droguri și blugi cufuriți cu bășinile celor ca tine! 

    Nu-mi scuipa țara, mă! Că n-ai pus tu umărul când ea s-a ridicat din genunchi! N-ai plâns în tranșee, n-ai fost tu bătut în beciuri pentru tricolor și pentru un ideal românesc! N-ai scris tu poezie pe ziduri de celule cu sângele tău!

  Dar poate nu ești doar tu de vină! De vină sunt părinții tăi, profesorii tăi, poate de vină suntem și noi că am permis un genocid cultural și istoric. Poate voi nu ați avut modele, fiindcă nu vi s-a spus unde să le căutați! 

  Copile, nu meriți Romania dacă te piși pe ea!

  Poate tu, nu ai suficient discernământ să înțelegi ceea ce am scris aici, dar poate tinerii care te-au aplaudat vor înțelege și nu se vor rușina să spună: SUNT ROMÂN!

   Eliana Popa

$$$

 

GÂNDUL ZILEI...  UN IMN  FRANCEZ LUI 

 EMINESCU ,DE LUCIEN BAZIN ,traducere de ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF..." Eminescu este cifrul secret al nației"!

  Motto:" Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi!

                 Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

                 Copil al României, o, bard menit să steie

                 Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!

Poetul francez B.I.Hetrat afirma:" Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al acestui secol"!

Către sfârşitul anului 1905, în celebra revistă „Semănătorul”, condusă atunci de nu mai puţin ilustrul Nicolae Iorga a apărut creaţia poetului parizian Lucien Bazin, titrată..."Un imn francez lui Eminescu...Á Mihail Eminescu – poèt national roumain(Traducere Şt. O. Iosif).

"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri…

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.

Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!

De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!

Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere…

Durerea e obștească: acid e-al ei sărut…

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut…

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân’ ce să treci în raiul etern scăldat în rază…

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.

În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,

În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă…

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!

TUDOR ARGHEZI ...DESPRE EMINESCU. .

" Într-un fel,Eminescu este Sfântul Preacurat al ghersului românesc .Din tumultul dramatic al vieții sale s- a ales un Crucificat. Pentru pietate noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal.Asta o știe oricine citește: cu părere de rău ca lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine "! 

Și totuși ,unii poeții străini au găsit cheia și au reușit să traducă poeziile poetului nepereche, bucurându-se  de frumusețea versului eminescian!

Poezia în original...

Au début du XXe siècle, le poète français Lucien BAZIN dédia un long hommage au poète de la nation roumaine, Mihai Eminescu. 

Le poème hommagial fut publié dans le volume "L`Aube intérieure,", à Paris, par  Alphonse Lemerre, Editeur, en 1905

VIVE LA NATION !

A  MIHAIL  EMINESCOU

Poète national roumain

J`ai su l`histoire triste et courte de ta vie,

Ton  morbide dégoût né des vide plaisirs,

Tes aspirations, tes craintes , tes désirs…

J`ai su ta vision sans cesse poursuivie.

Et j`ai lu quelques uns des plus beaux de tes vers

Où  sous le fouet cruel de la souffrance humaine

Ton  être suppliait en ta langue roumaine

L`Amour , divin tyran qui dompte l`univers.

Mai j`ai surtout compris ton œuvre romantique,

Lourde des idéaux conçus et des beautés

Qu`engendra ta race, éprise de clarté,

Où se retrouve encor l`esprit de Rome antique.

 En songeant au Passé je me suis souvenu

Que le sang de Latins coule au creux de nos veines,

Faisant proches nos cœurs et les distances vaines…

Et je me suis senti fier de t`avoir connu.

 J`ai davantage aimé ton labeur salutaire.

Et, nous ne serions pas d`un même tronc les fils,

J`aurais goûté pourtant les livres que tu fis :

Les Poètes, les grands, sont de toute la Terre.

Aussi, quiconque peut juger  à sa valeur

Les longs sanglots d`espoir poussés jusqu`au délire,

Doit pleurer aux accents sublimes de ta lyre,

Immensément vibrante aux doigts de la Douleur…

La Douleur est commune et son baiser nous tue…

Elle te l`a bien fait savoir, Eminescou,

Et, te jetant un jour les bras autour du cou,

Elle a serré si fort que ta lyre s`est  tue…

Ta pensée a sombré dans la nuit, jusqu`au seuil

Du merveilleux Eden de la lumière éternelle…

Mais ta tâche demeure ; et ton  âme avec elle

Protège les destins de ta Patrie en deuil.

