$$$

 S-a întâmplat în 1 mai 1359: La această dată, avea loc recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti de către Patriarhia din Constantinopol. În 1359, după luni întregi de eforturi ale voievodului Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş. Basarab I a intrat în istorie ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, însă recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti se leagă însă de numele fiului său, Nicolae Alexandru, care a domnit timp de 12 ani, între 1352 şi 1364. Acesta l-a chemat la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în subordonarea Constantinopolului. Voievodul Nicolae Alexandru a solicitat recunoaşterea de către Patriarhia de la Constantinopol a acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate de succes. 

La început de mai 1359, Sinodul Constantinopolitan, Patriarhul Calist şi împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul au aprobat solicitarea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii”.Iachint de Vicina a fost ierarh ortodox (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei. Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348. Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.

Trebuie subliniat un detaliu important, acela că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu a creat o situaţie nouă, precum în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ulterior, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică, timp de 13 ani, până în 1372. Primul mitropolit al Ţării Româneşti, preasfinţitul „chir Iachint” de la Vicina, se mutase, de fapt, de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era „foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru. Iachint s-a stins din viaţă în 1372, fiind îngropat lângă biserica mitropolitană de la Curtea de Argeş, iar pe 8 iulie 2008 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română.

Surse:

https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/Istoria%20Bisericii%20Romanesti%20I.24.03201401.pdf

https://www.academia.edu/5731331/Domni_si_ierarhi_in_Tarile_Romane_sec_XIV-XV_I-V_

http://www.apostolia.eu/articol_204/infiinţarea-mitropoliei-Ţarii-romaneşti.html

http://www.bibnat.ro/dyn-doc/publicatii/pagini%20din%20istoria%20monahismului%20ortodox.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/05/01/1-mai-1359-patriarhia-din-constantinopol-a-recunoscut-mitropolia-tarii-romanesti-cu-sediul-la-curtea-d e-arges/

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai1826: În această zi, cărturarul iluminist Dinicu Golescu (1777-1830) a înfiinţat la moşia sa din Goleşti o şcoală, atât pentru fiii boierilor, cât şi a celor din popor şi chiar a robilor de pe moşii. Şcoala era concepută ca un gimnaziu-internat, pe o durată de şase ani, funcţionând pe cheltuiala lui. Memorialistul Dinicu Golescu (Constandin, la naştere), s-a născut la 7 februarie 1777, în localitatea Goleşti, judeţul Argeş, fiul lui Radu Golescu, mare ban al Țării Româneşti. Dinicu Golescu descinde dintr-o veche familie de boieri, ale cărei prime atestări documentare sunt din secolul al XVI-lea.

A avut parte de o bună educaţie, studiind la Academia grecească din Bucureşti A primit rangul de mare logofăt (1812) şi l-a deţinut până la moarte. Fii săi, cei patru fraţi Goleşti (Ștefan, Nicolae, Alexandru, Radu), au avut un rol important în desfăşurarea revoluţiei de la 1848 şi a celorlalte mari evenimente politice din istoria românească a secolului al XlX-lea. El însuşi s-a aflat printre boierii care au sprijinit revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Scrierile sale, dintre care cea mai cunoscută este „Însemnare a călătoriii mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824,1825,1826”, sunt rezultatul preocupărilor politice pe care le-a avut. În urma uciderii lui Tudor Vladimirescu, de teama eteriştilor şi deopotrivă a turcilor care au declanşat represalii în ţară, Dinicu Golescu, refugiat la Braşov, a refuzat să se întoarcă la Bucureşti după ce domnia fusese dată unui nou voievod, deşi acesta era pământean şi nu fanariot, prelungindu-şi mult şederea în străinătate.

După un exil de aproape şase ani, în anul 1826, Dinicu Golescu a revenit în Țara Românească. În această perioadă a călătorit prin mai multe ţări din Europa.La întoarcere a fost unul dintre cei mai activi partizani ai înnoirilor şi s-a consacrat unui program de reforme culturale şi sociale. Avea să moară însă după numai patru ani, la 5 octombrie 1830, pe neaşteptate. Dinicu Golescu este considerat unul dintre întemeietorii învăţământului şi presei din România. A înfiinţat şcoli în limba română şi le-a alcătuit programul de funcţionare, a contribuit decisiv la apariţia primelor periodice româneşti şi a încurajat interesul pentru cultură al tinerilor.

„Primul român modern’, cum l-a numit Pompiliu Eliade, Golescu este un fervent al ideii de luminare şi cartea sa (volumul de note de călătorie) rămâne mărturia, azi emoţionantă prin patetismul său auster, a unei deşteptări spirituale”, menţionează Dicţionarul Scriitorilor Români. 

Surse:

Dicţionarul Scriitorilor Români”, 1998

http://www.autorii.com/scriitori/dinicu-golescu/index.php

http://mnlr.ro/dinicu-golescu/

https://momenteistorice.ro/dinicu- golescu/

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai 1843, 1/13:  În această zi  a decedat, la Iaşi, Christian Flechtenmacher, jurist. Christian Flechtenmacher (n. 24 septembrie 1785, Brașov) a fost un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei. A fost tatăl muzicianului Alexandru Flechtenmacher, celebrul compozitor al Horei Unirii. Este unul dintre cei mai de seamă juriști din viitoarea Românie din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu studiile de drept și filosofie absolvite la Viena.

Studii la liceul săsesc din Braşov (1806) şi cursuri de ştiinţe juridice şi filosofice la Universitatea din Viena (1811). Doctor în drept şi filosofie (1813). Numit de domnitorul Scarlat Calimach (1812-1819) în funcţia de pravilist (nomofilax) al Moldovei (1813). Jurisconsult oficial al statului (1819-1841). Căminar al Moldovei (1835). Profesor de ştiinţa legilor la Gimnaziul Vasilian şi, ulterior, la Academia Mihăileană (1830-1837). A avut un rol important în toate marile acţiuni în vederea modernizării legislaţiei şi ştiinţei dreptului din Moldova. A fost unul dintre principalii autori ai Codului Calimach (1817), a tradus în româneşte din legislaţia romano-bizantină, a elaborat mai multe proiecte de legi şi a oferit consultaţii juridice autorităţilor sau persoanelor fizice.

Împreună cu pravilistul Anania Cuzanos, a tipărit primul dicţionar juridic românesc ce cuprinde 120 de cuvinte din materia dreptului civil, având la sfârşit echivalentul lor în greceşte şi latineşte: „Scară a cuvintelor celor streine şi celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neaparat trebuinţa a se metahirisi în alcătuirea pravilelor” (1815). Iniţiator al unor proiecte semnificative pentru realizarea culturii juridice moderne: un dicţionar de drept civil (Lexicon juris civilis), un aşezământ de aprofundare a ştiinţei juridice {Institut privat pentru învăţătura Dreptului roman), un periodic juridic lunar (Jurnal juridic sau a legilor pentru luminarea tuturor dregătorilor în ramul judecătoresc şi a persoanelor doritoare a avea despre legiuire o practică ştiinţă), o lucrare juridică în mai multe tomuri (Condica ţivilă a românilor, tradusă în limba naţională). Autorul primelor lecţii de drept tipărite în limba naţională: Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti (1830), Cuvânt către cinstiţii ascultători de legi (1836).

Surse:

„Cărturari brașoveni. Ghid biobibliographic”, Brașov, 1972,

https://cultural.bzi.ro/tag/christian+flechtenmacher

https://legeaz.net/personalitati-juridice/christian-flechtenmacher

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai1923: În această zi, s-a născut Ion Popescu Gopo, regizor, scenarist, desenator; autor de filme de animaţie. Ion Popescu-Gopo (n. Bucureşti; d. 29 noiembrie 1989, Bucureşti) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „Omuleţul lui Gopo”, o creaţie proprie care l-a făcut celebru şi i-a câştigat câteva premii naţionale şi internaţionale, actor, scenarist şi regizor de film. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele părinţilor săi: numele de fată al mamei sale, Gorenco, şi numele tatălui, Popescu.

Născut în Bucureşti, Ion Popescu Gopo a debutat în presă în 1939, publicând caricaturi. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absol­vit-o, absolvind în schimb un curs de animaţie la Moscova. Debutul în animaţie are loc în 1949, alături de tatăl său şi de Matty Aslan, este vorba despre scurtmetrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani". Din 1950 începe să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul Secţiei de animaţie. Gopo era un spirit inovator şi non­conformist, încercând să depăşească me­reu barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. După cum mărturisea mai târziu, chiar a iniţiat o revoltă anti-Disney: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe - nu, culoare - nu, gingăşie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul". Ingenios şi nonconformist, Gopo  aduce pe lume personajul gol-goluţ şi se impune, prin creaţiile sale artistice, ca o mare persona­litate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, Premiul „Palme d'Or" la Festivalul de la Cannes, cu filmul de scurt-metraj „Scurtă istorie". Cu „7 arte" (1958), Gopo a obţinut Marele Premiu pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul de Film de la Tours. 

Gopo încearcă la mijlocul anilor '60 să-şi abandoneze omuleţul, creând filme-pilulă, „Balanţa",„Ploaia", „Ulciorul", iar în anii '80 Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie, „şi totuşi se mişcă" - 1980, a firelor de tutun, „Animagic film" - 1981, animarea obiectelor, statuetelor, părului, „Tu" - 1983.Omuleţul lui Gopo, sau, mai simplu, Omuleţul, creaţia lui Ion Popescu-Gopo, este un humanoid nud cu linii simple, care aduce în discuţie problemele lumii contemporane.Primul succes al acestui personaj a fost reprezentat de premiul Palme d'or la Cannes, primit în 1957 pentru „Scurtă istorie".

