$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie1512: La această dată, opera lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine a fost arătată, pentru prima dată, publicului. Capela Sixtină (în italiană Cappella Sistina, în latină Sacellum Sixtinum ori Aedicula Sixtina) este capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele. Capela se găsește în dreapta Bazilicii Sfântul Petru și este cunoscută în toată lumea, fiind locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime, corespunzând - conform tradiției biblice - dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Capela are două părți: una mai mare împreună cu altarul, rezervată ceremoniilor religioase, și alta mai mică pentru credincioși. În timpul solemnităților mai importante, pereții laterali sunt acoperiți cu tapiserii executate după modele de Rafael. Planurile arhitectonice aparțin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcție au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de' Dolci. Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 și a fost dedicat Înălțării la cer a Fecioarei Maria.

Picturile de pe pereții laterali au fost executate de cei mai mari artiști ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli și de ajutoarele lor, printre care Pinturicchio, Pietro di Cosimo și Bartolomeo della Gatta. Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecționate după conceptul medieval de împărțire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, a doua de la Moise până la nașterea lui Isus Cristos, a treia fiind epoca creștinismului. În 1508 Papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în șir pe schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste trei mii de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după renovarea Capelei între 1981 și 1994, și-au recăpătat în întregime strălucirea.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișează figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credință. Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast picture iar a doua zi a puu fi văzută de public.Autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii '90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.

Surse:

http://www.e-communio.ro/stire4065-17-curiozitati-ale-capelei-sixtine

https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/capela-sixtina-vatican-roma-123447.html

http://epochtimes-romania.com/news/20-de-lucruri-uimitoare-despre-capela-sixtina-ce-a-ascuns-michelangelo-in-pictura-sa---250651

https://oracoolblog.wordpress.com/2010/11/27/capela-sixtina-incredibila-incursiune-in-arta-crestina-renascentista/

https://destepti.ro/capela-sixtina-din-vatican

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie1599: La această dată, avea loc intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul (1599-1600), iar Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean. După victoria asupra lui Andrei Bathory, în bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599), Mihai Viteazul a intrat triumfător în Cetatea Alba Iulia, primind cheile oraşului chiar din partea episcopului Demetrius Napragy. 

Deşi nu a fost recunoscut de Dieta Transilvaniei decât ca un guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei. Avea încuviinţarea împăratului Rudolf II care dorea să păstreze Transilvania răzvrătită sub control politic .În „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu ne descrie în cuvinte alese fericitul eveniment. Mihai Viteazul, prin opera sa politică, devenise deja un laitmotiv pentru întreaga societate românească. Bălcescu a editat volumul în contextul revoluției de la 1848, pentru a sublinia relevața dorințelor naționale și de a-i însufleți pe toți cei care doreau eminaciparea românilor.

„Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-și tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia.Prin toate orașele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puști în semn de veselie și primindu-l cu mare dragoste și entuziasm. Apropiindu-se de Alba, locuitorii orașului și ai județului îl întâmpinară cale de o leugă (2200 de metri) înainte cu multă cinste și daruri.În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său.El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra țării Ardealului, ce el dobândise cu sabia, o viață îndelungată și izbânzi multe, care să se adaoge unile peste altele. 

În aceeași zi, luni 1 noiemvrie, Mihai-Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Dorința ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită priveliște, adăogându-se la vesela îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părțile noastre. Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile uliței în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul și clerul său, isnafurile (corporațiile) orașului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbițe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și flașnete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji învestiți cu mare eleganță încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi(grăjdar domnesc) duceau de frâu opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint, și împodobiți cu pene mari. 

Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu legate cu aur; o manta lungă albă de mătase țesută cu fir, având pe de lături țesuți vulturi de fir; tunică albă de aceeași materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiți cu pietre scumpe și botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu aur și rubine. O ceată de zece lăutari țigani urma îndată după domn, cântând imnuri naționale.Apoi venea o mulțime de boieri și ofițeri străluciți, toți călări, și o numeroasă trupă de soldați. Lângă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute și plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus.Astfel, în mijlocul concertului trâmbițelor, tobelor și altor instrumente, la sunetul clopotelor și vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului și trase la palatul domnesc. 

În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ștefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, și îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă.„Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prințului Andrei”. La care vorbe Mihai răspunse:„Ce, nu sunt încă biruitor?”Toată ostășimea se împărți în liniște și cu orânduială prin birturi și case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor.Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rău, știind pe strașnicul domn acolea. Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor orașelor țării, care se grăbiră a trimite deputați la Mihai, spre a-i aduce supunerea și credința lor și a cere mila și ocrotirea lui. Cetatea Clujului, la cea dintâi somație ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie și primi în garnizoană 1.000 soldați supt comanda banului Mihalcea. 

Mihai porni 3.000 soldați spre a aduce la supunere toată țara de jos și într-aceeași vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila și iertarea sa la toți deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele și vor asculta de dânsul și de slujbașii săi.El obști acest decret în toate părțile prin obicinuiții curieri. Astfel, toată țara Ardealului, până la Solnocul din acest ținut, era acum supusă lui Mihai, deosebit numai de cetățile Husta și Uioara. Mihai începu a purta titlul următor: „Mihai, voievodul Țării Romănești, al sfințitei maiestăți cezaro-crăiești consilier și locoțiitor asupra Ardealului, și a oastei maiestăței dincoace de Ardeal și de părțile lui supuse căpitan etc.”

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/despre-mihai-viteazul-si-intrarea-in-alba-iulia-octombrie-1599-de-dan-manolache/

https://alba24.ro/astazi-se-implinesc-418-ani-de-la-intrarea-triumfala-a-lui-mihai-viteazul-in-cetatea-alba-iulia-608864.html

https://www.dacoromania-alba.ro/nr56/412_Mihai_Viteazu.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/intrarea-lui-mihai-viteazul-in-alba-iulia-primul-pas-spre-cea-dintai-unire-a-romanilor/

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie 1770: La această dată, s-a născut Constantin Diaconovici-Loga, cărturar de orientare latinistă; luptător pentru răspândirea culturii naţionale printre românii bănăţeni; cunoscut mai ales prin „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor" (1822), meritorie încercare de sistematizare a noţiunilor şi de creare a unei terminologii gramaticale româneşti. Constantin Diaconovici-Loga (n. Caransebeş - 12 noiembrie 1850, Caransebeş), pedagog şi scriitor bănăţean care s-a dedicat emancipării culturale a românilor bănăţeni.

