&&&

 Se împlinesc 11 ani de la moartea lui 

- Pierre Brice  - actorul iubit din “Winnetou” care a decedat pe 6 iunie 2015. Actorul a avut o viață remarcabilă, iar cariera sa a fost marcată de succesul extraordinar al rolului său de Winnetou, dar și de diversitatea proiectelor în care a fost implicat de-a lungul decadelor.

Pierre Brice s-a născut într-o familie cu rădăcini nobile în Brest, Franța, pe 6 februarie 1929. 

După ce a urmat studii la Conservatorul 

din Paris, a lucrat ca model și dansator, o carieră care l-a adus în contact cu unii dintre cei mai faimoși oameni din lumea modei și a filmului. Un aspect interesant din tinerețea sa a fost faptul că a pozat adesea alături de Brigitte Bardot, care avea un impact major în industria cinematografică a acelei perioade.

Cariera cinematografică a lui Pierre Brice a început în anii 1950, dar faima i-a venit în 1962, când a fost distribuit în rolul lui Winnetou, un personaj creat de autorul german Karl May. Filmul “Treasure of Silver Lake” (Comoara din lacul de argint) din 1962, a fost primul dintr-o serie de filme western de mare succes în care Brice a jucat rolul principal. Chiar dacă Brice nu era de origine nativ americană, interpretarea sa a fost apreciată de publicul european, iar rolul său a devenit emblematic. A urmat o serie întreagă de filme “0Winnetou” care au consolidat statutul său de vedetă internațională.

Într-un interviu din 2015, Pierre Brice spunea că mulți dintre fanii săi l-au considerat o figură de referință a unui indian “nobil”, dar pe care ei îl vedeau ca pe un simbol al dreptății și al înțelepciunii. Acest lucru a avut o semnificație specială, având în vedere că Winnetou a fost un personaj dedicat apărării drepturilor populațiilor indigene, care lupta împotriva abuzurilor și discriminărilor.

Deși Brice a devenit sinonim cu Winnetou, el nu s-a limitat doar la acest personaj.

A apărut în diverse filme și producții TV, extinzându-și cariera și către alte genuri. În 1967, a jucat rolul împăratului roman Septimius Severus în “Dacii”, un film regizat de Sergiu Nicolaescu. Aceasta a fost o producție românească care a avut un impact semnificativ în estul Europei, iar prezența lui Brice în acest film a demonstrat versatilitatea sa ca actor.

Pierre Brice a avut și o carieră notabilă pe micile ecrane. În 1980, a apărut într-o producție TV numită “Winnetou le mescalero”, o coproducție între Franța și Elveția. Aceasta a adus personajul său de Winnetou în fața unei noi generații, iar Brice a continuat să joace rolul indianului în mai multe producții ulterioare. În 2010, a apărut din nou ca Winnetou într-un documentar televizat german numit “Terra X - Rätsel alter Weltkulturen”.

În 2004, Pierre Brice a publicat o carte autobiografică, “Winnetou și eu”, în care împărtășea amintiri din cariera sa, dar și reflecții despre viața sa personală. A fost distins cu numeroase premii și onoruri pe parcursul carierei sale. Printre acestea se numără Crucea de Merit a Germaniei, precum și premii în Italia și Spania, țări în care a fost apreciat și iubit. La nivel personal, Brice a avut o viață de familie echilibrată și a fost cunoscut pentru modestia sa, chiar și în fața succesului internațional.

Pierre Brice a decedat pe 6 iunie 2015, în Paris, la vârsta de 86 de ani. Moartea sa a lăsat un gol în cinematografia europeană, iar fanii săi au păstrat vie amintirea rolului său de Winnetou. De-a lungul carierei sale, Brice a devenit un simbol al unui tip de cinema clasic, caracterizat de eroi nobili și povești de aventură care îmbinau acțiunea cu lecții despre dreptate și umanitate. După dispariția sa, numeroase tribune de presă și personalități ale cinematografiei i-au adus omagiu, iar moștenirea sa ca “Winnetou” continuă să fie celebrată de generațiile care au crescut cu filmele sale.