Filmul „Scurtă istorie" (1957) începe cu prezentarea Universului, în care la început soarele avea nişte bucle prinse în bigudiuri, care erau planetele.La un moment dat, soarele a strănutat. În acel moment, toate planetele care erau prinse de soare ca nişte bigudiuri au fost aruncate în cosmos.Pământul era planeta albastră şi umedă, cu multe meridiane, care-i servea drept nas.Pe Pământ, au apărut animalele. Ca urmare a trepidaţiilor produse de către un dinozaur, o maimuţă aflată într-un copac a căzut dintr-un copac, rupându-şi coada. Când s-a ridicat de la pământ, s-a văzut că avea forma unui omuleţ. Pe măsură ce mergea a dat de o scară, iar odată cu urcarea treptelor se transforma în egiptean, grec, roman, cavaler medieval, om cu joben, ajungând până la înfăţişarea pe care o are astăzi omul. Acest umanoid cu cap lunguieţ, cu o expresie serioasă şi naivă, cu mâini şi picioare subţiri şi cu burtica rotunjită, care a cucerit atât spectatorii, cât şi lumea creatorilor de animaţie, a anticipat cucerirea spaţiului extraterestru şi primii paşi ai omului pe Lună, lansându-se în Cosmos cu o rachetă cu cinci ani înainte de Iuri Gagarin şi devenind primul „om” care a călătorit în spaţiu. S-a mişcat în lumea subacvatică, de asemenea a evocat gândul îndrăzneţ că ar putea exista viaţă pe alte planete. Toate acestea le-a făcut ţinând, când aproape de piept, când după ureche, o floare.

Cu privire la decernarea premiului Palme d'Or, la Cannes, în anul 1957, pentru „Scurtă istorie", compozitorul muzicii din film, Dumitru Capoianu a mărturisit că iniţial a fost selectată de către juriul românesc filmul „Delta Dunării” de Ion Bostan. Dar odată ajunşi în Franţa, un membru al echipei şi-a dat seama că e posibil ca filmul ales să nu intre în concurs, pentru că era prea lung. În aceeaşi seară, s-a întors în România şi a luat un exemplar din „Scurtă istorie” (film vizionat de către comisie în prealabil) din studioul cinematografic şi a plecat iar la Cannes.

Filmografie:

Scurtă istorie (1956) 

7 arte (1958) 

Homo sapiens (1960)

Alo! Halo! (1962)

Ecce homo! (1977)

Trei mere (1979)

Salva

Quo vadis homo sapiens? (1982)

Homo faber (1986)

Premii obţinute

- Palme d'Or, la Cannes, în 1957, pentru „Scurtă istorie"

- Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours, în 1958, pentru „Şapte arte"

- Golden Gate Award, la Festivalul International de Film de la San Francisco, în 1960, pentru „Homo Sapiens"

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente.Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975). Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare. În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Surse:

Dana Duma, Gopo, Editura Meridiane, 1996

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-popescu-gopo-1969/

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/special/20-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-popescu-gopo-528821.html

http://www.ziare.com/cannes/filme/mandru-ca-sunt-roman-ion-popescu-gopo-un-walt-disney-al-romaniei-1197513

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/11/29/documentar -ion-popescu-gopo-17-32-49

$$$

 S-a întâmplat în 1 mai1949: În această zi, s-a stins din viaţă, la Bucureşti, Gheorghe Petraşcu, pictor român (n.1872), membru titular al Academiei Române (din1936). A fost unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice” (Paris, 1900). S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. 

La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare. Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli).În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.Influenţat iniţial de N. Grigorescu, se afirmă ulterior ca una dintre cele mai originale personalităţi ale artei româneşti. A realizat capodopere de o adâncă poezie (Interior cu fotoliu roşu; Natură moartă cu tingire; Floarea soarelui; Femei la scăldat etc). Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în ţară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât şi în Franţa (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) şi mai ales în Italia (Veneţia, Chioggia,Napoli). 

În peisajele sale, lumina nu şterge contururile ca la impresionişti, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele veneţiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petraşcu.Artistul rezistă interpretărilor tradiţionale, în care peisajul oraşului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferenţa vibraţiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate şi în aerul pur.Pentru Petraşcu, Veneţia posedă o nobleţe dramatică, o măreţie tragică şi fastuoasă, „cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă şi fascinantă". Într-o dezlănţuire a tonurilor dure, Petraşcu realizează o massă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roşului stins, cu tonalităţi de albastru, cenuşiu şi brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petraşcu o structură aproape sculpturală, rugozităţile culorii influenţează regimul de umbre şi lumină ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate majestuoasă. 

Autoportretul din „Muzeul Zambaccian" pare a descinde din Renaşterea italiană, de o gravitate solemnă dar şi cu o notă de senzualitate. Gheorghe Petraşcu a avut numeroase expoziţii personale, între 1903 şi 1923 la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei" (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la „Sala Dalles" din anii 1936 şi 1940. A participat la Bienala din Veneţia (1924, 1938 şi 1940); primeşte „Marele Premiu" al „Expoziţiei Internaţionale" din Barcelona (1929) şi al celei din Paris (1937). În 1972, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea artistului, Galeria Naţională din Bucureşti a organizat o expoziţie retrospectivă cu o selecţie a operelor sale din principalele muzee şi colecţii din România, relevând autenticitatea stilistică a unui pictor român de certă valoare europeană.

Surse:

http://romania-on-line.net/halloffame/PetrascuGheorghe.htm

http://www.artnet.com/artists/gheorghe-patrascu/

https://g1b2i3.wordpress.com/2009/11/20/galerie-de-pictura-gheorghe-petrascu/

https://www.artline.ro/Gheorghe-Petrascu--geniul-picturii-nascut-la-Tecuci-24278- 1-n.html

$$$

 S-a întâmplat în 1 mai 1962: În această zi, s-a născut actriţa Maia Morgenstern. La mulți ani, stimată doamnă! 

Maia Emilia Ninel Morgenstern, cunoscută artistic ca Maia Morgenstern, este o actriță română de film, radio, scenă, televiziune și voce, directoarea Teatrului Evreiesc de Stat și cântăreață de muzică idiș. Maia Morgenstern s-a născut în București într-o familie de origine evreiască. A studiat la Academia de Teatru și Film între 1981 și 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Morgenstern este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni și Patimile lui Hristos.

Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999 cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001-2015. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație neoficializată cu actorul András István Demeter și Ana Isadora (născută în 2003 din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu). Numele ei, Morgenstern, înseamnă în germană „Luceafărul de dimineață”, nume dat Fecioarei Maria, personajul pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos. Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România. În iunie 2012 apare într-un spot (pro bono) în care sprijină campania „Salvați Roșia Montană” acesta devenind într-o singură zi cel mai vizionat clip al artistei pe youtube.

De-a lungul carierei a avut parte de nenumărate aprecieri, premii și distincții, printre care:

-2012-Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța)

-2018- Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Ofițer (România)

-2017 – Romfilatelia îi dedică emisiunea de mărci ”Stele ale scenei și ecranului”

-2018 –titlul de Doctor Honoris Causa Artis, din partea Universităţii „George Bacovia” din Bacău

-2018 –titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului București

-2019 – Primește o stea pe Aleea Celebrităților din Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu (FITS)

-2019 –„Premiul pentru întreaga carieră”, în cadrul Galei Premiilor Uniter

-2019 – Membru în juriul final al Galei Premiilor Uniter

Surse:

https://maia-morgenstern.com

https://www.cinemagia.ro/actori/maia-morgenstern-3094/

https://teatrul-evreiesc.com.ro/team/maia-morgenstern/

https://www.facebook.com/maia.morgenstern.5

https://www.tnb.ro/ro/maia-morgenstern

https://maia-morgenstern.com/biografie/

https://procinema.protv.ro/stiri/portretul-celei-mai-cunoscute-actrite-din-romania-maia-morgenstern-de-ce-a-refuzat-hollyw ood-ul-dupa-ce.html

$$$

 1 mai - „Ziua internaţională a muncii”. În fiecare an, la 1 mai, se sărbătoreşte, începând din 1889, în peste 80 de ţări, „Ziua internaţională a muncii”. Ziua de 1 mai nu a fost aleasă întâmplător. Revoluţia industrială, la nivel global, a însemnat introducerea unor maşini şi utilaje noi care funcţionau încontinuu. Desigur, se muncea în condiţii grele timp de 10-16 ore pe zi. Prin urmare, spre sfârşitul secolului al XIX-lea clasa muncitoare a început să ducă o luptă constantă pentru a obţine ziua de lucru de opt ore. În 1884, în încercarea de a le face muncitorilor viaţa mai uşoară, în cadrul convenţiei naţionale de la Chicago, Federaţia Organizaţiilor Meşteşugăreşti şi a Uniunilor Sindicale (care a devenit mai târziu Federaţia Americană a Muncii) a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca opt ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886. În anul următor, Federaţia şi-a reiterat proclamaţia declarând că va fi susţinută de greve şi demonstraţii.  La 1 mai 1886 peste 300 000 de muncitori de pe tot cuprinsul Statelor Unite au mărşăluit pentru a-şi susţine cauza, fiind prima dată când a fost sărbătorită ziua de 1 mai. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au participat 90.000 de muncitori, dintre care circa 40.000 se aflau în grevă. Însă, trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago, unde numărul greviştilor ajunse la peste 65 000, lucrurile au escaladat şi poliţia a intervenit cu brutalitate.S-au înregistrat morţi şi răniţi.

În 1889, Congresul Internaţionalei a II-a a decretat 1 Mai ca Zi internaţională a muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Primele manifestaţii au avut loc în 1890, atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene. De atunci, an de an, în această zi muncitorii au prilejul să-şi exprime public cererile privitoare la condiţii mai bune de muncă. În România, data de 1 mai, Ziua Muncii, a fost sărbătorită prima dată în 1890, în timpul domniei lui Carol I. În perioada comunismului, de 1 mai erau organizate manifestații propagandistice de amploare pe marile bulevarde și pe stadioanele din toată țara. Mii de oameni care purtau ținute festive defilau pe străzile marilor orașe. 