Bunicul lui Constantin a fost Vasile Loga venit în Banat de la mănăstirea Tismana cu 50 familii de Olteni, după ce turcii au plecat de aici. S-a aşezat lângă Vârşeţ (azi în Serbia). Vasile a avut doi fii, pe Eustaţiu şi Gheorghe. Gheorghe a devenit pictor de biserici, conducând şi şcoala de zugravi întemeiată de tatăl său. Gheorghe şi-a luat numele de Diaconovici, pe lângă cel de Loga. S-a mutat la Caransebeş, unde s-a născut fiul său, Constantin. Constantin a fost de religie ortodox. S-a căsătorit şi a avut nouă copii. Aflat la studii de drept în capitala Ungariei, Diaconovici-Loga vede că traseul politic spre care se îndreaptă cariera lui nu i se potriveşte şi că preocupările sale pedagogice şi cultural-naţionale sunt mai importante. La insistenţele românilor din Pesta el deschide prima şcoală românească din capitala Ungariei. Astfel, perioada cât a stat aici s-a transformat într-o luptă continuă pentru ridicarea românilor. La iniţiativa lui s-a înfiinţat prima societate a femeilor române din Pesta, tot el a smuls biserica română din mâna grecilor şi tot el a introdus limba română în această biserică.

În perioada când Constantin Diaconovici-Loga era la Budapesta, românii bănăţeni reuşeau, după multe încercări şi greutăţi, să înfiinţeze o şcoală normală în limba română la Arad. Aceasta avea nevoie profesori români, care şi aşa erau foarte puţini. La şcoala din Arad au fost numiţi profesori figurile cele mai importante din cultura românilor bănăţeni: Dimitrie Ţichindeal, Ioan Mihiuţ, Iosif Iorgovici şi Constantin Diaconovici-Loga. Acesta din urmă, la chemarea şcolii din Arad, părăseşte numaidecât Budapesta şi se instalează la catedra de „gramatică şi concept românesc”. Tot el a fost profesor de tipic şi cântare bisericească. La Arad s-a dedicat pedagogiei, dar şi luptei pentru drepturile culturale ale românilor. Alături de Dimitrie Ţichindeal a combătut pe toate planurile piedicile sârbilor de sub conducerea mitropolitului din Carloveţ, care încerca pe toate căile să menţină biserica românească sub ierarhia sârbească.Pe lângă lupta sa naţională Diaconovici-Loga a desfăşurat în această perioadă şi o bogată activitate ca scriitor. În 1818 publică la Buda „Ortografia sau dreapta scriere”, la 1822-1823 publică manualul „Gramatica română”, de o deosebită valoare pentru elevii şcolilor normale, iar în 1826 întocmeşte un „Octoih şi tipicon cu catavaseriu” tipărit în 1826, care a fost intens folosit în bisericile româneşti pentru mai bine de un secol.

În 1830, Consiliul aulic de război îl numeşte pe Constantin Diaconovici-Loga în funcţia de director al şcolii naţionale din regimentul de graniţă româno-iliric, cu sediul la Caransebeş. L-a înlocuit pe cărturarul Nicolae Stoica de Haţeg, ajuns la o vîrstă înaintată. Era o misiune pe care şi-a îndeplinit-o cu mult zel, animat fiind de dorinţa de a înflori învăţătura în limba românilor. La Caransebeş a organizat învăţământul milităresc şi a primit sprijinul autorităţilor pentru întărirea şcolii datorită succesului pe care l-a avut. În timpul acesta a publicat trei cărţi bisericeşti dintre care se remarcă „Epistolariul românesc”, publicat în 1841 la Buda, care conţine şi două studii istorice importante: „Începutul organizaţiei şcoalelor preparande în Arad pentru români” şi „Despre organizaţia şcoalelor preparande din districtul milităresc”. Şcoala din Caransebeş a fost mutată în 1836 la Biserica Albă (în Banatul sârbesc, la graniţa cu România), pentru a deservi mai multe comunităţi.Constantin Diaconovici-Loga s-a întors în 1850 la Caransebeş să-şi continue cursul de pedagogie la şcoala normală, dar în acelaşi an, slăbit de bătrâneţe, s-a stins din viaţă.Din opera sa au mai rămas în manuscris o serie de scrieri cu caracter istorico-religios, precum şi o „Istorie a românilor, dela zidirea Romei, până la înjugarea Ţarigradului de Turci”. Constantin Diaconovici-Loga a rămas în conştiinţa bănăţenilor un simbol al emancipării culturale a românilor din Banat.

Surse:

Iliescu, Ion (îngr. ed.), Constantin Diaconovici Loga, Universitatea din Timişoara, Extensiunea Ştiinţifică şi Culturală, Timişoara 1971

Cosma, Aurel - Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977

https://crispedia.ro/constantin-diaconovici-loga/

https://www.pressalert.ro/2015/05/dascalul-constantin-diaconovici-loga-a-contribuit-decisiv-la-reinfiintarea-scolilor-romanesti-in-banat-cum-a-luptat-pentru-emanciparea-banatenilor/

http://inst-puscariu.ro/SextilPuscariu/SPIII/pagini/CSP_III%20[Pages%20381%20-%20388].pdf

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A13019/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie1823: În această zi, s-a născut Lascăr Catargiu, om politic român, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României. Lascăr Catargiu (n. Iaşi - d. 30 martie 1899, Bucureşti), om politic român, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator până la sfârşitul vieţii. Lascăr Catargiu a fost unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea. El s-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România. 

Disensiunile sale cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator. A ocupat timp de patru mandate funcţia de prim-ministru şi timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne. De asemenea, Catargiu a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.