În concluzie, Pierre Brice a fost nu doar un actor, ci un simbol cultural în Europa, iar Winnetou va rămâne pentru mult timp un personaj de referință în istori a cinematografică.

$$$

 

Pentru cei care nu stiu Tristan Tzara s-a nascut la Moinesti la data de 16 aprilie 1896 si a decedat la data de 25 decembrie 1963 la Paris .

Din pacate nu s-a pastrat casa memoriala a marelui poet si autor al curentului cultural ,,dadaismul’’ Tristan Tzara care s-a nascut in aceasta zona a Tazlaului Sarat .

Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești si cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

În anul 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski și ajutorul lui Iosif Iser. 

În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia și în final Tristan Tzara. În realitate numele de „Tristan” nu e ales pentru rezonanța particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referință importantă pentru simboliștii care l-au influențat puternic pe tânărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet „trist în țară”.

Dadaismul a reprezentat o mișcare artistică anti-război, născându-se practic din revolta artiștilor împotriva unei societăți războinice, dar și împotriva discriminărilor, mai ales a rasismului. Toate acestea pe fondul istoric al Primului Război Mondial, care i-a determinat pe unii artiști să-și părăsească țările angrenate în luptă și găsească refugiu în Elveția neutră, unde erau feriți de consecințele conflictului. Printre aceștia s-a aflat și românul, evreu de origine, Samuel Rosenstock, cunoscut sub pseudonimul Tristan Tzara. Asupra provenienței acestui pseudonim, rămas în istoria artei, există mai multe teorii, printre care și aceea că numele Tristan ar fi fost ales pentru a face trimitere la celebra opera a lui Wagner. Se pare că în realitate numele a fost ales pentru a exprima starea de spirit pe care poetul o avea în România: trist în țară.

Revenind în Elveția, dacă am fi mers în cafeneaua Cabaret Voltaire din Zurich, prin februarie 1916, am fi putut găsi acolo un grup de tineri intelectuali din diferite părți ale Europei care organizau lungi întâlniri în care își exprimau liber viziunile artistice. Mișcarea care a luat naștere în acest mod trebuia să primească și un nume, ales, desigur, în aceași manieră menită să spargă canoanele tradiționale. Astfel, unul dintre artiștii prezenți în Cabaret Voltaire a deschis la întâmplare, folosind un cuțit pentru hârtie, un dicționar franco-german, la cuvântul dada. În limba franceză se traduce prin căluț de lemn, iar în limba română reprezintă afirmația da, dublată. Așadar, cuvântul a fost considerat potrivit pentru a desemna noua mișcare artistică. Originea numelui este neclară iar Hugo Ball susține că provine din afirmația Da, folosită foarte des în discuțiile purtate de inițiatorii mișcării, de origine românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvântul românesc țara) .

Estetica Dada, care ridiculizează atitudinile naționaliste și materialiste și este un manifest împotriva ororilor războiului, s-a exprimat în diverse zone ale artei, de la poezie, până la fotografie, sculptură sau pictură și s-a raspândit rapid în multe orașe din Europa, dar și în afara continentului, la New York.

Din 1919, mișcarea artistică Dada a început să își piardă din influență, odată cu apariția și consoliarea suprarealimsului, dar moștenirea sa a rămas o contribuție importantă în arta modernă și contemporană la fel ca promotorul său, Tristan Tzara, care a murit în decembrie 1963 în Paris.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) și Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci și cinci de poeme), respectiv manifestele mișcării: Sept manifestes Dada (1924; Șapte manifeste Dada).

În 1920 s-a stabilit la Paris unde a urmat cursuri de chimie la Facultatea de Științe. Devine membru al Asociației studenților români din Franța. Colaborează la revistele avangardiste „Littérature”, „Proverbe”, „391”, „Canibale”, „Dada augrandair” și îi frecventează pe Giacometti, Picasso și Brâncuși.

În 1924 o întâlnește pe artista modernistă suedeză Greta Knutson (1899-1983). Se vor căsători în anul următor, în 8 august 1925, și vor avea un fiu, Christophe, născut în 15 martie 1927. Vor locui într-o casă construită din banii familiei Gretei, pe Montmartre, până în 1937 când cei doi se vor despărți. Separarea se va oficializa însă abia în 25 octombrie 1942.

În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism și distrugere, intră în activitățile mai constructive ale Suprarealismului. Și-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul și a intrat în Rezistența Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetățean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva reprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.