După căderea comunismului, românii au renunțat la festivitățile propagandistice de 1 mai. Ziua a fost, însă, marcată prin organizarea de evenimente sociale, în aer liber. Astfel, în această perioadă a anului oamenii își organizează mini-vacanțe la mare sau la munte, sau merg la picnic pentru a face grătare în aer liber, alături de prieteni și familie. Ziua de1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

Surse:

http://www.bzv.ro/1-mai-ziua-internationala-a-muncii-care-este-semnificatia-acestei-zile-23584

https://www.manager.ro/articole/alexandra-stanescu-105/puntea-muncii-36073.html

https://www.libertatea.ro/stiri/1-mai-ziua-muncii-ce-semnificatie-aceasta-sarbatoare-2230479

http://www.ziare.com/social/sarbatoare/1-mai-ziua-internationala-a-muncii-cand-si-cum-a-aparut-aceasta-sarbatoare- 1463781

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai…

- „Ziua internaţională a muncii"; în anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestări muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă

-1359: Avea loc recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş, de către Patriarhia din Constantinopol. O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine

- 1539: A murit Isabela a Portugaliei, soţia regelui Carol Quintul (n. 23.10.1503)

- 1581: Sigismund Bathory este ales principe al Transilvaniei

- 1631: La Paris apare primul număr al ziarului „La Gazette”, care se va numi mai târziu „La Gazette de France”, fondator fiind medicul regelui Ludovic XIII.

- 1672: S-a născut Joseph Addison, poet, eseist şi dramaturg englez (m. 1719) 

- 1700: A încetat din viaţă John Dryden (n.1631), dramaturg, poet şi critic literar englez.Reprezentant al clasicismului şi „părintele criticii literare engleze”.În principala sa operă critică, Eseu asupra poeziei dramatice (1667), pledează pentru literatura clasică. Creator al dramei eroice (Regina indienilor, 1664; Dragoste tiranică,1670; Totul pentru dragoste, 1677 etc.).Comedia sa Căsătorie la modă (1672) inaugurează în Anglia comedia de moravuri.A scris poeme satirice şi poezii lirice. 

- 1707: Anglia s-a unit cu Scoţia; la această dată mai mulţi parlamentari englezi influenţi i-au convins pe omologii lor scoţieni să voteze actul de unire a celor două Parlamente; tot atunci a fost adoptată titulatura de Regatul Unit al Marii Britanii (din 1801, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord) 

- 1786: A avut loc, la Viena, la „Burgtheater”, premiera operei comice „Nunta lui Figaro” (4 acte) de W. A. Mozart. Libretul este scris de Lorenzo da Ponte, după piesa cu acelaşi titlu a lui Pierre Caron de Beaumarchais.

- 1821: Turcii pătrund în Moldova, pe la Brăila, şi în Ţara Românească, pe la Giurgiu, Călăraşi, Calafat şi Bechet, pentru a înăbuşi revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu 

– 1824: S-a născut chimistul britanic Alexander William Williamson; descoperirile sale cu privire la structura alcoolului şi eterilor i-au permis să clasifice componentele organice în diferite tipuri, în conformitate cu structura lor; a formulat conceptul echilibrului dinamic al reacţiilor chimice (m. 1904)

- 1826: Cărturarul iluminist Dinicu Golescu (1777-1830) a înfiinţat la moşia sa din Goleşti o şcoală atât pentru fiii boierilor, cât şi a celor din popor şi chiar a robilor de pe moşii. Şcoala era concepută ca un gimnaziu-internat, pe o durată de şase ani, funcţionând pe cheltuiala lui.

- 1830: S-a născut Guido Gezelle (m.1899), poet belgian de limbă flamandă. Iniţial romantic, a deschis apoi drumul poeziei flamande către modernism: Flori funerare (1858), Poeme, cântece şi rugăciuni (1862), Coroana secolului (1893), Colier de rime (1897) etc.

- 1831: Se înfiinţează, la Bucureşti, Arhivele Statului din Ţara Românească, în subordinea Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne); primul director - Iordache Rasti (1831-1837) 

- 1837: Elevii Conservatorului Filarmonic-Dramatic din Iaşi au reprezentat pentru prima oară „Idilă românească”, piesă cu cântece şi dansuri de Gh. Asachi, muzică aranjată de Elena Asachi.

- 1843:  A decedat, la Iaşi, Christian Flechtenmacher (n.1785), jurist român. A fost unul dintre cei mai de seamă jurişti români din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Timp de trei decenii 1812-1843, a ocupat funcţia de pravilist al statului din Moldova.A fost primul profesor de drept la Academia Mihăileană din Iaşi.De numele lui se leagă şi elaborarea primului dicţionar juridic românesc, tipărit în anul 1815 la Iaşi.

- 1851: A avut loc inaugurarea primei expoziţii mondiale cunoscute sub numele de „Marea expoziţie a industriei tuturor timpurilor”, la Crystal Palace, Londra. 

- 1851: S-a născut Laza Lazarević (m.1890), prozator sârb. A scris nuvele de fină observaţie psihologică: Prima oară cu tata la utrenie (1879), La fântână (1886), Şase povestiri (1886) etc.

- 1852: S-a născut Ramón Y Cajal, biolog şi histolog spaniol; a elaborat teoria neuronului; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1906, împreună cu italianul Camillo Golgi (m. 1934) 

- 1859: S-a născut, la Bârlad, jud. Vaslui, Alexandru Philippide (m.1933), lingvist şi filolog.Membru titular al Academiei Române.Timp de patru decenii, a fost profesor la Catedra de Filologie Română de la Universitatea ieşeană.Domeniul în care a adus cele mai importante contribuţii a fost Istoria limbii române căreia i-a consacrat cele mai numeroase dintre lucrările sale. A publicat mai multe volume de referinţă, dintre care cităm: Introducere în istoria limbii şi literaturii române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatica elementară a limbii române (1897). Opera sa fundamentală este Originea românilor (2 vol. 1925-1928), care urmăreşte istoria poporului şi a limbii române.Între anii 1897-1905 a condus lucrările de întocmire a Dicţionarului limbii române, editat de Academia Română.

- 1862: La această dată, la Cernăuţi, în condiţiile revenirii la un regim constituţional în Imperiul Habsburgic, un grup de boieri şi intelectuali în frunte cu fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi, sprijiniţi de preoţimea românească a Bucovinei, au înfiinţat „Reuniunea pentru Leptură". Reuniunea avea să-şi schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990

-1865:A intrat în vigoare Codul Penal promulgat (la 2/14.XII.1864) de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866); alcătuit după modelul Codului Penal francez (din 1810) şi al Codului Penal prusian (din 1851), avea la bază, totodată, şi unele legi penale autohtone. A fost înlocuit la 18.III.1936 de Codul Penal din 1936 (1/13.V)

- 1866: S-a născut prozatorul Nestor Urechia; unul dintre predecesorii literaturii turistice româneşti; fiul istoricului şi scriitorului V. A. Urechia (m. 1931) 

– 1886: S-a născut Zenovie Pâclişanu, teolog greco-catolic şi istoric; lucrări privind istoria Bisericii în Transilvania; directorul Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru al Comisiei politico-juridice la Conferinţa de Pace de la Paris (1920-1922); membru corespondent al Academiei Române din 1919 (m. 1958, la Aiud)

- 1869: S–a deschis, în Paris,„Folies Bergère", celebru teatru de revistă şi music hall

- 1872: A fost publicat în revista Convorbiri literare poemul Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri.

- 1873: Se deschide, la Viena, Expoziţia Universală, la care a participat şi România. La închiderea expoziţiei (10 noiembrie), juriul de premiere, din care au făcut parte şi P.S. Aurelian şi dr. Carol Davila, a acordat medalii şi diplome de onoare şi unui număr de 71 de agricultori, comercianţi şi meseriaşi români. 

- 1873: S-a stins din viaţă David Livingstone (n.1813), explorator şi misionar britanic. A întreprins trei expediţii în Africa Centrală şi de Sud. A efectuat prima traversare (1854-1856) a continentului african de la Luanda la Mozambic.A descoperit cascada „Victoria”.În 1869, în cursul expediţiei la izvoarele fluviului Congo, i s-a pierdut urma.A fost găsit, în 1871, de expediţia organizată de ziaristul H. Stanley.A publicat Călătoriile şi cercetările unui misionar în Africa meridională.

- 1881: S-a născut, la Udeşti, jud. Suceava, Gavril Rotică (m.1952), poet român. A scris poezii de dragoste şi de exaltare a universului domestic.Versurile sale au fost adunate în volumele: Poezii (1909), Cântarea suferinţei (1920), Paharul blestemat (1924). A publicat volume de articole şi evocări: Dintr-un colţ al României Mari (1921), Cele două Românii şi altele.

- 1881: S-a născut, la Vernet-les-Bains, Franţa, Auguste Baillayre (m.1961), pictor şi grafician basarabean de origine franceză.A locuit şi lucrat la Peterburg (1899-1918), Chişinău (1918-1943) şi Bucureşti (1943-1961).În Capitala Moldovei a fost profesor la Şcoala de Arte Frumoase şi director al Muzeului de Arte. A pictat numeroase portrete şi naturi statice (Portretul doamnei Lidia Arionescu; Autoportret; Ţăran Basarabean; Copii la ţară; Peisaj de iarnă; Natură statică cu peşti etc.) Prieten al renumitului sculptor Alexandru Plămădeală, Auguste Ballayre a fondat împreună cu acesta Societatea de Arte Frumoase din Basarabia (1921) şi prima Pinacotecă Municipală din Chişinău, deschisă la 28 noiembrie 1939, al cărei succesor a devenit Muzeul Naţional de Artă al R. Moldova. Anume acestui muzeu maestrul şi-a lăsat ca moştenire, prin testament, întreaga operă (342 de lucrări), dăruindu-şi bogata bibliotecă Academiei de Ştiinţe din R. Moldova.Auguste Baillayre şi-a petrecut copilăria în Franţa (1879-1885), iar adolescenţa în Gerogia (1885-1898). Şi-a făcut studiile la Amsterdam, absolvind în 1902 Academia de Arte Frumoase cu titlul de pictor, iar în 1907 - Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg. În 1913 a făcut o călătorie de studii în Franţa, unde a absolvit Universitatea din Grenoble, Facultatea de Litere.Între 1918 şi 1943 s-a aflat în Basarabia (1918-1943), apoi a plecat la Bucureşti, unde a trăit din 1943 până la moarte (16 decembrie 1961). Om de o vastă cultură şi un colecţionar remarcabil, Auguste Baillayre a activat în calitate de profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău, actualul Colegiu Republican de Arte Plastice Alexandru Plămădeală, educând o pleiadă de discipoli care constutiue elita picturii naţionale.