Lascăr Catargiu s-a născut într-o familie veche de boieri moldoveni, tatăl său fiind Constantin Catargiu.Primii ani de şcoală îi urmează în pensioane particulare. După terminarea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei. Tânărul Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843 - 1844) şi prefect (pârcălab) de Neamţ. Pe 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza îl exilează la moşia sa din judeţul Neamţ. Pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu revine în administraţia de stat. În 1853 este numit pârcălab de Iaşi, iar anul următor ocupă aceeaşi funcţie în Covurlui.Timp de doi ani, până în 1856, ocupă poziţia de agă al Poliţiei Iaşi.

Unionist convins, Lascăr Catargiu desfăşoară o bogată activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie. Aşadar, tânărul politician s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza. După Unirea Principatelor, activează pentru scurt timp ca membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie - 10 noiembrie 1859). Catargiu intră în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C. A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului.

Între 11 februarie - 10 mai 1866, Lascăr Catargiu face parte din Locoteneţa domnească, un organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin. Totodată, Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai - 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională. La sfârşitul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. În perioada următoare, s-a numărat printre susţinătorii domnitorului Carol I în vremurile tulburi ale mişcării antidinastice. În momentul când Carol a decis să abdice, Catargiu a venit la palat, încercând să-l convingă să renunţe la decizie. Atunci, Catargiu a pronunţat memorabila frază: „Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara!". Domnitorul a cerut un guvern puternic cu care să aplice politica sa reformatoare, astfel că Lascăr Catargiu a format un guvern de orientare conservatoare pe 11 martie 1871, declarând: „vom aplica constituţiunea cu toată sinceritatea, litera şi spiritul ei”; „eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”; „nu ne vom abate un singur moment de la calea legilor şi a libertăţii garantată prin buna ordine”. A fost primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative.

Timp de cinci mandate la conducerea Ministerului de Interne, Catargiu a susţinut şi s-a adoptat legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale (în locul dorobanţilor), potrivit căreia se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri (practic un jandarm la o sută de locuitori contribuabili), Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867). În ministeriatul său a fost aprobată „Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne” (1892), s-a înfiinţat Serviciul fotografic, primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, a fost aprobat „„Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate”, „Legea poliţiei vânatului”.

La 3 februarie 1880, Catargiu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică. După decesul lui Emanoil Costache Epureanu, în septembrie acelaşi an, Comitetul executiv al PC îl alege în funcţia de preşedinte, poziţie în care a rămas până la moartea sa. În perioada marii guvernări liberale, Catargiu a fost liderul ce mai ferm al opoziţiei. În acest sens acţionat pentru formarea „Opoziţiei Unite”, în cadrul căreia a coalizat majoritatea grupărilor politice care doreau înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. De asemenea, în martie 1884, are loc fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu. Din această fuziune a rezultat o formaţiune politică hibridă, intitulată Partidul Liberal Conservator. La sfârşitul anului 1888, liderul conservator are un mandat de trei luni în fruntea Adunării Deputaţilor. În perioada 29 martie 1889 - 3 noiembrie 1889, Lascăr Catargiu devine şi preşedintele Consiliului de miniştri. După căderea lui Brătianu, coaliţia conservatorilor cu liberalii sinceri nu şi-a mai găsit sensul, astfel că, în noiembrie 1891, PLC se dizolvă. Conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator, iar sincerii se întorc în Partidul Naţional Liberal. Lascăr Catargiu obţine un al patrulea mandat la conducerea Guvernului României, între 27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895. Rămâne un membru marcant în viaţa politică românească până la sfârşitul vieţii.

Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum afirma Ion Luca Caragiale, ca un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”. Titu Maiorescu, referindu-se la liderul conservator, aprecia: „era un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”. Lascăr Catargiu a încetat din viaţă pe 30 martie 1899, la vârsta de 76 ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.rador.ro/2018/11/01/portret-lascar-catargiu-unul-dintre-cei-mai-importanti-oameni-de-stat-din-istoria-romaniei/

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/lascar-catargiu-eu-nu-voi-permite-ca-ulita-sa-ne-faca-legi/

http://fundatiacarol.ro/text-integral-scrisoare/

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie1925: La această dată, a avut loc înscăunarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; prin lege, la 23 februarie1925, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei a fost ridicat la rangul de Scaun Patriarhal, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, devenind, în calitatea sa de primat al României, primul patriarh al BOR. Ziua de duminică, 1 noiem­brie 1925, i-a reunit la Bucu­rești pe toți ierarhii și demnitarii români, la care s-au alăturat oaspeții delegați ai Bisericii Ortodoxe surori. În seara zilei de 31 octombrie, în catedrala istorică a Mitropoliei Ungrovlahiei, s-a slujit Prive­gherea la care au asistat oaspeții din toate colțurile lumii, numeroși clerici și credincioși, toți având lumânări aprinse în mâini, parcă în așteptarea unei Învieri. Însă, solemnitatea învestiturii patriarhului avea să-și arate strălucirea abia a doua zi, la 1 noiembrie 1925, moment grandios sporit de sutele de mii de participanți.

Jertfa eroilor români să­vârșită în primul război mondial a făcut posibilă unirea românilor sub un singur sceptru și într-un singur suflet. Trupul țării a fost întregit la 1 decembrie 1918 prin memorabilul act care consfințea pentru vecie unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii din nord-vest cu România, în timp ce Basarabia și Bucovina deja făceau parte din România. După Unirea de la 1 decembrie 1918, etapa firească următoare era acum unificarea bisericească sub conducerea unui unic for superior: Sfântul Sinod. Biserica Ortodoxă Română avea nevoie ca misiunea și spiritualitatea creștină să îmbrace o altă haină, să își organizeze viața lăuntrică într-o mai mare inde­pen­dență față de Stat și, mai ales, să își eficientizeze organismele administrative interne de funcțio­nare. Aceasta pentru că în Biserica Ortodoxă din provinciile românești se resimțeau influențele nefaste, fie ale Curții imperiale din Viena (pentru Transilvania și Bucovina), fie ale absolutismului țarist (pentru Basarabia).