A trăit toți anii războiului în clandestinitate, publicând la foile Rezistenței franceze. La Toulouse, în 1944-1945, a fost președintele Centrului intelectualilor și tot atunci a avut acolo o emisiune radiofonică a Rezistenței franceze. Revine la Paris și, în colaborare cu Eugen Ionescu și Elena Văcărescu, scoate revista „La Roumanie libre”.

În anul 1961 a primit Marele Premiu pentru Poezie Etna Taormina.

Aventurile lui politice îl vor apropia de ființele umane și gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă și uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiției umane.

Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) și La Face intérieure (1953; Fața interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj.

A murit la Paris și a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.

La Moinești există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.

Va multumim.

Foto : Balaita Dorel

&&&

 Preotul care și-a cunoscut sfârșitul

În vara anului 1947, un tânăr preot croat, în vârstă de numai 27 de ani, le mărturisea celor apropiați un lucru greu de înțeles pentru oricine: știa că va muri curând. Nu vorbea cu teamă, nu făcea presupuneri și nu căuta compasiune. Acceptase deja ceea ce credea că îl așteaptă și își continua misiunea cu aceeași liniște și credință care îi călăuziseră întreaga viață.

Numele lui era Miroslav Bulešić.

Născut în anul 1920, într-un mic sat din Istria, și-a simțit încă din tinerețe chemarea către preoție. A studiat la Roma, însă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial l-a obligat să se întoarcă acasă, unde a fost hirotonit preot în 1943, în plin conflict. Oamenii îl iubeau pentru sinceritatea lui, pentru apropierea față de credincioși și pentru curajul cu care își îndeplinea misiunea.

După război însă, vremurile s-au schimbat. Regimul comunist instaurat în Iugoslavia a început o campanie dură împotriva Bisericii. Episcopi au fost arestați, preoți persecutați, iar credința era privită ca un obstacol ce trebuia înlăturat. Mulți au ales tăcerea pentru a supraviețui.

Miroslav nu a putut.

A continuat să vorbească despre credință, să îi apere pe cei mai vulnerabili și să își îndemne seminariștii să rămână statornici, indiferent de preț. În jurnalul său scria o rugăciune simplă și profundă, prin care își încredința viața lui Dumnezeu, dacă aceasta era voia Sa.

La 24 august 1947 a ajuns în satul Lanišće pentru a administra sacramentul Mirului unor copii. Era o zi obișnuită pentru un preot, o zi dedicată credinței și speranței. După slujbă, s-a retras în casa parohială pentru a-i primi și pe cei care sosiseră mai târziu.

Atunci s-a produs tragedia.

Un grup de susținători ai regimului a pătruns cu forța în clădire. L-au trântit la pământ și l-au atacat cu brutalitate. Rănit grav, în ultimele clipe ale vieții sale, Miroslav nu a rostit cuvinte de ură și nici strigăte de disperare. Martorii au povestit că ultimele sale cuvinte au fost o rugăciune:

„Iisuse, primește sufletul meu.”

Avea doar 27 de ani.

Ani la rând, numele lui a fost aproape uitat în afara comunității care îl iubise. Povestea sa a supraviețuit în amintirile oamenilor și în șoaptele celor care au refuzat să lase tăcerea să acopere adevărul.

După căderea comunismului, viața și sacrificiul său au fost redescoperite. În anul 2013, la 66 de ani de la moartea sa, Biserica Catolică l-a declarat martir și l-a beatificat. Zeci de mii de oameni s-au adunat pentru a-i cinsti memoria și pentru a demonstra că unele vieți nu pot fi șterse, indiferent cât de mult încearcă istoria să le ascundă.

Povestea lui Miroslav Bulešić nu este doar despre moarte, ci despre credință, curaj și fidelitate față de propriile convingeri. Este povestea unui om care a ales să nu se ascundă, chiar și atunci când știa că acest lucru îl poate costa totul.

Oare câți dintre noi am avea puterea să rămânem fideli valorilor noastre dacă am ști că prețul ar putea fi propria viață?