- 1885, 1/13: 1885: În şedinţa Sfântului Sinod al BOR a fost adusă la cunoştinţă recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Constantinopolului, iar câteva zile mai târziu (la 6 mai) are loc citirea publică a textului traducerii în limba română a „Tomosului” sinodal de autocefalie a BOR. Patriarhul Ioachim al IV-lea al Constantinopolului a semnat, la 20 aprilie 1885, scrisoarea de răspuns care a însoţit „Tomosul” sinodal de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, datat aprilie 1885, fără zi, purtând semnătura patriarhală şi a celor zece mitropoliţi ai Sinodului constantinopolitan 

- 1885: S-a născut Nicolae I. Ottescu, prozator şi dramaturg; frate cu compozitorul Ioan Nona Ottescu (m. 1950)

- 1885: Este publicată in „Convorbiri literare" piesa „D'ale carnavalului" de Ion Luca Caragiale

- 1886: S-a născut Zenobie Pâclişanu, teolog greco-catolic şi istoric; lucrări privind istoria Bisericii în Transilvania; directorul Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru al Comisiei politico-juridice la Conferinţa de Pace de la Paris (1920-1922); membru corespondent al Academiei Române (m. 1958, la Aiud) 

- 1892: S-a născut Grigore T. Popa, medic şi anatomist; a devenit cunoscut pe plan mondial mai ales prin descrierea (făcută împreună cu Una Fielding) a sistemului port-hipofizar; fondator al revistei „Însemnări ieşene" (1936); membru corespondent al Academiei Române din 1936 (m. 1948). Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi poartă numele renumitului medic şi profesor Gr. T. Popa 

- 1895: S-a născut, la Milişeuţul de Sus, jud.Suceava, prozatorul român Ury Benador (m.1971). Evocator al vieţii evreieşti, opera sa principală o constituie ciclul romanesc, neîncheiat, Ghetto veac XX (1934).A mai publicat nuvele şi piese de teatru.

- 1896: S-a născut, la Huşi, jud. Vaslui, Mihai Ralea (m.1964), critic literar, sociolog, psiholog estetician şi eseist român.Membru al Academiei Române. Erudit om de ştiinţă şi eminent reprezentant al învăţământului universitar, remarcabil om politic, Mihai Ralea a desfăşurat o activitate multilaterală şi complexă.A fost profesor de Psihologie şi estetică la Universitatea „Al. I. Cuza”.A publicat numeroase studii şi articole în domeniul psihologiei, al esteticii şi criticii literare. Dintre volume cităm: Ipostaze şi precizări în ştiinţa sufletului (1926), Psihologie şi viaţă (1938), Explicarea omului (1946), Introducere în sociologie (1926), Istoria psihologiei (în colab., 1962), Introducere în psihologia socială (1966).A profesat o critică literară de direcţie, situându-se în fruntea mişcării promovată de Viaţa românească. 

- 1899: Firma de medicamente Bayer a introdus în Germania – aspirina.

- 1899: S-a născut Alfonso Reyes (m.1959), scriitor mexican.A scris studii de critică şi estetică literară (Capitole de literatură spaniolă, 1939 şi 1945; Critica în epoca ateniană, 1941 etc.), proză (Viaţă şi ficţiune, 1970, postum), lirică parnasiană (Urme, 1922), poemul dramatic Cruda Ifigenia (1924) etc. 

- 1904: A încetat din viaţă, la Praga, Antonin Dvorák (n.1841), compozitor şi dirijor ceh.Fondator, alături de Bedrich Smetana, al şcolii muzicale naţionale clasice.A compus simfonii, concerte, lucrări vocal-simfonice, muzică de cameră, coruri, opere (Rusalka, 1900) etc. Creaţia sa reprezintă una din culmile muzicii clasice cehe şi ale muzicii universale.

- 1904: A murit Wilhelm His, anatomist şi antropolog german de origine elveţiană; lucrări privind embrionul uman şi morfologia sistemului nervos (n. 1831)

- 1905: S-a născut (la Berlin) Henry Koster (numele la naştere: Herman Kosterlitz), regizor, scenarist şi producător de film american de origine germană; este realizatorul primului film pe ecran lat (cinemascop) - 1953 (m. 1988)

- 1910: A murit Louis Welden Hawkins, pictor francez de nationalitate engleza (n. 1849)

- 1916: S-a născut (în Quebec, Canada) actorul american de film Glenn Ford (m. 2006) 

- 1917: S-a născut actriţa franceză de film Danielle Darrieux 

- 1921: Apare, la Cluj, revista „Gândirea" (revistă de cultură tradiţionalistă, în jurul căreia s-a format curentul ideologic al gândirismului, care i-a împrumutat numele), sub conducerea unui comitet format din Cezar Petrescu, Lucian Blaga ş.a.; ulterior, de la 22 decembrie 1922 până în iunie-iulie 1944, revista apare la Bucureşti, sub conducerea lui Nichifor Crainic 

- 1921: S-a născut Vladimir Colin (Jean Colin), scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică, fantastică şi mitologică, eseist, traducător şi publicist (m. 1991)

- 1923: S-a născut romancierul american Joseph Heller (m. 1999)

- 1923: S-a născut Ion Popescu Gopo, regizor, scenarist, desenator; autor de filme de animaţie. 

-1924: S-a născut regizorul ceh de film Karel Kachyňa (m. 2004)

-1927: Inaugurarea, la Bucureşti, a primei centrale automate de telefon, cu o capacitate totală de 10.000 de numere, din care 3.000 instalate imediat 

–1927:S-a născut scriitoarea şi traducătoarea Annie Bentoiu; autoare a volumelor „Strada Mare” şi „Voyage en Moldavie” (m. 2015)

- 1927: S-a născut dirijorul israelian Gary Bertini (m. 2005)  

- 1928: S-a născut Ion Ianoşi (numele la naştere: Janos Steinberger), critic literar, eseist şi estetician; studii interdisciplinare, situate la intersecţia filosofiei cu literatura; membru de onoare al Academiei Române

- 1929: S-a născut Sir Ralf Dahrendorf, sociolog, economist şi politician german; a reprezentat Germania în Comisia Uniunii Europene; în 1974 s-a stabilit în Marea Britanie, iar în 1993 i s-a acordat un loc în Camera superioară a Parlamentului britanic (m. 2009)

-1930: S-a născut lingvistul şi profesorul universitar Theodor Hristea; reprezentant de seamă al lingvisticii româneşti din ultima jumătate de secol (m. 2009)

- 1932: S-a născut Cristea Zalu, pianist şi profesor (m. 2008) 

- 1932: A intrat în vigoare Convenţia cu privire la munca forţată (adoptată la 28.VI.1930, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii); va fi înlocuită de Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate, adoptată la 25.VI.1957 (ratificată de România prin Decretul 213/1957)  

- 1933: S-a născut Miron Scorobete, poet şi prozator; după 1970 a lucrat ca redactor la Studioul Cluj al Radiodifuziunii Române

- 1934: A murit Paul Zarifopol, eseist şi critic literar (n. 1874)

- 1939: S-a născut cântăreaţa americană Judy Collins, una dintre interpretele reprezentative ale pop-ului anilor ’60 ai secolului al XX-lea

- 1941: Filmul lui Orson Welles, „Cetăţeanul Kane", are premiera la New York               

- 1945: S-a născut Mircea Salomir, fost arbitru de fotbal şi observator federal (m. 2010)

- 1945: A murit Joseph Goebbels, ministru nazist cu propaganda (n. 29.10.1897)

- 1945: S-a născut Rita (Faye) Coolidge, interpretă americană, câştigătoare a mai multor Premii Grammy

- 1946: S-a născut Nancy Brandes, dirijor, orchestrator, compozitor de muzică uşoară şi actor israelian de origine română; în 1963 a fondat una dintre primele formaţii româneşti de muzică pop (rock) „Roşu şi Negru” 

- 1946: S-a născut regizorul chinez de film John Woo, renumit pentru filmele sale de acţiune, precum „Faţă în faţă” şi „Misiune Imposibilă 2” 

- 1949: S-a stins din viaţă, la Bucureşti, Gheorghe Petraşcu (n.1872), pictor român.

- 1955: S-a născut dirijorul Gheorghe Costin

- 1955: S-a născut regizorul de film italian Ricky Tognazzi, fiul actorului Ugo Tognazzi

-1956: Se înfiinţează Institutul de Arheologie din Bucureşti; primul director - acad. Emil Condurachi 

-1958: S-a născut, la Bereşti, jud. Galaţi, Valeriu Mardare, publicist şi traducător român. A publicat: Vocabular româno-grec (1987), Vocabular grec-român (1987), în colaborare; Ghid de conversaţie român-grec (1999), Dicţionar român-neogrec (2001). A efectuat numeroase traduceri din scriitori greci de renume.

- 1962: S-a născut actriţa de teatru şi film Maia Morgenstern

- 1967: Elvis Presley se căsătoreşte cu Priscilla Beaulieu

- 1970: A apărut, la Iaşi, revista „Convorbiri literare”, serie nouă, fiind urmaşa publicaţiei omonime fondată la 1 martie 1867, la Iaşi, de Societatea Literară „Junimea”. Revista şi-a propus să ducă mai departe tradiţia valoroasă a presei literare ieşene.

- 1973: S-a născut Asger Jorn, pictor danez, unul dintre fondatorii uniunii de creaţie Cobra, apropiat ca inspiraţie de expresionismul abstract (n. 03.03.1914)

- 1975: Preotul Constantin Galeriu devine paroh al bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti.