Aux soirs mystérieux où les oiseaux nocturnes

Lancent leur cri plaintif presque immatériel,

Où des larmes, au sein des choses et du ciel,

Tombent, goutte par goutte, d`invisibles urnes,

 Aux soirs pleines de tristesse, aux soirs que nous aimons,

Aux soirs de solitude émue où l`on discerne

L`œil de la lune morne auréolé d`un cerne

Fixer de son regard les plaines et les monts ;

Aux soirs remplis d`angoisse et gonflés de tendresse

Où passe un vent d`amour venu du fond des mers,

Tu planes , libéré de tes doutes amers,

Et berces ton pays ainsi qu`une maîtresse …

 Veille-le. Garde-lui sa sainte liberté…

Souffle-lui pour lutter le feu de ton génie,

Poète, enfant  chéri  de cette Roumanie,

Qui touches par ta gloire  à l`Immortalité"....

  Lucien Bazin.

Un adevărat imn închinat Nemuritorului Eminescu ,pe care îl așează alături de marii poeții din literatura universală!Emoționantă mărturisire! Citind "opera măiastră" a poetului nepereche, i- a cunoscut "povestea tristă a vieții ,zbuciumul sufletesc ,iubirea de țară și neam românesc. 

Eminescu, încă din fașă, a primit pe umeri durerea neamului românesc, pe care a purtat- o cu responsabilitate și a imortalizat- o in versurile sale. Plecat în nemurire, opera sa rămâne sa înfrunte timpul, iar Duhul sau veghează Asupra țării " Și țara ta ți- o legeni cu drag ,ca pe- o mireasă"! 

Emoționant indemn:" Poete,stai de strajă!la poarta limbii române și a neamului românesc! 

Eminescu, " Copil al României ",Bardul poeziei românești "E menit să steie / Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi "! 

In imagine, statuia poetului nepereche Mihai Eminescu din  Paris !

Sursa,net.

Janeta Hulea ,Cu drag din drag de Eminescu....

$$$

 Povestea de dragoste dintre Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni. Cum poate eșua o relație bazată pe o iubire intensă?

S-au întâlnit în 1970 și cu toate că fiecare avea propria lui familie, acesta lucru nu i-a împedicat pe Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni să trăiască una dintre cele mai intense povești de dragoste din acea perioadă. Catherine Deneuve este o actriță franceză de film și avea doar 28 de ani atunci când l-a întâlnit pe Marcello Mastroianni, celebrul actor italian, scrie okmagazine.ro. Au jucat împreună în mai multe producții cinematografice și chimia pe care cei doi o aveau în lumina reflectoarelor s-a transformat într-o frumoasă poveste de dragoste în viața reală.

Povestea de dragoste dintre Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni

În momentul în care l-a întâlnit pe Marcello Mastroianni, Catherine Deneuve era căsătorită cu fotograful David Bailey și avea un copil cu Roger Vadim. Cu toate acestea, actrița s-a îndrăgostit rapid de Marcello Mastroianni, considerat unul dintre cei mai doriți bărbați la momentul respectiv. Dragostea pentru actorul italian a fost atât de mare, încât la 2 ani de când l-a cunoscut, actrița a decis să divorțeze de soțul ei.

Chiar dacă era căsătorit de 20 de ani, Marcello Mastroianni nu i-a putut rezista lui Catherine Deneuve, motiv pentru care cei doi au decis să treacă peste prejudecățile celor din jur și să își ofere o șansă. Catherine Deneuve a rămas însărcinată cu actorul italian, mărturisind că acesta a fost un lucru pe care și l-a dorit foarte mult.

„Lui Marcello îi datorez cel de-al doilea copil al meu. Mi-am dorit din tot sufletul ca al doilea copil al meu să fie conceput cu Marcello”, a spus Catherine Deneuve, în Le Soir Illustré, potrivit okmagazine.ro.

Deși aveau un copil împreună, relația celor doi a ajuns la final mai repede decât s-ar fi așteptat. După o perioadă petrecută împreună și după ce au trăit o iubire mistuitoare, Marcello Mastroianni și Catherine Deneuve au decis să se despartă, iar în acea perioadă se zvonea că actrița franceză nu a mai putut accepta să fie a doua femeie în viața lui Marcello Mastroianni, care refuza să divorțeze de soția sa. Pentru că aveau o fiică împreună, cei doi au rămas în relații bune și i-a legat o frumoasă prietenie, până în anul 1996, atunci când actorul a murit.

$$$

 Într-una dintre serile de iarnă ale anului 1786, la marginea Vienei, într-o mică colibă de lemn, își trăia ultimele clipe un bătrân orb — fostul bucătar al contesei Thun.