Unificarea bisericească a intrat, la doar câteva luni după Unire, în atenția ierarhilor din Transilvania (întruniți în consfătuire la Sibiu, pe 23 aprilie 1919), apoi a Sfântului Sinod de la Bucu­rești (întrunit la Mănăstirea Sinaia, în perioada 12-25 iunie 1919). Cu acest prilej a fost evidențiată necesitatea introducerii în România Mare a unei organizări biseri­cești autonome pe baze consti­tuționale, cu chemarea ierarhilor din toate provinciile în Sfântul Sinod ca membri de drept istoric și canonic, hotărâre aprobată în unanimitate de ierarhii provinciilor istorice românești, la 30 decembrie 1919. În ziua următoare, la 31 decembrie 1919, Episcopul Caranse­be­șului, Miron Cristea, a fost ales Mitropolit Primat (în scaunul vacant încă de la 1 ianua­rie 1919) și învestit la 1 ianuarie 1920. El era un simbol al unirii fraților transilvăneni cu România, ca unul care fusese un participant implicat direct în Adunarea de la Alba Iulia, desfășurată la 1 decembrie 1918. După unificarea bisericească a provinciilor românești, între ierarhii, clerul și intelectualii români din România Mare, s-a născut ideea de a se face un necesar pas înainte, acela ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rangul de Patriarhie. Primul care a ridicat problema a fost preotul academician Gheor­ghe Ciuhandu, renumit istoric militant unionist, consilier eparhial la Arad, președinte al Asociației Clerului „Andrei Șaguna” din Transilvania. Lui i s-a alăturat savantul Nicolae Iorga, care arăta că, după Constituția din 1923,„Biserica noastră Ortodoxă Română era dominantă, și pe temeiuri logice, istorice și canonice, aceasta putea și trebuia să fie înălțată la rangul de Patriarhiei autocefală.”

Inițiativa a fost adusă în plenul Sfântului Sinod de Mitropolitul Pimen al Moldovei și semnată de toți ierarhii provinciilor românești, la 4 decembrie 1924.Lucrările au continuat și în anul următor, astfel încât la 4 februarie 1925, având în vedere vechimea creștinismului românesc, numărul eparhiilor din țară, statutul lor istoric și canonic, noua situație a României Unite, când românii aveau propria suveranitate politică și bisericească, s-a considerat pe drept cuvânt că românii „aveau dreptul să recunoască pe mitropolitul de la Bucu­rești cu titlul de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României” (actul de înființare a Patriarhiei Române - arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească, 1925, pp. 30-34). 

 În aceeași ședință din 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a luat cuvântul și a mulțumit, arătând că prestigiul trece asupra Sfântului Sinod și credincioșilor Bisericii, tot atunci, el ridicând problema înălțării unei mărețe „Catedrale a Mântuirii Nea­mului” (arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească, pp. 39-41). La 12 februarie 1925, Senatul și, la 17 februarie 1925, Camera Deputaților au votat Legea prin care se înființa Patriarhia României, iar regele Ferdinand a promulgat-o la 23 februarie același an, cu numele de „Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal”. Ca urmare a acestei recunoașteri, Mitropolitul Primat Miron Cristea a expediat scrisori prin care anunța Bisericile Ortodoxe surori asupra celor hotărâte în România. Bisericile surori au trimis scrisori irenice de felicitare și de recunoaștere a istoricului moment de înălțare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Ceremonialul învestirii Mitropolitului Primat Miron Cristea ca Patriarh al României a fost fixat pentru data de 1 noiembrie 1925. A fost publicat un program cu toate momentele acestui eveniment, așa cum se procedează la orice solemnitate de cel mai înalt rang. Ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, i-a reunit la București pe toți ierarhii și demnitarii români, la care s-au alăturat oaspeții dele­gați ai Bisericii Ortodoxe surori.

Miron Cristea (n. 18 iulie 1868, Topliţa - d. 6 martie 1939, Cannes, Franţa), pe numele său de botez Ilie, a fost primul patriarh al României, preşedinte al Consiliului de miniştri şi membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. În momente de criză pe scena politică românească, a fost numit mai mult ca simbol în funcţiile cele mai înalte din administraţia de stat, Înalt Regent, în timpul crizei dinastice, şi preşedinte al Consiliului de miniştri, atunci când regele Carol al II-lea şi-a instaurat regimul autoritar. Pe numele de botez Ilie, făcea parte dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Gheorghe şi Domniţa Cristea. Urmează cursurile Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu (1887 - 1890), apoi profesează pentru o scurtă perioadă la Şcoala confesională românească din Orăştie. După această experienţă, pleacă la Budapesta şi vreme de cinci ani a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie (1891 - 1895), unde îşi obţine licenţa şi doctoratul, cu o teză despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când revine în ţară, este numit secretarul consistoriului (1895 - 1902), consilier-asesor (1902 - 1909) la Arhiepiscopia Sibiului. În 1901, este hirotonit diacon, iar anul următor este călugărit sub numele de Miron la mănăstirile Hodoş şi Brodrog. A urcat rapid pe treptele ierarhice bisericeşti, iar pe 25 aprilie 1910, Miron Cristea este ales episcop al Caransebeşului. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa. Miron Cristea a avut o activitate publicistică intensă. Şi-a făcut debutul încă din perioada liceului la revista Familia din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. Ulterior, colaborează şi la alte publicaţii precum Tribuna, Gazeta Transilvania, Românul, Revista Orăştiei, Foaia poporului român (Budapesta), Libertatea, Lupta, Luceafărul, Universul şi altele. Împreună cu Octavian Goga, fondează publicaţia Ţara noastră (1910).

Pe 1 decembrie 1918, participă la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, apoi a fost component al delegaţiei care a mers la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii cu Regatul României a provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. La 7 iunie 1919, Miron Cristea a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin aceasta şi activitatea publicistică desfăşurată până atunci. Pe 19 decembrie 1919, este ales mitropolit primat al României, cea mai înaltă funcţie ecleziastică din acele vremuri. În acestă calitate, Miron Cristea a realizat definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate. În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de Patriarhie, astfel că, la 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925.