- 1976:  A încetat din viaţă, la Cluj, Victor Pop (n.1903), zoolog român. Între anii 1946-1973, a fost profesor la Catedra de zoologie de la Universitatea din Cluj. Ca cercetător, a studiat în amănunţime oligochetele acvatice şi terestre, descriind mai mulţi taxoni noi pentru ţară şi câţiva taxoni noi pentru ştiinţă.

-1978: S-a stins din viaţă, la Moscova, Aram I. Haciaturian (n. 1903), compozitor armean.A avut o activitate componistică bogată şi variată (balete Gayaned: Spartacus etc.) caracterizată prin pitorescul armoniei, culoarea orchestrală, inspiraţia din folclorul armean, gruzin şi azer.

- 1979: Groenlanda devine provincie autonomă a Regatului Danemarcei

- 1982: A murit contratenorul american William Primrose (n. 1903)

- 1989: A murit Antonio Janigro, violoncelist şi dirijor italian (n. 1918)

- 1990: S-a înfiinţat Institutul de Geodinamică din Bucurşti; director - dr. ing. Dorel Zugrăvescu

- 1991:A intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică dintre România şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), ulterior Uniunea Europeană (UE) 

- 1994: A încetat din viaţă, accidentat în timpul cursei Marelui Premiu de la San Marino – pista de la Imola – Italia, Ayrton Senna (n.1960), pilot brazilian de curse automobilistice.A fost campion mondial în circuitele de Formula 1, în anii 1988, 1990 şi 1991.

- 1994: A trecut la cele veşnice, în Galaţi, Antim Nica (n.1908), prelat român.A fost episcop al Dunării de Jos (1973-1975), apoi arhiepiscop al Tomisului şi Dunării de Jos (din 1975). A publicat: Misionarismul creştin între mahomedani şi Orientul Apropiat (1939), Ortodoxia în Siria şi la Locurile Sfinte (1951) etc.

- 1997: A murit soprana Steliana Calos (n. 1944)

- 2000: A murit actorul american Steve Reeves (n. 1926)

- 2002: La Salonul Internaţional al Invenţiilor şi Produselor Noi de la Geneva, ediţia nr. 30, România a câştigat 67 de medalii (din care 15 de aur) şi trei premii speciale, ceea ce a clasat–o pe primul loc între cele 44 de ţări. Printre premianţi sunt profesorii Universităţii Bioterra din Bucureşti – medalie de aur pentru vodca ecologica şi de argint pentru sucul fără conservanţi Carotina 

- 2002: A început să funcţioneze Garda de Mediu, condusă de un comisar naţional – la nivelul ţării, şi de un comisar judeţean – la nivel de judeţ

- 2003: A intrat în vigoare noul cod poştal numeric, format din şase cifre, cu scopul de a scurta timpii de operare în serviciile poştale; astfel, codificarea devine detaliată până la nivel de stradă

- 2004: La această dată zece noi state, opt din fostul bloc comunist (Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), precum şi două state mediteraneene (Cipru şi Malta), au devenit oficial membre ale Uniunii Europene (UE), numărul statelor membre ale UE ridicându-se atunci la 25; această extindere a UE spre Est marca sfârşitul simbolic al divizării continentului în urma celui de-al doilea război mondial

- 2007: Începe aplicarea „Taxei verzi” (taxa de colectare sau reciclare), în valoare de 7 lei, pentru orice produs electrocasnic

– 2008: A murit artista plastică Eva Cerbu (numele adevărat, Eva Siegler) (n. 1924)

- 2010: A murit actriţa americană Helen Wagner; a deţinut recordul Guinness pentru cel mai longeviv rol (peste o jumătate de secol) într-un film de televiziune, pentru interpretarea personajului Nancy Hughes din serialul "As the World Turns" (n. 1918)

- 2011: A avut loc proclamarea solemnă a canonizării Cuviosului Irodion, la Mănăstirea Lainici, la eveniment participând Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu 20 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod. Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, pe numele de mirean Ioan Ionescu, a trăit în secolul al XIX-lea (1821-1900), fiind monah la Mănăstirea Cernica, apoi stareţ al Mănăstirii Lainici, vreme de 41 de ani, din 1854, cu unele întreruperi, până în 1900, anul morţii sale (prăznuirea sa se face pe 3 mai)

- 2011: Papa Ioan Paul al II-lea (născut Karol Józef Wojtyła, la 18.V.1920, Polonia - m. 2005, Vatican) a fost beatificat, purtând titlul de „Fericit". Ceremonia de la Vatican a fost prezidată de Benedict al XVI-lea, în faţa unei mulţimi de peste un milion de credincioşi. El este celebrat pe 22 octombrie, ziua în care a fost numit papă în 1978

&&&

 Rasputin – Călugărul Nebun și una dintre cele mai stranii figuri ale istoriei Rusiei

Grigori Rasputin, cunoscut drept „Călugărul Nebun” al Rusiei de la începutul secolului XX, nu a fost doar un simplu mistic sau un sfetnic de curte, ci o prezență care a sfidat orice explicație clară, transformându-se rapid într-un personaj aflat la granița dintre realitate și legendă, acolo unde faptele istorice se amestecă inevitabil cu exagerările, temerile și fascinația colectivă.

Originar dintr-un sat modest din Siberia și lipsit de o educație teologică formală, Rasputin a pornit pe drumurile Rusiei ca un pelerin rătăcitor, asumându-și rolul de stareț, iar în scurt timp a atras atenția printr-o combinație neobișnuită de carismă, privire intensă și comportament imprevizibil, ceea ce i-a adus reputația unui om cu puteri de vindecare și capacități profetice, reputație care, într-un context dominat de credință și superstiție, i-a deschis ușile către curtea imperială a țarului Nicolae al II-lea.

Ajuns în apropierea familiei imperiale, el a devenit rapid o figură influentă, mai ales în ochii țarinei Alexandra, care era disperată să găsească o soluție pentru suferința fiului ei, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie, iar faptul că Rasputin părea să-i aline durerile copilului a consolidat încrederea în el, ridicându-l de la statutul de simplu vizitator la cel de confident și consilier spiritual, o poziție care i-a permis să exercite o influență politică considerabilă, greu de acceptat de către aristocrația vremii.

În paralel cu această ascensiune, în jurul lui s-a construit o imagine controversată, alimentată de zvonuri despre viața sa personală, despre relațiile cu femei din înalta societate și despre o presupusă putere de seducție aproape hipnotică, ceea ce i-a adus o reputație scandaloasă și a contribuit la ura crescândă a celor care îl considerau o amenințare pentru stabilitatea imperiului.

În decembrie 1916, această tensiune a culminat cu un complot pus la cale de un grup de nobili, printre care se afla și prințul Felix Yusupov, care au decis că eliminarea lui Rasputin era necesară, însă modul în care a avut loc asasinarea a alimentat și mai mult legenda, deoarece relatările vorbesc despre o serie de tentative aparent eșuate, de la otrăvire la împușcare și agresiune fizică, până când, în cele din urmă, trupul său a fost aruncat într-un râu înghețat, transformând moartea sa într-un episod la fel de enigmatic ca viața.

După dispariția lui, au apărut numeroase povești bizare, dintre care una dintre cele mai persistente este legată de presupusa conservare a organului său genital, despre care se spune că ar fi fost recuperat, transportat și chiar utilizat în ritualuri de natură ocultă în anii care au urmat, ajungând ulterior în posesia unor colecționari și fiind expus, conform unor relatări, într-un muzeu dedicat erotismului din Sankt Petersburg, deși autenticitatea acestei relicve rămâne intens disputată, existând teorii care sugerează că ar fi, de fapt, un obiect fără legătură reală cu Rasputin.

Astfel, între realitate documentată și mitologie amplificată de imaginația colectivă, figura lui Rasputin continuă să fascineze, nu doar ca personaj istoric, ci ca simbol al unei epoci marcate de contradicții, de credință și decadență, de putere și fragilitate, într-un moment în care Imperiul Țarist se apropia inevitabil de prăbușire, iar prezența lui pare, chiar și astăzi, imposibil de separat complet de misterul care l-a înconjurat.

#Rasputin #GrigoriRasputin #IstorieRusa #ImperiulTarist #Romanov #MisterIstoric #Legende #Ocultism #IstorieSiMit #FiguriControversate #SecolulXX #AdevărSauLegendă

Tu crezi că Rasputin a fost un om cu adevărat dotat cu puteri neobișnuite sau doar o figură abilă care a știut să profite de slăbiciunile unei epoci tulburi?

&&&

 Noaptea în care dragostea a sfârșit în tăcere

În dimineața rece de 30 ianuarie 1889, când servitorii au spart ușa cabanei de vânătoare de la Mayerling, nu au găsit liniștea unei odihne regale, ci o imagine înghețată în durere și sânge, o scenă care avea să rămână pentru totdeauna întipărită în memoria istoriei, acolo unde iubirea și disperarea s-au întâlnit într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut opri.

Moștenitorul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii, prințul moștenitor Rudolf, singurul fiu al împărătesei Sisi și al împăratului Franz Joseph, zăcea fără viață alături de o tânără de doar 17 ani, baroneasa Maria Vetsera, iar ceea ce părea la suprafață un scandal avea să dezvăluie, în timp, o poveste mult mai adâncă, despre suflete apăsate de reguli, de datorii și de o lume care nu lăsa loc pentru alegeri libere.

Rudolf, deși admirat pentru inteligența și farmecul său, purta în interior o neliniște pe care nici statutul, nici privilegiile nu o puteau alina, fiind prins într-o căsătorie rece, aranjată, și într-un destin dictat de coroana Habsburgilor, care îi cerea mai mult decât putea duce, iar pentru a face față acelei presiuni, se pierdea încet în alcool și morfină, îndepărtându-se tot mai mult de ceea ce ar fi trebuit să fie.