De fapt, nu era nici măcar o casă, ci o baracă dărăpănată, ascunsă în adâncul unei grădini. Grădina era copleșită de crengi putrede, smulse de vânt. La fiecare pas, crengile trosneau sub picioare, iar câinele legat în cușca lui începea să mârâie încet.

Și el, asemenea stăpânului său, îmbătrânise și se stingea în tăcere, fără a mai putea lătra. Cu câțiva ani în urmă, căldura cuptoarelor îi luase vederea bătrânului bucătar. Administratorul contesei îl așezase atunci în baracă și, din când în când, îi dădea câțiva florini.

Alături de bătrân locuia fiica sa, Maria, o tânără de optsprezece ani. Întreaga avere a barăcii se rezuma la un pat, câteva bănci șchioape, o masă din lemn grosolan, vase de faianță brăzdate de crăpături și, în cele din urmă, un clavecin — singura comoară a Mariei.

Clavecinul era atât de bătrân, încât coardele lui vibrând încet și prelung răspundeau la orice sunet din jur. Bătrânul, râzând, îl numea „paznicul casei”. Nimeni nu putea păși înăuntru fără ca el să nu tresalte cu un murmur tremurat și bătrânesc.

Când Maria îl spălase pe muribund și-i pusese o cămașă curată și rece, acesta i-a spus:

— N-am iubit niciodată preoții și călugării. Nu pot chema un duhovnic, dar înainte de moarte trebuie să-mi ușurez sufletul.

— Și ce să facem? — întrebă Maria cu spaimă.

— Ieși în stradă, — zise bătrânul — și roagă primul trecător să intre în casa noastră, să mă asculte ca pe un spovedit. Nimeni nu te va refuza.

— Dar strada noastră e pustie… — șopti Maria, își înfășură un șal și ieși.

Trecu în grabă prin grădină, deschise cu greu poarta ruginită și se opri. Strada era goală. Vântul purta frunze, iar din cerul întunecat cădeau stropi reci de ploaie. Maria așteptă îndelung, ascultând. În cele din urmă, i se păru că cineva se apropie, fredonând. Făcu câțiva pași, îl întâlni din greșeală și țipă.

— Cine e acolo? — întrebă străinul.

Maria îi prinse mâna și, cu voce tremurândă, îi spuse rugămintea tatălui ei.

— Bine, — zise calm străinul. — Nu sunt preot, dar nu contează. Să mergem.

Au intrat în casă. La lumina lumânării, Maria zări un om mic și slab. Își scutură pelerina udă pe o bancă. Era îmbrăcat cu eleganță și simplitate — focul lumânării scânteia pe redingota lui neagră, pe nasturii de cristal și pe jaboul de dantelă. Era tânăr, necunoscutul. Ca un copil, își scutură capul, își aranjă peruca pudrată, trase un taburet aproape de pat, se așeză și privi cu veselie și seriozitate fața muribundului.

— Vorbiți! — zise el. — Poate că, prin puterea pe care n-am primit-o de la Dumnezeu, ci de la arta căreia mă închin, vă voi alina ultimele clipe și voi ușura povara sufletului.

— Am muncit toată viața, până am orbit, — șopti bătrânul. — Iar cine muncește, nu are timp să păcătuiască. Când soția mea, Marta, s-a îmbolnăvit de ftizie, doctorul a cerut leacuri scumpe, hrană bună și vin cald. Atunci am furat din serviciul de aur al contesei un mic platou, l-am spart și l-am vândut. Mă apasă această amintire și nu pot spune nimic fiicei mele — am învățat-o să nu atingă nici măcar firimiturile de pe masa altuia.

— A suferit cineva pentru fapta dumneavoastră? — întrebă necunoscutul.

— Jur că nimeni, — răspunse bătrânul și izbucni în plâns. — Dacă aș fi știut că aurul n-o va salva pe Marta, nu l-aș fi atins!

— Cum vă numiți? — întrebă străinul.

— Johann Meyer, domnule.

— Așadar, Johann Meyer, — spuse necunoscutul și-i atinse pleoapele cu palma — sunteți nevinovat în fața oamenilor. Ceea ce ați făcut nu este păcat, ci un gest de iubire, vrednic de cinste.

— Amin! — șopti bătrânul.

— Amin! — repetă necunoscutul. — Acum spuneți-mi ultima dumneavoastră dorință.