Sub el s-a făcut unificarea bisericească din noul stat român unitar şi s-a votat Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Totodată, a reapărut revista „Biserica Ortodoxă Română" (1921), a iniţiat apariţia revistei „Apostolul", organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), s-a îngrijit de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din 1936 (în traducerea preoţilor profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitul Nicodim), precum şi a unor ediţii din Noul Testament, a sprijinit tipărirea de cărţi teologice în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane. Miron Cristea a reuşit să înfiinţeze un Seminar teologic în Câmpulung (1922) pentru orfanii de război şi Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1927). A contribuit la întărirea legăturilor cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), Anglia (1936), Polonia (1938) sau prin delegaţiile străine pe care le-a primit şi a sprijinit participarea teologilor ortodocşi români la congres şi întâlniri ecumeniste peste hotare sau convocarea unor asemenea întâlniri în ţară (Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică etc).

La sfârşitul anului 1925 se declanşează o nouă criză dinastică, când principele Carol renunţă pentru a treia oară la prerogativele de moştenitor al Coroanei. La Consiliul de Coroană din 30 decembrie 1925, regele Ferdinand a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15. În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi au depus jurământul.În timp, din cauza luptei permanente pentru putere a formaţiunilor politice, Regenţa şi-a pierdut continuu din prestigiu şi autoritate. Miron Cristea îi mărturisea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”. Această stare de fapt a fost speculată de Carol. Acesta a sosit inopinat la Bucureşti, şi în două zile a reuşit să îşi atragă de partea sa majoritatea liderilor politici, pe 8 iunie 1930 fiind restaurat pe tronul României.

Patriarhul Miron Cristea a mai fost încă odată adus în prim-planul scenei politice pe 10 februarie 1938, când regele Carol al II-lea l-a desemnat în funcţia de prim-ministru al României. Prezenţa patriarhului în această funcţie a fost mai mult una simbolică, căci prin această lovitură, regele a reuşit îşi instaureze regimul autoritar şi să îşi aroge atribuţii executive şi legislative sporite, în defavoarea celorlalte instituţii ale statului. Din Consiliul de miniştri făceau parte numai apropiaţi ai regelui şi susţinători ai noului regim. Acesta a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938 şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie 1938.Patriarhul Miron Cristea a decedat în Franţa pe 6 martie 1939, la vârsta de 71 de ani, când încă era preşedintele Consiliului de miniştri. A fost înmormântat la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003) Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://patriarhia.ro/v-a-perioada-dintre-1918-si-1944-975.html

https://basilica.ro/1-noiembrie-1925-se-implinesc-astazi-88-de-ani-de-la-intronizarea-primului-patriarh-al-bisericii-ortodoxe-romane-miron-cristea/

https://ziarullumina.ro/documentar/93-de-ani-de-la-intronizarea-primului-patriarh-al-romaniei-138577.html

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie1960: În această zi, a murit arhitectul George Matei Cantacuzino, figură proeminentă a arhitecturii româneşti interbelice; cunoscut şi ca pictor, eseist, estetician şi memorialist. A fost fiul diplomatului N. B. Cantacuzino. Născut la Viena la data de 23 martie 1899, va urma cursurile liceale la Montreux şi Lausanne. 

Ulterior va studia arhitectura la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Paris, secţia arhitectură. În pictură, va fi elevul lui Othon Friez şi al lui Aro Jo. În ţară, a fost deputat între anii 1931-1933, iar între 1942-1948 a fost profesor suplinitor de istoria şi teoria arhitecturii. Printre construcţiile importante pe care le-a construit se numără Palatul Crissoveloni, Palatul Elisabeta, Arsenalul de aviaţie de la Braşov, Hotelul Belona de la Eforie, Hotelul Rex de la Mamaia, Palatul Creditului Industrial din Piaţa Universităţii din Bucureşti ş. a. Între anii 1948-1953 a fost trimis la închisoare de către comunişti.După ieşirea din închisorile politice comuniste, între 1953-1956, a fost funcţionar la Direcţia Monumentelor Istorice, ulterior ocupându-se de restaurarea unor ctitorii din nordul Moldovei. A scris mai multe lucrări de specialitate, care indică o solidă cultură a autorului acestora. A murit la Iaşi la 1 noiembrie 1960. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

După planurile arhitectului au fost construite următoarele clădiri, în stil renascentist:

Palatul Băncii de Investiţii (1923-1928)

fostul sediul Uniunii Arhitecţilor (transformarea acestuia), mai târziu restaurantul Mărul de Aur (1925-1928)

imobilul Creţulescu din Calea Victoriei (1934-1939)

clădirea de birouri din Piaţa Universităţii (1934-1939)

clădirea în care îşi avea sediul Institutul de studii şi proiectări energetice (1947-1948)

O reinterpretare contemporană a stilului tradiţional românesc poate fi regăsită în următoare construcţii:

Palatul Mogoşoaia - restaurare (1920-1930)

vila din parcul Institutului de cercetări pentru mecanizarea agriculturii

monumentele restaurate din nordul Moldovei (1956-1960)

pavilionul românesc la expoziţia de la New York, la Expoziţia internaţională din 1939

Arhitectura modernă, având la bază principii clasice de compoziţie şi volumetrie, poate fi regăsită în următoarele construcţii:

vile la Eforie Nord (1934-1940)

hotelul Rex din Mamaia(1934-1940)

blocurile din Bucureşti de pe străzile Dionisie Lupu, Piaţa Amzei şi Mendeleev (1934-1940)

blocul Carlton (distrus la cutremurul din 1940) (1934-1940)

complexul industrial al fostei uzine Tractorul din Braşov (1934-1940)

postul de radio din Bod (1934-1940)

Lucrări publicate

Introducere în studiul arhitecturii (1926)

Palladio (1928)

Arcade, firide, lespezi (1932)

Izvoare şi popasuri (1934)

Pătrar de veghe (1938)

Despre o estetică a reconstrucţiei (1947)