Apariția Mariei în viața lui a schimbat totul, pentru că ea nu vedea în el un prinț, ci un om, iar iubirea ei era atât de intensă și de necondiționată încât părea că ar putea înfrunta orice, însă exact această iubire a devenit imposibilă într-o lume rigidă, unde voința împăratului era lege, iar încercarea lui Rudolf de a-și anula căsătoria a fost respinsă fără drept de apel.

În fața unui viitor fără ieșire, cei doi au ales un drum care nu mai putea fi întors, retrăgându-se în liniștea izolată a cabanei de la Mayerling, unde, în acea noapte tăcută, două focuri de armă au încheiat o poveste care nu își găsise loc în viață, dar care avea să răsune mult timp după moarte.

Curtea imperială, temându-se de scandal și de prăbușirea imaginii monarhiei, a încercat să ascundă adevărul, inventând explicații și ștergând, pe cât posibil, urmele Mariei, al cărei trup a fost tratat cu o răceală greu de înțeles, ascuns, transportat în taină și îngropat fără onoare, de parcă iubirea ei ar fi fost o vină.

Anii au trecut, dar nici moartea nu i-a adus liniște, pentru că mormântul i-a fost tulburat, iar rămășițele ei au fost căutate de cei obsedați de misterul acestei tragedii, ca și cum răspunsurile ar fi putut fi găsite acolo unde, de fapt, rămăsese doar o poveste de iubire frântă.

Poate că adevărul nu stă doar în ceea ce s-a întâmplat, ci în ceea ce nu a fost permis să existe, pentru că atunci când o lume refuză să vadă suferința din spatele obligațiilor și încearcă să controleze inimile oamenilor, tragediile nu devin o excepție, ci o consecință inevitabilă.

#Mayerling #Istorie #IubireInterzisa #Tragedie #PovestiAdevarate

Oare cât de departe poate merge un om atunci când i se ia dreptul de a iubi liber?

$$$

 10 Tipuri de Bărbați de Evitat Fără Remușcări:

Cei care disprețuiesc femeile, dar nu-și văd propria mizerie morală.

Săracii cu gura mare, crescuți pe canapeaua părinților, dar predicatori de „valoare”.

Egoul umblător cu penseta în buzunar, frumos pe exterior, gol pe interior.

Moralistul cu dublu standard, expert în sfaturi, repetent la respect.

Contabilul iubirii, care pune iubirea la cântar ca pe legume.

Fantoma ocupată, disponibilă doar când are chef de tine.

Victima profesională, care dă vina pe toate fostele ca să nu crească niciodată.

Cerșetorul de iubire unilaterală, căruia îi place să primească fără să ofere.

Fugarul de responsabilitate, care vrea trupul tău, nu și povara sufletului tău.

Băiatul lu’ mama, incapabil să fie bărbat chiar și la 40+ de ani.

Final:

Femeile puternice nu repară băieți stricați.

Își aleg bărbați adevărați și își construiesc lumi întregi împreună.

&&&

 Părintele Dionisie Ignat compară viața duhovnicească trăită în lumea de azi cu marile nevoințe ale sfinților din vechime. Într-o epocă în care tentațiile sunt nenumărate și omniprezente — prin televiziune, internet, modă și cultura de masă — abținerea de la acestea echivalează, spune el, cu cele mai aspre nevoințe ale trecutului.

"A nu te uita la televizor și a nu citi și vedea și asculta deșărtăciuni" — adică a te păzi de informația superficială, murdărie și agitația lumii — se aseamănă cu postul cel mai aspru. Așa cum în vechime călugării și pustnicii posteau cu pâine și apă, astăzi postul nostru este să refuzăm hrana toxică a ochilor și urechilor. Este un post al simțurilor, nu doar al stomacului.

"A nu te desfrâna" — adică a-ți păstra curăția trupească și sufletească într-o lume care idolatrizează plăcerea — se aseamănă cu nevoința stâlpnicilor (sfinții care trăiau pe stâlpi ani întregi în post și rugăciune). În zilele noastre, când desfrâul e promovat ca normalitate, a trăi curat este un act de mare asceză, comparabil cu cele mai grele nevoințe din istorie.

"A purta barbă, a nu purta cercei și bijuterii, a te îmbrăca simplu și cuviincios, a merge la biserică" — toate acestea nu sunt simple gesturi exterioare, ci devin mărturisire a lui Hristos. Într-o lume care râde de simplitate și ridică la rang de virtute extravaganța și mândria, a rămâne smerit, modest și a păstra obiceiurile Bisericii este ca și cum, în vechime, mărturiseai credința ta în fața păgânilor gata să te ucidă.

În concluzie, mesajul părintelui Dionisie este că astăzi, lupta cea mai grea este nevăzută și subtilă. Nu mai suntem persecutați cu sabia, dar suntem adormiți și ispitiți de lux, de plăceri facile, de zgomotul lumii. În fața acestor ispite, nevoința cea mare este să rămâi curat, simplu, treaz și credincios, asemenea mucenicilor și sfinților de altădată.

În fiecare alegere de zi cu zi — să nu te înfrupți din deșertăciuni, să păstrezi curăția, să fii modest — se câștigă sau se pierde o bătălie nevăzută pentru sufletul tău. Iar în ochii lui Dumnezeu, fiecare mică biruință are valoarea unui  martiriu.

$$$

 Iubire dincolo de aparențe – povestea care a sfidat Hollywoodul

Elizabeth Taylor era considerată cea mai frumoasă femeie din Hollywood, însă în 1951, când l-a întâlnit pe Montgomery Clift pe platourile filmului „Un loc în soare”, ea a fost cea care a rămas fără cuvinte. „Era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată”, avea să spună mai târziu, amintindu-și de zâmbetul lui jucăuș și tineresc care a fascinat-o.

Așa a început o poveste care a sfidat toate clișeele Hollywoodului. Elizabeth s-a căsătorit de opt ori, însă inima bărbatului pe care l-a iubit cu adevărat nu a reușit niciodată să o cucerească. Montgomery Clift era un om măcinat pe dinăuntru. Era homosexual, într-o perioadă în care lumea nu accepta acest lucru, și s-a luptat toată viața cu dependența de alcool și medicamente.

La început, Elizabeth a încercat să-l facă să o iubească. Erau văzuți sărutându-se în limuzine, iar înaintea primelor sale două căsătorii, l-a rugat chiar să o ia de soție. De fiecare dată, el i-a răspuns, cu durere: „Nu pot.” În loc să-i devină soț, Monty a devenit sufletul ei pereche, într-un mod în care niciun alt bărbat nu a reușit.

El a fost primul care i-a ignorat faima și a văzut fata din spatele celebrității. Stătea adesea pe marginea căzii în timp ce ea făcea baie, doar pentru a sta de vorbă. Legătura lor era atât de profundă încât a supraviețuit tuturor divorțurilor și scandalurilor din viața ei. El îi făcea lapte cald, o masa, îi răsfăța copiii și o alinta „Bessie Mae”, un nume pe care l-a folosit până la moarte. Chiar și Richard Burton, marea iubire a vieții ei, era gelos pe această relație.

La un moment dat, Burton l-a privit pe Clift și a spus: „Pe mine mă place, dar pe tine te iubește.”

Cel mai dramatic moment al prieteniei lor a avut loc într-o noapte din 1956. După o cină la casa lui Elizabeth, Monty a făcut un accident grav de mașină, lovindu-se de un stâlp de telefon. Elizabeth nu a așteptat ambulanța. A fugit la mașina distrusă și l-a găsit cu fața grav rănită, plină de sânge.

Când și-a dat seama că se sufoca cu propriii dinți rupți, nu a ezitat. A băgat mâna în gura lui și i-a scos dinții din gât, salvându-i viața.

Accidentul l-a schimbat pentru totdeauna. Chipul lui frumos a fost reconstruit prin operații, dar sufletul lui a rămas rănit. Următorii ani i-a petrecut prins într-o spirală de heroină și alcool.

În momentele cele mai grele, ajungea beat și fără haine la ușa ei, iar Elizabeth îl primea, îl spăla și îl îngrijea fără să-l judece. Nu a încercat niciodată să-l „repare”, ci l-a iubit așa cum era, ca pe un copil rănit.

Montgomery Clift a murit în 1966, la doar 45 de ani. Când Elizabeth a aflat vestea la Roma, s-a retras și a plâns. La înmormântarea lui, a lăsat un mesaj care spune totul: „Odihnește-te în pace, suflet chinuit.”

Relația lor a demonstrat că cea mai puternică formă de iubire nu are nevoie de apropiere fizică. Ea există în momentele în care alegi să rămâi, chiar și atunci când toți ceilalți pleacă.

Iubirea adevărată înseamnă acceptare necondiționată. Nu iubești pe cineva pentru că este perfect, ci pentru că face parte din tine și alegi să rămâi lângă el, chiar și atunci când se pierde pe drum.

#IubireFaraConditii #Hollywood #PovestiAdevarate #ElizabethTaylor #MontgomeryClift #LegaturiDeSuflet #Istorie #Emotie #ViataSiIubire #Relatii

Tu crezi că cea mai profundă iubire este cea trăită în tăcere și acceptare sau cea care se împlineșt e în mod obișnuit?

&&&

 Înțelepciunea unui „nebun frumos” într-o lume care a uitat să fie simplă

Într-o lume în care oamenii aleargă fără oprire, ca și cum ar fi mereu în întârziere la propria lor viață, tentați de strălucirea lucrurilor și convinși că fericirea se măsoară în ceea ce pot aduna, în metri pătrați, în cifre din conturi sau în obiecte care impresionează privirea celorlalți, se pierde treptat ceva esențial, ceva ce nu poate fi cumpărat și nici înlocuit: liniștea sufletului.

Pentru că, în mod paradoxal, cu cât omul adună mai mult, cu atât începe să simtă mai acut teama de a pierde, iar această teamă nu vine zgomotos, ci se strecoară încet, transformând bucuria în grijă, libertatea în responsabilitate apăsătoare și visul în obligație, până când ajungi să nu mai trăiești pentru ceea ce ai dorit inițial, ci pentru a păstra ceea ce ai dobândit, iar în această luptă tăcută, pierzi tocmai sensul pentru care ai pornit la drum.