#MiroslavBulesic #Credință #Curaj #Istorie #Martir #PovesteAdevărată #PutereaCredinței #Le cțiiDeViață #Memorie #Sacrificiu

$$$

 Italianul care a dat viață chipurilor de pe Muntele Rushmore

Timp de zeci de ani, milioane de oameni au privit cu admirație uriașele chipuri sculptate pe Muntele Rushmore, fără să știe că în spatele unuia dintre cele mai faimoase monumente ale Statelor Unite s-a aflat și talentul unui emigrant italian, un om care a traversat oceanul cu speranța unei vieți mai bune și care avea să lase o amprentă discretă, dar de neșters, asupra istoriei.

Numele lui era Luigi Del Bianco. S-a născut în anul 1892, în Meduno, în regiunea Friuli din Italia, iar asemenea multor compatrioți ai săi, a părăsit pământul natal în căutarea unui viitor mai bun în America. Nu a plecat cu avere sau privilegii, ci cu un dar rar: talentul de a sculpta piatra și de a transforma materia rece și inertă în forme pline de expresivitate.

În anii '20 și '30, Statele Unite lucrau la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte monumentale din istoria lor: sculptarea în stâncă a chipurilor președinților George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln. Proiectul era condus de sculptorul Gutzon Borglum, însă, dintre sutele de muncitori și meșteșugari implicați, acesta a remarcat rapid măiestria excepțională a lui Luigi Del Bianco.

I-a încredințat cea mai delicată și mai importantă etapă a lucrării: realizarea expresiilor și a detaliilor care aveau să dea viață fețelor uriașe. După exploziile controlate și după îndepărtarea maselor mari de rocă, era nevoie de mâna sigură a unui artist. O singură greșeală putea distruge ani întregi de muncă. Suspendat la sute de metri deasupra solului, Luigi petrecea ore întregi modelând priviri, conturând buze și definind trăsături care aveau să devină simboluri ale unei națiuni.

Mulți dintre cei care vizitează astăzi monumentul admiră detalii create chiar de el, fără să-i cunoască numele. Borglum însuși îl considera unul dintre cei mai talentați sculptori de pe șantier. Și totuși, atunci când monumentul a fost finalizat, contribuția sa a rămas aproape necunoscută publicului larg.

Ani la rând, povestea Muntelui Rushmore a fost spusă fără a menționa omul care a ajutat la transformarea unei stânci uriașe într-o operă de artă recunoscută în întreaga lume. Abia după multe decenii, datorită cercetărilor istorice și eforturilor familiei sale, numele lui Luigi Del Bianco a început să primească recunoașterea pe care o merita.

Povestea lui ne amintește că istoria nu este construită doar de cei ale căror nume apar în manuale, ci și de oamenii care muncesc în tăcere, cu pasiune și devotament, lăsând în urmă opere care dăinuie peste generații.

Luigi Del Bianco nu a fost chipul unei națiuni.

A fost mâna care i-a dat expresie.

Oare câte alte persoane extraordinare au schimbat lumea fără ca numele lor să fie cunoscut de milioane de oameni?

#LuigiDelBianco #MonteRushmore #Istorie #EmigranțiItalieni #PoveștiAdevărate #OameniUitați #ArtăÎnPiatră #Moștenire #IstorieVie  #DestineExtraordinare

&&&

 Edda Mussolini – Fiica dictatorului care și-a pierdut tatăl, soțul și lumea pe care o cunoscuse

Născută în anul 1910, Edda Mussolini a fost primul copil al lui Benito Mussolini și al soției sale, Rachele Guidi. Viața ei avea să se desfășoare în centrul unor evenimente care au schimbat istoria Europei, însă, dincolo de politică și putere, povestea sa este și una despre iubire, loialitate, trădare, pierdere și supraviețuire.

În anul 1930 s-a căsătorit cu Galeazzo Ciano, unul dintre cei mai influenți oameni ai Italiei fasciste și viitor ministru de externe. Frumoși, eleganți și mereu în atenția publicului, cei doi au devenit unul dintre cele mai cunoscute cupluri ale epocii. Au avut trei copii și, deși mariajul lor a fost marcat de numeroase infidelități de ambele părți, au rămas profund legați unul de celălalt și uniți prin dragostea pentru familie.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial însă, diferențele de opinie dintre Galeazzo și socrul său au devenit tot mai evidente. Dacă Edda susținea alianța cu Germania nazistă, Galeazzo privea cu îngrijorare direcția în care era împinsă Italia. În cercurile puterii era deja considerat suspect, iar Adolf Hitler însuși l-ar fi descris drept un posibil trădător.