Surse:

https://www.icr.ro/pagini/mai-anul-arhitecturii-george-matei-cantacuzino

https://arhitectura-1906.ro/2017/01/george-matei-cantacuzino-sau-atitudinea-clasica1/

http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=701

https://www.icr.ro/pagini/gm-cantacuzino-arhitectura-demnitatii

$$$

 S-a întâmplat în 1 noiembrie…

- „Ziua radioului naţional”; la 1.XI.1928 se inaugura postul naţional de radio din România; la orele 17:00 era difuzată în eter prima emisiune a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti"; primele cuvinte au fost rostite de preşedintele Societăţii, Dragomir Hurmuzescu, ctitorul radiofoniei româneşti, după care a urmat un recital de versuri compuse de Horia Furtună, în care Radioul românesc era definit „Un suflet nou"; la început Radio Bucureşti (cum era cunoscută Societatea) avea emisiuni doar câteva ore pe zi, în program figurând ştiri, muzică de dans şi clasică, buletine meteorologice; treptat au apărut şi primele emisiuni complexe („Ora copiilor", „Ora veselă", „Ora femeilor", „Cronica muzicală", „Cronica dramatică", „Poşta amatorilor").

- 333 î.Hr.: Bătălia de la Issos, a douăsprezecea victorie a lui Alexandru cel Mare asupra perşilor

- 1500: S-a născut Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin (m. 1571). Unele surse dau ca dată a naşterii 3.XI.1500 

- 1512: Opera lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine a fost arătată pentru prima dată publicului.

- 1596: S-a născut Pietro da Cortona (numele întreg Pietro Berrettini da Cortona), arhitect si pictor al barocului, cunoscut in special pentru frescele sale. Pietro da Cortona (n. Cortona; d. 16 mai 1669 în Roma) a fost un însemnat arhitect şi pictor al barocului.

- 1599: Intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul (1599-1600). Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean

- 1604: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima dată, tragedia „Othello" a lui William Shakespeare 

- 1636: S-a născut Nicolas Boileau-Despereaux, scriitor francez (d. 1711), teoretician al clasicismului. A publicat „Arta poetica”, care sustine primatul ratiunii si masurii in arta.În lucrarea Arta poetica Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizeaza principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare.

- 1755: Un mare cutremur a distrus 2/3 din Lisabona şi a scufundat părţi ale oraşului în mare; soldat cu 30.000 de morţi 

- 1757: S-a născut Antonio Canova, sculptor italian. Antonio Canova (n. Possanio în regiunea Veneţiei — d. 13 octombrie 1822 în Veneţia), a fost un sculptor italian, cel mai de vază reprezentant al neoclasicismului în sculptura europeană,model pentru academiştii secolului XIX. Lucrările sale sunt adunate în Muzeul Luvru din Paris şi Ermitajul din Sankt Petersburg.În mitologia greacă, Graţiile (sau Cele trei Graţii) (în greacă Karites), erau personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine. Romanii le numeau Gratiae.Erau fiicele lui Zeus şi ale Eurynomei, trei la număr: Aglaia, Euphrosyne şi Thalia.Sălăşluiau în Olimp, unde trăiau alături de muze şi erau deopotrivă protectoarele poeţilor.Erau socotite când însoţitoarele lui Apollo, când ale Athenei sau ale Aphroditei, mai rar ale lui Dionis.

- 1770: S-a născut Constantin Diaconovici-Loga, cărturar de orientare latinistă; luptător pentru răspândirea culturii naţionale printre românii bănăţeni; cunoscut mai ales prin „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor" (1822), meritorie încercare de sistematizare a noţiunilor şi de creare a unei terminologii gramaticale româneşti (m. 1850)

- 1800: Au fost finalizate lucrările la Casa Albă (White House), sediul administraţiei prezidenţiale a Statelor Unite ale Americii şi reşedinţa oficială a preşedinţilor americani; locul clădirii, care se află în Washington D.C., a fost ales de preşedintele George Washington (care a şi pus, la 13.X.1792, piatra de temelie a construcţiei), dar acesta nu a locuit niciodată aici; primul „locatar" al Casei Albe a fost preşedintele John Adams; clădirea se numeşte „White House" deoarece pereţii acesteia au fost zugrăviţi în alb încă din timpul lucrărilor de construcţie 

- 1815: S-a născut George Boole, matematician, logician şi filosof britanic; creatorul logicii matematice moderne (m. 1864) 

- 1815: S-a născut medicul american Crawford Long; primul medic care a folosit pentru prima oară eterul ca anestezic (1842) (m. 1878)   

- 1823: S-a născut Lascăr Catargiu, om politic român, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României (d. 1899)

- 1834: A fost înfiinţată, la Iasi, in cadrul Manastirii Barboi, prima şcoală de fete de la noi din ţară - „Institutul pentru educaţia fetelor". Fondatorul acestei instituţii a fost Gheorghe Asachi 

- 1835, 1/13: A apărut la Bucureşti (până în decembrie 1836), sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu, „Gazeta Teatrului Naţional", revistă lunară de informare şi critică dramatică, prima revistă românească de specialitate; iniţiată de Societatea Filarmonică, revista îşi propunea sprijinirea activităţii teatrale şi literatura dramatică în limba română, cu precădere repertoriul clasic (drame, tragedii) 

- 1836: S-a născut Ion G. Sbierea, filolog şi folclorist; a realizat culegeri de folclor din Bucovina, ediţii de texte româneşti vechi („Codicele voroneţean"), monografii; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866 (m. 1916)

- 1848: S-a născut Jules Bastien-Lepage, pictor naturalist francez (d. 1884) 

- 1850: Apare, la Paris (număr unic), revista politică „România viitoare" (datată însă 20 septembrie 1850), sub redacţia lui Nicolae Bălcescu şi a altor revoluţionari români paşoptişti aflaţi în exil; revista publică manifestul „Poporului român", în care este formulat scopul şi programul de luptă al viitoarei revoluţii a românilor, sub deviza „Dreptate, Frăţie, Unitate" 

- 1864:A fost reînfiinţat Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher (director: 1864-1869); intemeiat prin decret domnesc, face parte din instituţiile noului stat român; includea două şcoli principale de artă: Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. Are filiale, iniţial, şi la Iaşi. Clasă de muzică de cameră (din 1900) şi de compoziţie (1905)

- 1870: Mihai Eminescu a publicat în revista „Convorbiri literare” basmul „Făt –Frumos din lacrima”. 