Această teamă devine o închisoare invizibilă, fără ziduri, dar cu gratii din gânduri, în care fiecare pas este calculat, fiecare alegere este filtrată prin frica de pierdere, iar sufletul, în loc să se simtă împlinit, începe să se simtă tot mai gol, tot mai departe de acea bucurie simplă pe care o căuta la început.

Și totuși, într-o astfel de lume, apare figura aparent absurdă a unui „nebun” care nu se conformează, care vede altfel, care nu se lasă prins în această goană și care, prin felul lui de a fi, devine fără să vrea o oglindă pentru ceilalți, iar acest „nebun” nu este altul decât acela care a înțeles că viața nu se trăiește în acumulare, ci în prezență.

El găsește sens acolo unde alții nu mai privesc, în lucruri mici, aparent nesemnificative, dar pline de viață: în vântul care îți atinge chipul fără să ceară nimic în schimb, în râsul sincer al unui om care te vede dincolo de aparențe, în pâinea simplă împărțită cu cineva drag, în liniștea care nu trebuie cumpărată, ci doar acceptată.

Pentru că adevărul este că sufletul nu are nevoie de mult pentru a fi plin, ci de lucruri adevărate, de conexiuni reale, de momente în care nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, ci doar să fii, fără mască, fără presiune, fără teamă.

Viața simplă nu este o lipsă, nu este o renunțare, ci este o alegere conștientă, o formă de libertate în care nu mai ești definit de ceea ce deții, ci de ceea ce simți, de ceea ce trăiești, de ceea ce rămâne în tine după ce toate lucrurile exterioare își pierd importanța.

Adevărata rătăcire nu este să visezi, să vorbești cu stelele sau să vezi frumusețea acolo unde alții nu o mai observă, ci să îți pierzi sufletul în încercarea de a avea totul, să îți vinzi liniștea pentru lucruri care nu te pot umple niciodată cu adevărat.

Poate că acel „nebun frumos” nu era deloc nebun, ci doar treaz într-o lume care a învățat să confunde valoarea cu aparența și fericirea cu posesia, iar lecția lui rămâne aceeași, simplă și greu de acceptat: nu ceea ce ai te definește, ci felul în care alegi să trăiești ceea ce ești.

#ViataSimpla #Adevar #Libertate #Ganduri #DonQuijote #SensulVietii #Autenticitate #FericireReala

Tu când te-ai simțit cu adevărat liber: atunci când ai avut mai mult sau atunci când ai realizat că nu ai nevoie de atât de mult?

&&&

 Respectul de sine – O lecție simplă despre demnitate

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, o scriitoare ajungea la Londra și zărea, în mijlocul orașului, o clădire mai puțin obișnuită: o toaletă publică cu două intrări. Deasupra fiecărei uși, un text curios o atragea: „Accesul pentru femei este gratuit. Pentru doamne – un penny.” „Accesul pentru bărbați este gratuit. Pentru domni – un penny.” Aceste inscripții, deși aparent triviale, ridicau o întrebare interesantă: ce diferență există între o femeie și o doamnă, sau între un bărbat și un domn?

Scriitoarea, profund impresionată de această observație, se opri și începu să reflecteze. În timp ce stătea acolo, un polițist se apropie cu un zâmbet amabil și o întrebare delicată: „Nu cumva aveți nevoie de un penny? Poate că nu aveți mărunțiș la dumneavoastră, și sunt gata să vă ajut, ca un gentleman.” Gestul polițistului, plin de politețe, accentua subtilitatea unui comportament rafinat, dar și importanța unui principiu mai profund despre demnitate și respect.

Lecția din spatele unui penny

Această întâmplare aparent banală ascunde un mesaj puternic despre respectul de sine și despre diferența dintre comportamentele obișnuite și cele elegante. Doamnele și domnii nu sunt doar persoane care se comportă cu bun simț în fața altora, dar sunt și cei care, din respect față de propria lor persoană, aleg să plătească pentru ceea ce primesc, chiar și atunci când ar putea obține ceva gratuit.

Aceasta nu este o chestiune de obligație sau de necesitate, ci de alegere conștientă. Alegerea de a plăti, chiar și atunci când există o opțiune gratuită, provine din dorința de a păstra demnitatea. Unii oameni, în schimb, nu se simt obligați să plătească nici măcar pentru ceea ce le este oferit, iar acest comportament poate reflecta o lipsă de respect de sine. Alții însă, indiferent de circumstanțele exterioare, se simt datori să respecte regulile nescrise ale educației, să mulțumească pentru ceea ce li se oferă și să recunoască ajutorul primit, chiar și atunci când nimeni nu cere acest lucru.

Semnificația respectului față de ceilalți

Respectul de sine nu înseamnă doar a fi conștient de propria valoare, ci și a trata pe ceilalți cu demnitate. A plăti pentru un serviciu sau un produs, chiar și atunci când nu este necesar, înseamnă a respecta munca și efortul celorlalți. A mulțumi, chiar și pentru lucruri mici, sau a oferi ajutor, fără a aștepta ceva în schimb, înseamnă a crea o atmosferă de respect reciproc. Chiar și atunci când nimeni nu observă, adevăratele doamne și adevărații domni își mențin comportamentul conform principiilor lor, demonstrând astfel un respect profund față de sine și față de ceilalți.

Datoria unui gentleman sau a unei doamne

A deveni o doamnă sau un gentleman nu presupune doar comportamente de fațadă, ci o filozofie de viață bazată pe principii solide. Respectul față de propria persoană se reflectă în gesturile mărunte: alegerea de a plăti pentru ceea ce ți se oferă, de a mulțumi, de a respecta limitele, chiar și atunci când nimeni nu te observă. Aceste gesturi, aparent nesemnificative, sunt fundamentale în construirea unei imagini pozitive despre tine însuți și despre modul în care interacționezi cu ceilalți.

Nu toată lumea va înțelege importanța acestor gesturi. Dar, pentru adevărații gentlemeni și doamne, aceste acțiuni sunt o reflectare a unei valori interioare, a unui respect față de ei înșiși și față de ceilalți, care depășește granițele vizibile ale comportamentului cotidian.

În concluzie: Plătește, mulțumește, respectă

Îți sporești respectul de sine prin gesturi simple: plătește atunci când poți, mulțumește când ai oportunitatea, respectă chiar și atunci când nimeni nu te va observa. În această lume adesea agitată și uneori indiferentă, a fi o doamnă sau un gentleman înseamnă a trăi conform unor principii care reflectă demnitate și respect de sine.

Indiferent de circumstanțe, a rămâne fidel acestor principii înseamnă a-ți proteja respectul de sine, a oferi recunoștință atunci când este cazul și a crea o atmosferă de respect și bunăvoință, care poate transforma viața celor din jur. A plăti un penny pentru demnitate și respect este mai mult decât un simplu act financiar – este un simbol al unui comportament care nu așteaptă recunoaștere, dar care răspândește un impact pozitiv în jurul său.

$$$

 Femeia din umbra unui mare nume

I-a dăruit zece copii, o familie întreagă și douăzeci și doi de ani din viață, iar în schimb a primit răceală, acuzații și încercarea de a fi redusă la tăcere, într-o lume în care glasul unei femei conta prea puțin în fața reputației unui bărbat celebru.

Catherine Hogarth avea doar 21 de ani când s-a căsătorit cu Charles Dickens, un tânăr ambițios, fără bani, dar plin de visuri, iar ea a fost acolo de la început, crezând în el, susținându-l, crescând alături de el în timp ce numele lui devenea tot mai puternic, până când a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Angliei, în timp ce viața ei se transforma într-un șir de sacrificii tăcute.

În decurs de șaisprezece ani, a adus pe lume zece copii, trecând prin sarcini și recuperări tot mai grele, conducând o casă aflată într-o continuă schimbare și făcând față obligațiilor sociale ale soțului ei, rămânând, în ciuda tuturor, o prezență caldă și liniștită, despre care chiar el scria odată că este puternică și capabilă să se adapteze fără să se plângă.

Dar, pe măsură ce succesul lui creștea, empatia pe care o descria în scrierile sale părea să dispară din propria lui casă, iar femeia care îi fusese sprijin a devenit, în ochii lui, o povară, criticată, învinovățită chiar pentru familia pe care o construiseră împreună, îndepărtată treptat, până când distanța dintre ei nu a mai fost doar emoțională, ci și fizică.

În 1857, întâlnirea cu o tânără actriță a schimbat definitiv cursul lucrurilor, iar un an mai târziu, după mai bine de două decenii de căsnicie, Catherine a fost alungată din propria casă, în timp ce el a rămas cu copiii și a rescris povestea în favoarea lui, prezentându-se ca victimă și punând asupra ei vina unei relații eșuate, într-o societate care nu avea nici mijloacele, nici dorința de a asculta și cealaltă parte.

Mai mult decât atât, a încercat chiar să o declare instabilă și să o interneze, însă medicul care a consultat-o a refuzat, văzând realitatea dincolo de acuzații, un moment care spune mai mult decât orice despre cât de departe putea merge pentru a-și proteja imaginea.

Catherine s-a retras într-o viață modestă, departe de luminile care nu îi aparținuseră niciodată cu adevărat, păstrându-și demnitatea și alegând tăcerea în locul scandalului, chiar și atunci când a fost exclusă din momentele importante ale propriei familii și când a aflat singură despre pierderi dureroase.

Și totuși, a păstrat scrisorile lui, acele dovezi ale unei iubiri de început, sincere și fragile, pe care, înainte de a muri, le-a încredințat fiicei sale cu dorința simplă ca lumea să știe că, odată, a fost iubită cu adevărat, înainte ca faima și orgoliul să schimbe totul.

Poate că istoria îl va aminti mereu ca pe un mare scriitor, dar în liniștea acestei povești rămâne o întrebare care nu poate fi ignorată: cât de mult valorează cuvintele despre compasiune atunci când ele nu reușesc să ajungă în propria ta casă?