Momentul decisiv a venit la 25 iulie 1943, când Marele Consiliu Fascist a votat moțiunea care a dus la căderea lui Benito Mussolini. Galeazzo Ciano a votat în favoarea acesteia, convins că nu îi va face rău socrului său. S-a înșelat.

În lunile care au urmat, a fost arestat și acuzat de trădare. Edda a luptat cu disperare pentru a-i salva viața. A încercat să-l convingă pe tatăl ei să intervină, a apelat la influențe politice și a amenințat chiar că va publica jurnalele secrete ale soțului său, documente care conțineau informații delicate despre conducerea fascistă și despre relațiile dintre Mussolini și Hitler.

În acea perioadă a apărut și figura misterioasă a jurnalistei germane Felizitas Beetz, care, deși era agent al serviciilor secrete naziste, a dezvoltat o relație apropiată cu Galeazzo și chiar o prietenie sinceră cu Edda. S-a încercat organizarea unei operațiuni de salvare care să-l scoată pe Ciano din închisoare și să-l ducă într-o țară neutră, însă planul a fost descoperit și anulat chiar înainte de a fi pus în aplicare.

La 11 ianuarie 1944, Galeazzo Ciano a fost executat prin împușcare.

Pentru Edda, acea zi a însemnat sfârșitul unei lumi.

Cu documente false și având asupra sa celebrele jurnale ale soțului, a reușit să fugă în Elveția împreună cu copiii. După război a fost extrădată în Italia, judecată și condamnată la doi ani de exil intern pe insula Lipari. A pierdut averea, proprietățile și poziția socială de care se bucurase odinioară.

Dar nu s-a resemnat.

A luptat în instanță și a reușit să își recupereze bunurile confiscate. S-a întors pentru o vreme la Capri, apoi s-a retras treptat din viața publică și s-a stabilit la Roma. Nu și-a iertat niciodată pe deplin tatăl pentru că nu a făcut nimic pentru a-i salva soțul, iar resentimentul a fost atât de puternic încât a preferat să fie cunoscută drept contesa Ciano și nu drept fiica lui Mussolini.

Edda Mussolini a murit la 9 aprilie 1995, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântată alături de Galeazzo Ciano, omul pe care l-a iubit și pentru care a luptat până în ultima clipă.

Povestea ei rămâne una dintre cele mai dramatice și complexe din istoria secolului XX, o viață prinsă între iubire și politică, între loialitatea față de familie și tragediile unei epoci care a schimbat destinul a milioane de oameni.

Oare cât de departe ați merge pentru a salva persoana iubită, chiar și atunci când între voi și ea s-ar afla cele mai puternice forțe ale vremii?

#EddaMussolini #GaleazzoCiano #Istorie #AlDoileaRazboiMondial #Italia #PovestiAdevarate #DestineExtraordinare #IstorieVie #Dragost eSiSacrificiu #MemoriaIstoriei

$&&

 Călăul din Marrakech – Omul care a ascuns zeci de victime sub propriul magazin

La începutul secolului al XX-lea, orașul Marrakech era tulburat de dispariția misterioasă a mai multor tinere. Familii întregi își căutau fiicele, surorile sau nepoatele fără să știe că, în spatele unei prăvălii aparent obișnuite, se ascundea unul dintre cele mai întunecate secrete din istoria Marocului.

În centrul acestei povești se afla Hadj Mohammed Mesfewi, un cizmar și comerciant respectat la prima vedere, un om pe lângă care treceau zilnic zeci de persoane fără să bănuiască oroarea care se desfășura dincolo de ușa atelierului său.

Mesfewi își alegea victimele dintre tinerele care îi treceau pragul. Unele veneau pentru a cere ajutor la scrierea unei scrisori, altele pentru diferite servicii. Pentru a le câștiga încrederea, era ajutat de o femeie în vârstă de aproximativ 70 de ani, cunoscută sub numele de Annah. Prezența unei alte femei le făcea pe victime să se simtă în siguranță.

Dar siguranța era doar o iluzie.