- 1871: S-a născut Stephen Crane, scriitor american. Stephen Crane (d. 5 iunie 1900) a fost un prozator şi poet american, promotor al naturalismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, sub semnul unui realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză.

- 1879: S-a născut Oskar Barnack, mecanic german, inventatorul primelor prototipuri ale camerelor foto Leica (d. 1936)   

- 1881, 1/13: Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti; primul decan (1881-1882) - profesorul de teologie Barbu Constantinescu (1839-1891)

- 1886: S-a născut Hermann Broch, autor austriac (d. 1951), emigrat în SUA în 1938

- 1887: S-a născut Nicolae Davidescu, poet, prozator şi critic literar (m. 1954). Anul naşterii lui Nicolae Davidescu a constituit o dată controversată, istoria literară vehiculând până în prezent două date: 1.XI.1887 şi 24.X.1888. Majoritatea istoricilor literari au înclinat către prima dată (1.XI.1887), confirmată de altfel şi de autor într-un interviu realizat de D. Caracostea în „Revista Fundaţiilor Regale" din 1 Octombrie 1942: „M-am născut la Bucureşti în ziua de 1 noiembrie 1887".

- 1887: Crearea Agenţiei Finlandeze de Presă „Oy Suomen Tietotoimisto" (STT); este cea mai veche agenţie independentă de presă din Europa; furnizează ştiri 24 de ore din 24, în limbile finlandeză, suedeză şi engleză 

-1900: S-a născut entomologul Mihail Andrei Ionescu; contribuţii în cunoaşterea faunei şi a ecologiei insectelor din România; membru corespondent al Academiei Române (m. 1988) 

- 1902: S-a născut dirijorul german Eugen Jochum (m. 1987) 

- 1903: A murit Theodor Mommsen, istoric si jurist german, laureat al Premiului Nobel. Theodor Mommsen ( n. 30 noiembrie 1817 Garding, în sudul provinciei Schleswig) a fost un istoric si jurist german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1902.

Lucrări traduse în limba română

- Istoria romană, traducere Joachim Nicolaus, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987 (Vol. I - până la supunerea Cartaginei şi a statelor greceşti)

- Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 (Vol. II - Revoluţia)

- Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 (Vol. III - Întemeierea monarhiei militare)

- Istoria romană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991(Vol. IV - Provinciile şi locuitorii de la Caesar până la Diocleţian)

- 1907: A murit Alfred Jarry, poet, romancier şi dramaturg francez; prin piesa sa „Ubu roi" (Ubu rege), jucată la 10.XII.1896, se situează printre precursorii „teatrului absurdului" (n. 1873)

- 1914: S-a născut pianista Sofia Cosma, stabilită în SUA, din 1980

- 1921: S-a născut scriitorul italian Mario Rigoni Stern (m. 2008) 

- 1922: Inaugurarea oficială a Şcolii Române din Roma, cu două secţii: de istorie (incluzând şi arheologia, filologia şi istoria artelor) şi artistică (arte plastice şi arhitectură); şcoala asigura un stagiu de perfecţionare de doi ani studenţilor merituoşi din România; primul director, Vasile Pârvan (până în 1927); funcţionează şi astăzi, ca Accademia di Romania 

- 1922: Ultimul sultan al Imperiului Otoman, Mehmed al VI-lea, abdică. 

- 1924: S-a născut actriţa Raluca Zamfirescu; fiica dramaturgului George Mihail Zamfirescu (m. 2008)

- 1924: S-a născut Ovidiu Bojor, inventator român, membru al Academiei de Stiinte Medicale .Ovidiu Bojor (n.Reghin) este un academician şi fitoterapeut român, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale.Este deţinător al titlului de Senior Honoris Causa, brevet acordat de către Forumul Preşedinţilor Patronatelor din România şi Diploma de Merit Academit, acordată de preşedintele Academiei Române. Ovidiu Bojor este un renumit farmacist şi deopotrivă fondator al fitoterapiei moderne în România.

- 1925: A avut loc înscăunarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; la 25.II.1925 Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei a fost ridicat la rangul de Scaun Patriarhal, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, devenind, în calitatea sa de primat al României, primul patriarh al BOR. 

- 1925: S-a născut Constantin Preda, arheolog, numismat şi istoric al Antichităţii; contribuţii în domeniul istoriei şi civilizaţiei geto-dacice, greco-romane şi în cel al numismaticii antice (m. 2008) 

- 1928: Reforma alfabetului turc prin adoptarea caracterelor latine 

- 1930: S-a născut Ion Toboşaru, teatrolog şi eseist 

- 1931: S-a născut pianistul rus Dmitri Bashkirov 

- 1936: Încheierea Tratatului de colaborare germano-italian (actul de naştere a Axei Roma-Berlin); la 25 noiembrie va adera la Tratat şi Japonia 

- 1942: S-a născut Larry Flynt, americanul care a fondat revista Hustler 

- 1942: S-a născut soprana Silvia Voinea 

- 1943: S-a născut Salvatore Adamo, muzician, compozitor şi interpret belgian

- 1944: A murit istoricul francez Charles Diehl, fondator al şcolii franceze de studii bizantine; membru de onoare străin al Academiei Române (1919) (n. 1859) 

- 1945: A fost înfiinţată Agenţia japoneză de presă „Kyodo" 

- 1945: S-a născut sculptorul Pavel Bucur 

- 1946: S-a născut prozatorul Eugen Uricaru 

- 1949: A apărut primul număr al publicaţiei germane Frankfurter Allgemeine Zeitung

- 1950: S-a născut tenorul Ionel Voineag 

- 1950: S-a născut Robert Betts Laughlin, fizician american.Robert Betts Laughlin (n. Visalia, California, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1998 împreună cu Horst Störmer şi Daniel Tsui pentru descoperirea unei noi forme de fluid cuantic ale cărui stări excitate au sarcină fracţionară. 