#istorie #povestiadevarate #demnitate #femeiputernice #adevar

&&&

 Ultima propoziție înainte de întuneric – povestea cardinalului care nu a cedat

A scris o singură frază înainte să fie luat. Apoi a dispărut pentru 15 ani.

Cardinalul József Mindszenty stătea în ușa palatului său din Esztergom, Ungaria, pe 26 decembrie 1948, a doua zi de Crăciun. Mașinile poliției secrete înconjurau clădirea. Era cel mai înalt oficial catolic din Ungaria și știa exact ce urma.

Înainte să deschidă ușa, a lăsat un bilet pe birou: „Dacă veți auzi că am mărturisit sau că am renunțat, să nu credeți. Va fi rezultatul slăbiciunii omenești.”

Și-a îmbrăcat cea mai simplă haină de episcop, a pus în buzunar o imagine cu Iisus purtând coroana de spini și și-a luat rămas bun de la mama sa.

A fost luat în noapte.

Timp de 39 de zile a fost torturat într-un subsol din Budapesta, într-una dintre cele mai temute clădiri ale Europei secolului XX. Bătut, înfometat, drogat, ținut treaz până la epuizare. În cele din urmă, a semnat „mărturisiri” pentru crime pe care nu le-a comis niciodată.

În februarie 1949 a fost judecat. După câteva zile: condamnare pe viață.

Lumea a reacționat. Lideri politici, Biserica, oameni din întreaga lume au condamnat procesul. Dar el nu auzea nimic. Era în izolare.

Au trecut șapte ani.

În 1956, Ungaria s-a ridicat împotriva ocupației sovietice. Revolta a izbucnit, iar în câteva zile regimul a căzut. Pe 30 octombrie, revoluționarii l-au eliberat. După aproape opt ani de închisoare.

A ajuns la Budapesta. A vorbit la radio. A lăudat revoluția. Părea începutul libertății.

A durat trei zile.

Pe 4 noiembrie 1956, tancurile sovietice au intrat în oraș. Revoluția a fost zdrobită. Mii de oameni au murit, sute de mii au fugit.

Mindszenty s-a refugiat în Ambasada SUA. A cerut azil.

A intrat acolo în acea zi.

Nu a mai ieșit timp de 15 ani.

A trăit într-o cameră mică, fără libertate, fără aer liber, fără posibilitatea de a ieși sau de a fi văzut. În fiecare zi, afară, o mașină a poliției secrete îl aștepta.

Anii au trecut. Lumea s-a schimbat. Liderii s-au schimbat.

El a rămas.

Se ruga. Scria. Aștepta.

În 1971, a venit o altă lovitură. Papa Paul al VI-lea i-a cerut să plece. Pentru a face pace cu regimul comunist.

El a înțeles. Și a spus: „Accept ceea ce va fi poate cea mai grea cruce a vieții mele.”

După 15 ani, a ieșit din ambasadă și a plecat în exil.

Nu s-a mai întors niciodată acasă.

În 1974, Vaticanul i-a retras titlurile. Nu pentru că renunțase, ci pentru că fusese împins să o facă.

A murit în 1975, în Austria, departe de țara lui.

Dar a cerut ca trupul să nu-i fie adus acasă până când ultimul soldat sovietic nu va părăsi Ungaria.

În 1991, după plecarea sovieticilor, dorința i-a fost îndeplinită.

A fost adus acasă.

A supraviețuit regimului care a încercat să-l distrugă.

Nu în viață, dar în adevăr.

A fost numit „martirul fără moarte” – un om zdrobit nu prin execuție, ci prin izolare, suferință și trădare.

A luptat împotriva naziștilor. A luptat împotriva comuniștilor. A fost torturat, închis, exilat, înlăturat chiar și de ai săi.

Dar nu a cedat.

Pentru că tirania cade.

Iar adevărul rămâne.

#Mindszenty #Istorie #Curaj #Credinta #Adevar #Libertate #Rezistenta #PovestiAdevarate

Tu crezi că un om poate învinge un  sistem doar refuzând să renunțe la adevăr?

$$$

 

Povestea din spatele unei iubiri fără nume – când „Sunetul Muzicii” a devenit real

Salzburg. Julie Andrews are 29 de ani, proaspăt ieșită din succesul lui Mary Poppins, luminoasă, sigură, aproape perfectă. Christopher Plummer are 34 de ani, actor de teatru, format în Shakespeare, convins că musicalurile sunt „sub nivelul lui”. Îl ironizează, îl numește „The Sound of Mucus” și o alintă pe Julie „Miss Priss”.

Și totuși… când începe să cânte Edelweiss și o privește, ceva se schimbă. Iar milioane de oameni simt acel moment fără să știe cât de real era.

5 februarie 2021. Christopher Plummer moare la 91 de ani. Julie Andrews, la 85, află vestea și spune simplu: „L-am pierdut pe Căpitanul meu.”

Și parcă, pentru o clipă, dealurile nu mai cântă.

Puțini știu însă ce s-a întâmplat cu adevărat pe platou:

În scena din foișor, pe ploaie, în timp ce cântau „Something Good”, podeaua era alunecoasă, iar fiecare cadru era un risc real. Julie a căzut, și-a rupt rochia, s-a lovit. Christopher și-a sucit glezna, a simțit durerea, dar a continuat să danseze. Au terminat scena zâmbind, deși amândoi sufereau. Iar acel moment… a rămas în film. Real. Cu durere, dar și cu ceva mai profund.

La final, el i-a spus, printre grimase: „Ori suntem îndrăgostiți acum, ori suntem morți.”

Ea a râs, cu lacrimi în ochi: „Atunci suntem îndrăgostiți.”

Christopher nu voia să cânte. Își detesta vocea. Refuza Edelweiss. Voia să fie dublat. Și a fost… până în ultima zi de filmare. Atunci, pe scenă, în fața orchestrei, cu Julie privind din culise, i-a citit rugămintea în ochi.

Și a cântat.

Cu vocea lui. Nesigură. Emoționată. Adevărată.

Julie a plâns. Nu juca. Era real.

Anii au trecut. Nu au fost niciodată un cuplu. Nu au avut o poveste romantică. Dar au rămas unul pentru celălalt timp de 56 de ani. Scrisori de Crăciun, an de an.

El semna: „Căpitanul tău.”

Ea răspundea: „Maria ta.”

În 2015, la aniversarea de 50 de ani a filmului, au urcat împreună pe scenă. El i-a șoptit: „Încă cea mai bună călugăriță pe care am cunoscut-o.”

Ea a răspuns: „Încă cel mai rău nazist pe care l-am iubit.”

Publicul a aplaudat minute în șir.

Când el a murit, ea nu a putut merge la înmormântare. A ieșit în grădină, singură, și a cântat Edelweiss. Fals. Simplu. Pentru el.

„Așa și-ar fi dorit,” a spus. „Un cântec imperfect, dar sincer.”

Poate că asta a fost, de fapt, povestea lor.

Nu una de dragoste clasică.

Ci una de prezență. De respect. De o legătură care nu a avut nevoie de etichete.

Pentru că unele iubiri nu au nevoie de un sărut.

Au nevoie doar de un moment adevărat… și de cineva care rămâne.

#SoundOfMusic #JulieAndrews #ChristopherPlummer #PovestiAdevarate #LegaturiDeSuflet #IubireFaraEticheta #Respect #Amintiri

Tu crezi că cele mai puternice legături sunt cele care nu devin niciodată o poveste de iubire clasică?

$$$

 

💜 LUNA  MAI - FLORAR 

     -Luna mai este a cincea lună din an şi una din cele şapte luni ale Calendarului Iulian, care are 31 de zile.

Denumirea lunii derivă din latinescul ”maius”, o altă interpretare fiind aceea că ar face referire la zeița ”Maia Maiesta”, pe care romanii o considerau zeița primăverii și căreia preoții lui Vulcan, zeul focului, îi ofereau sacrificii în prima zi din luna mai.

    -Luna MAI sau FLORAR, plină de prospețime și culoare.Denumită popular “FLORAR ” este o lună a ierburilor, o lună plină de prospețime și culoare. Se manifestă printr-o explozie de vegetație, copacii prind culoare și viață datorită frunzelor și florilor, iar muncile agriole se intensifică. Se consideră că în luna lui “FLORAR ”, Raiul coboară pe pământ și înverzește totul.

    -Luna aceasta este cea mai propice timp pentru agricultură, fiind suficient de călduroasă, având precipitații abundente, lipsite de grindină și piatră. Pe ogoare, în livezi, grădini și podgorii activitatea este în toi, iar turmele de oi, cirezile de vite și prisăcile dau randament maxim, potrivit etnologului Ion Ghinoiu, în volumul ”Zile și mituri.

     TRADIŢII  ŞI  OBICEIURI  POPULARE

- În această lună muncile câmpului și ale grădinilor devin priorități, astfel țăranii părăsesc casele și gospodăriile pentru a fi în toiul lucrărilor agrare.

- În luna mai se strâng turmele de oi și vaci, pentru a fi duse la ciobani. În unele regiuni ale țării, mai ales în zona montană se face și “măsura oilor”.

- Tot în luna mai, mai exact pe data de 1 mai, cei care încă mai au vin în butoaie, trebuie să-l scoată și să-l trateze cu pelin, astfel se va strica. Totodată, tradiția populară ne spune că e bine să bei din acest vin pentru a fi ferit de boli în decursul anului.

    -Superstiții ale lunii fac referire la anul agricol ce urmează, cât și la timpul din decursul acestuia, astfel:

- Dacă în serile lunii mai apare rouă și e timp răcoros, atunci vom avea belșug la vin și fân;

- Ploaia caldă a lunii mai e binecuvântare pentru culturile de grâu și porumb;

- Dacă în luna mai năpădesc gândacii, atunci vom avea un an mănos;

- Furtunile cu tunete și fulgere din luna mai ne prevestesc un an roditor;

- Dacă luna mai e ploioasă, atunci vom avea un iunie secetos, etc.

          Bună dimineaţa!

                 Bun venit luna Mai!💜