— Aș vrea ca cineva să aibă grijă de Maria.

— Voi face asta. Mai doriți ceva?

Bătrânul zâmbi neașteptat și rosti cu glas limpede:

— Aș vrea s-o mai văd o dată pe Marta, așa cum era când am cunoscut-o. Să văd soarele și grădina aceasta veche, în floare. Dar nu se poate, domnule. Nu-mi luați în seamă vorbele — boala mi-a zăpăcit gândurile.

— Bine, — zise necunoscutul și se ridică. Se apropie de clavecin și se așeză.

— Bine! — repetă a treia oară, iar deodată un clinchet sprinten se împrăștie prin colibă, asemenea unor mărgele de cristal rostogolite pe podea.

— Ascultați, — spuse necunoscutul. — Ascultați și priviți.

Începu să cânte. Maria își amintea mai târziu chipul lui în clipa când primul sunet răsună sub degetele sale. O paliditate neobișnuită îi acoperi fruntea, iar în ochii întunecați tremura flacăra lumânării. Clavecinul cânta pentru întâia oară cu glas deplin, umplând nu doar coliba, ci întreaga grădină. Câinele ieși din cușcă, înclina capul și dădea ușor din coadă. Începu să cadă o zăpadă umedă, dar câinele doar clătina din urechi.

— Văd, domnule! — rosti bătrânul, ridicându-se în pat. — Văd ziua când am întâlnit-o pe Marta și, de emoție, ea a spart ulciorul cu lapte. Era iarnă, la munte. Cerul era limpede, ca un geam albastru, și Marta râdea. Râdea, — repetă el, ascultând sunetele ca pe un izvor.

Necunoscutul cânta privind în fereastra neagră.

— Și acum? — întrebă. — Mai vedeți ceva?

Bătrânul tăcea, atent.

— Nu vedeți, — zise repede necunoscutul, fără să se oprească din cântat, — că noaptea s-a făcut albastră, apoi senină, și lumina caldă coboară de sus, și pe ramurile bătrâne ale copacilor înfloresc flori albe? După mine, sunt flori de măr, deși din casă par lalele mari. Priviți: prima rază încălzește zidul de piatră, din care se ridică aburi — se usucă mușchiul îmbibat de zăpadă topită. Cerul urcă tot mai sus, devine tot mai albastru, mai măreț, și stoluri de păsări zboară spre nord, deasupra Vienei noastre bătrâne.

— Văd totul! — strigă bătrânul.

Pedala scârțâi ușor, iar clavecinul cântă solemn, de parcă o sută de glasuri izbucniseră în bucurie.

— Nu, domnule, — spuse Maria — florile acelea nu seamănă deloc cu lalele. Sunt meri care au înflorit într-o singură noapte.

— Da, — răspunse necunoscutul, — meri cu petale mari.

— Deschide fereastra, Maria, — ceru bătrânul.

Maria deschise. Aerul rece pătrunse în încăpere. Necunoscutul cânta acum foarte încet. Bătrânul căzu pe pernă, respira greu și-și căuta cu mâinile cuvertura. Maria se repezi la el. Muzica se opri. Necunoscutul rămase nemișcat în fața clavecinului, ca vrăjit de propria muzică. Maria strigă. Necunoscutul se apropie de pat.

— Am văzut totul limpede, ca în tinerețe. Dar n-aș vrea să mor fără să aflu… numele! Numele!

— Mă numesc Wolfgang Amadeus Mozart, — răspunse necunoscutul.

Maria se retrase de lângă pat și se plecă adânc în fața marelui muzician, până aproape de podea. Când se ridică, bătrânul era mort. Răsăritul aprindea ferestrele, iar grădina zăcea acoperită de flori de zăpadă umedă.

scriitorul rus Constantin Paustovskii.

Maria Amarandei · 7h ·

$$$

 🎩,, Stan și Bran – maeștrii comediei mute care au cucerit inimile publicului din întreaga 

Într-o epocă în care filmele erau alb-negru, fără efecte speciale sau dialoguri sonore, umorul trebuia să vină direct din expresii, gesturi și ritmul perfect al comediei vizuale. Iar în acest peisaj cinematografic pur, au strălucit doi oameni simpli, dar geniali, care au redefinit ce înseamnă să faci lumea să râdă. Stan Laurel și Oliver Hardy, cunoscuți în România ca Stan și Bran, au devenit în scurt timp cei mai îndrăgiți actori de comedie ai tuturor timpurilor, lăsând în urma lor o moștenire imposibil de uitat.