După ce erau ademenite, femeile erau drogate, jefuite și ucise. Ceea ce a șocat cel mai mult autoritățile a fost faptul că multe dintre sumele furate erau extrem de mici, ceea ce sugera că viața umană valora pentru criminal mai puțin decât câțiva bani.

Ani la rând, disparițiile au rămas fără răspuns.

Totul s-a schimbat atunci când familia unei tinere dispărute a reconstituit cu atenție ultimele sale deplasări și a descoperit că fusese văzută pentru ultima dată intrând în magazinul lui Mesfewi.

Investigația care a urmat avea să dezvăluie un adevărat coșmar.

Sub podeaua și în jurul prăvăliei au fost descoperite rămășițele a zeci de femei. Anchetatorii au concluzionat că numărul victimelor ar fi putut ajunge la cel puțin 36, transformând cazul într-unul dintre cele mai șocante crime în serie ale vremii.

Vestea s-a răspândit rapid în întreaga lume.

Însă, dincolo de titlurile senzaționale și de detaliile macabre, adevărata tragedie rămâne cea a victimelor, femei ale căror nume și povești au fost în mare parte uitate de istorie.

Mesfewi a fost găsit vinovat. Inițial, sentința prevedea o execuție prin crucificare, însă reacțiile internaționale au determinat modificarea acesteia. Nici această schimbare nu a fost suficientă pentru locuitorii din Marrakech, care cereau o pedeapsă exemplară.

Timp de patru săptămâni, înaintea execuției, era scos zilnic în piață și biciuit în public. În cele din urmă, la 11 iunie 1906, a fost executat într-un mod care a stârnit controverse chiar și la acea vreme. A fost închis într-o nișă zidită din bazarul orașului, unde și-a petrecut ultimele clipe.

Mai bine de un secol mai târziu, cazul continuă să fie amintit nu doar pentru cruzimea criminalului, ci și ca un avertisment despre cât de ușor pot fi exploatate încrederea și vulnerabilitatea oamenilor de către cei care ascund intenții întunecate sub o aparență obișnuită.

Poate cea mai importantă întrebare nu este cine a fost criminalul, ci cine au fost femeile ale căror vieți au fost curmate și pe care istoria aproape că le-a uitat.

#Istorie #Marrakech #Maroc #CrimeDinIstorie #PoveștiAdevărate #IstorieÎntunecată #CazuriCelebre #IstorieMondială #VictimeUitare #LecțiileT recutului #TrueCrime #IstorieVie

$$$

 S-a întâmplat în 8 iunie1810: În această zi, s-a născut Robert Schumann, compozitor, pianist şi critic muzical german. Robert Schumann (d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.

S-a născut la Zwickau, în Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul „Portrete ale bărbaților celebri".Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, „Juniusabende" și „Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.

În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el.Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filosofiei, iar „copilul Naturii" pur și simplu a început să compună.

Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830, îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an, scrie mamei sale, „Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai „slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig.Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.

Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan și Eusebius (omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.

Însă până la vremea când Schumann a scris Papillons (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele și caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraților săi: „citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papillons reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade." În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locuri fiind interpretată prima parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.

Până la începutul verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834.El afecta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în mod decis în noul jurnal.

Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi obscure.În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul „Estrella" al uneia dintre secțiuni, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul „Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papillons, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.

Pe 3 octombrie 1835, Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht.După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero și Leander.

Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieții sale se sfârșește.Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese.Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin înrudită lui decât lirica introspectă.În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.

În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale.Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale. În 1843 scrie Paradis și Stiloul, primul eseu despre muzica vocală concertată.Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase și iarna revizitează Viena, călătorind la Praga și Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden și Leipzig erau singurele mari orașe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.

Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck și Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilitățile operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris: „Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită 'Opera germană'.Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin și Till. Între 1850 - 1854, creațiile lui Schumann sunt extrem de variate.În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"

La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa.Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze.Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare.Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.

Surse:

Valentina Sandu-Dediu, Robert Schumann, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011

https://www.schumann-portal.de/Biography_Robert.html

https://www.britannica.com/biography/Robert-Schumann

https://www.bbc.co.uk/music/artists/3cd3882c-00f8-4362-a0c2-ad89ed248533

http://www.scritub.com/personalitati/ROBERT-SCHUMANN22211181522.php

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/schu mann-robert-schumann