- 1952: SUA au detonat în Insulele Marshall prima bombă cu hidrogen 

- 1955: S-a născut cântăreţul de muzică uşoară Gabriel Cotabiţă (n.Craiova)

- 1955: A murit economistul francez Charles Rist; studii privind mijloacele de remediere a crizelor financiare; membru de onoare străin al Academiei Române (1931) (n. 1874) 

- 1960: A murit arhitectul George Matei Cantacuzino, figură proeminentă a arhitecturii româneşti interbelice; cunoscut şi ca pictor, eseist, estetician şi memorialist (n. 1899, la Viena.A fost fiul diplomatului N. B. Cantacuzino. Născut la Viena la data de 23 martie 1899, va urma cursurile liceale la Montreux şi Lausanne. Ulterior va studia arhitectura la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Paris, secţia arhitectură. În pictură, va fi elevul lui Othon Friez şi al lui Aro Jo.În ţară, a fost deputat între anii 1931-1933, iar între 1942-1948 a fost profesor suplinitor de istoria şi teoria arhitecturii.Printre construcţiile importante pe care le-a construit se numără Palatul Crissoveloni, Palatul Elisabeta, Arsenalul de aviaţie de la Braşov, Hotelul Belona de la Eforie, Hotelul Rex de la Mamaia, Palatul Creditului Industrial din Piaţa Universităţii din Bucureşti ş. a.Între anii 1948-1953 a fost trimis la închisoare de către comunişti. După ieşirea din închisorile politice comuniste, între 1953-1956, a fost funcţionar la Direcţia Monumentelor Istorice, ulterior ocupându-se de restaurarea unor ctitorii din nordul Moldovei.A scris mai multe lucrări de specialitate, care indică o solidă cultură a autorului acestora.A murit la Iaşi la 1 noiembrie 1960. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

- 1960: John F. Kennedy l-a învins pe Richard Nixon în competiţia pentru funcţia de preşedinte al SUA

- 1961: A murit (la Long Beach/SUA) Aron Cotruş, poet, jurnalist şi traducător; din 1939 până în 1956 trăieşte în Spania; în 1957 solicită autorităţilor americane viza de şedere în SUA, cerere rămasă nerezolvată până la moartea sa (n. 1891) 

- 1962: Din Rusia a fost lansată, pentru prima oară, o rachetă cosmică cu destinaţia planeta Marte. La bord era instalată staţia automată interplanetară Marte-1.  

- 1970: A murit Dimitrie Marmeliuc, istoric literar şi folclorist; opera sa cuprinde domenii variate, de la folclor la lingvistică şi de la istoria literară (vizând mai ales Antichitatea) la publicistica militantă (n. 1886) 

- 1972: A murit Ezra Pound, poet şi critic literar american.Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 Hailey, Idaho SUA - d. Veneţia, Italia) a fost un poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX.

- 1982: A murit regizorul american de film King Vidor, unul dintre realizatorii de marcă din perioada filmului mut (n. 1894)

- 1987: A murit Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă (n. 1928) 

- 1989: A murit Mihaela Runceanu, solistă româncă de muzică uşoară.Mihaela Runceanu (n. 4 mai 1955, Buzău —d.Bucureşti) a fost o cântăreaţă româncă de muzică uşoară şi profesoară de canto la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti.

- 1993: A intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht (după ce a fost ratificat de Parlamentele ţărilor membre ale CEE) - de fapt actul de naştere al Uniunii Europene (UE); semnat în decembrie 1991 de şefii de stat şi de guvern din ţările Comunităţii Economice Europene (CEE), reuniţi în orăşelul olandez cu care şi-a asociat numele, Tratatul a deschis calea unei uniuni politice, economice şi monetare între ţările membre

- 1999: A murit actorul japonez de film Minoru Chiaki (unul dintre interpreţii celebrului film „Cei şapte samurai" al lui Akira Kurosawa) (n. 1917). Unele surse dau ca dată a naşterii 28.IV.1917

- 2000: A murit dramaturgul Nicu Horodniceanu, stabilit în Israel, din 1972 (n. 1929) 

- 2005: A avut loc, la Iaşi, sfinţirea catedralei episcopale romano-catolice „Sfânta Fecioară Maria, Regină" 

- 2005: Astronomi ai NASA au anunţat că au descoperit încă doi sateliţi ai planetei Pluto 

- 2006: A murit scriitorul american William Styron (n. 1925)

- 2008: A murit Jacques Piccard, oceanograf si inginer elvetian. Jacques Piccard s-a născut la Brussels, la 28 iulie 1922. Tehnica şi ştiinţa erau preocupaţii clasice în familia sa.În anul 1932, fizicianul elveţian Auguste Piccard, în vârstă de 48 de ani, a devenit „primul om despre care se ştie că a pătruns în stratosferă". Balonul său a urcat până la altitudinea de 16.200 m. (Unele enciclopedii arată că ar fi fost vorba de 16.940 m). Peste 21 ani, însă, adică în 1953, acelaşi Auguste Piccard a creat un batiscaf, pentru că îl interesa şi... adâncul oceanelor. A coborât sub apă, până la 3.150 m, spre a explora, nu doar cu scop competitiv.În anul 1960, Jacques Piccard (fiul lui Auguste Piccard) şi locotenentul Don Walsh, din marina S.U.A., au coborât cu batiscaful Trieste până la fundul abisului Challenger, pe fundul Gropii Marianelor, la 11.034 m sub nivelul Oceanului Pacific. Familia Piccard deţine recordul ridicării la cea mai înaltă altitudine, respectiv cea a scufundării la cea mai mare adâncime - datorită simplului fapt că Auguste Piccard a fost tatăl lui Jacques Piccard.Importanţa celebrei scufundări a fost descoperirea vieţii pe fundul Gropii Marianelor. Această descoperire a condus la interzicerea depozitării deşeurilor nucleare la fundul groapelor oceanice.Jacques Piccard a continuat să exploreze mările şi oceanele lumii până la 82 de ani.Inventatorul şi exploratorul adâncurilor marine Jacques Piccard a murit în locuinţa sa de pe malul lacului Leman.În momentul decesului, Jacques Piccard avea 86 de ani.