Stan, cu figura lui zăpăcită, ochii mirați și gesturile stângace, era sufletul naiv, copilul din fiecare dintre noi care se miră de lume și o încurcă din cele mai bune intenții. Bran, cu trupul masiv, mustața serioasă și privirea autoritară, părea că deține controlul, dar de fiecare dată cădea în aceeași capcană: prietenia cu Stan. Împreună, formau un cuplu irezistibil de comic, un echilibru perfect între haos și pretenția de ordine, între nevinovăție și falsa autoritate.

Filmele lor nu aveau nevoie de limbaj sofisticat sau replici memorabile. Aveau ceva mai puternic: un limbaj universal al râsului, înțeles la fel de bine de un copil din București ca și de un muncitor din Londra sau un pensionar din New York. Erau comici prin esență – fiecare mișcare, fiecare tăcere prelungită, fiecare gest stângaci spunea o poveste întreagă. Într-o perioadă în care lumea trecea prin crize economice și conflicte politice, ei ofereau o evadare – una simplă, curată și sinceră.

Succesul lor a fost uriaș. În perioada interbelică și după, filmele cu Stan și Bran erau printre cele mai populare din lume. Publicul îi adora, copiii îi imitau, iar criticii, deși reticenți la început, aveau să recunoască în cele din urmă genialitatea simplității lor. Deși au trecut prin tranziția de la filmul mut la cel sonor, farmecul lor a rămas neschimbat. Nu aveau nevoie de cuvinte pentru a fi amuzanți – și poate tocmai de aceea au rămas atât de ușor de iubit.

Pentru români, Stan și Bran sunt parte din amintirile dulci ale copilăriei. Emisiunile televizate din anii ’70, ’80 și ’90 difuzau adesea scurtmetrajele lor, iar familiile se strângeau în jurul micului ecran să-i revadă. Râsul lor devenea un liant între generații – bunicii, părinții și copiii se bucurau la fel. Într-o lume în continuă schimbare, umorul lor era constantul blând care ne amintea că, indiferent de epocă, greșelile omenești pot fi sursă de zâmbet, nu de rușine.

Astăzi, chiar dacă tehnologia a evoluat, iar comedia a căpătat noi forme, Stan și Bran rămân nemuritori. Filmele lor sunt încă vizionate, imitate și iubite. Sunt studiați în școlile de film, omagiați în festivaluri și regăsiți în sufletele celor care caută un râs sincer, fără vulgaritate. Pentru lumea întreagă – și mai ales pentru inimile noastre – ei nu sunt doar comici. Sunt un simbol al prieteniei imperfecte, al curățeniei sufletești și al puterii comediei de a vindeca, de a apropia și de a face viața mai ușoară."

$$$

 "De ce călugării tibetani sunt consideraţi cei mai înţelepţi din lume? Chiar dacă crezi sau nu în magia spiritualităţii lor, un lucru nu poate fi negat – ei cunosc fericirea.

Iată 25 de sfaturi esenţiale pentru armonia sufletească care vin din grandiosul Tibet:

1. Îţi place – spune.

2. Nu îţi place – spune.

3. Îţi este dor de cineva –sună.

4. Nu înţelegi – întreabă.

5. Vrei să te întâlneşti cu cineva–cheamă-l.

6. Vrei ceva – cere.

7. Niciodată nu te certa.

8. Vrei să fii înţeles – explică.

9. Eşti vinovat – admite, cere scuze.

10. Fiecare îşi are adevărul lui şi aceste adevăruri nu coincid.

11. Nu comunica cu oameni de proastă calitate.

12. Cel mai important în viaţă e iubirea – restul sunt detalii.

13. Problemele omului sunt doar în capul lui.

14. Caută plăcerea în tot ce te înconjoară.

15. Nu uita că ai doar o viaţă.

16. Reţine că nu îi datorezi nimănui nimic.

17. Reţine că nimeni nu îţi datorează nimic.

18. Nu regreta timpul şi banii cheltuiţi pentru cunoaşterea lumii.

19. În viaţă mereu să te bazezi doar pe tine.

20. Ai încredere în simţurile tale.

21. Fii răbdător cu oamenii.

22. Admiră natura.

23. Dacă ai dispoziţie prostă, aminteşte-ţi că atunci când vei muri nu o vei avea deloc.

24. Trăieşte azi pentru că ieri s-a dus, iar mâine poate să nu vină.

25. Nu uita că ziua de azi e cea mai bună zi."

 ~Text preluat~