$$$

 Fetița era bolnavă. Grav bolnavă. Medicii au luptat vreme îndelungată, dar nu au mai putut face nimic. Sunt situații în care mâinile se lasă neputincioase în jos, iar privirile se îndepărtează tăcute. Mama, tata și fratele ei i-au fost alături cum au știut și au putut. Dar cum pot susține niște oameni care, în afară de dragoste, nu au nimic altceva?

Nu aveau într-adevăr nimic. O familie simplă, modestă, trăind de la un salariu la altul. Părinți care încercau să le ofere copiilor lor tot ce puteau, deși nu era mult.

Așa că fiecare bănuț strâns cu greu era cheltuit pentru tratamentul fiicei lor. Fratele, să-i dea Dumnezeu sănătate, un băiat de doisprezece ani, căuta să câștige ceva după școală, muncind pe unde se nimerea. Vecinii, oameni de suflet, îi dădeau din când în când câte o treabă ușoară – ba la brutărie, ba la benzinărie...

Și el se întorcea acasă alergând, cu inima plină de bucurie și cu câțiva lei în buzunar. Vecinii transmiteau apoi părinților ce mai puteau și ei oferi. Așa își duceau traiul. Cu banii adunați, fratele îi cumpăra surorii lui mici dulciuri și mici daruri.

Dar acestea nu-i aduceau prea multă bucurie. Își dorea altceva. Visa la un pisoi și un cățeluș. Iar medicii erau categorici. Nu se putea. Sub nicio formă.

Fetița devenea tot mai tristă și, de fiecare dată când se întorcea de la spital, își cerceta căsuța cu o speranță tăcută. Nezărind ceea ce-și dorea atât de mult, oftează adânc și, privind spre mama și tatăl ei cu o maturitate dureroasă în priviri, îi mângâia cu blândețe.

Dar fratele ei nu se putea împăca cu asta. Cu inima de copil, nu putea accepta verdictul medicilor. Simțea că trebuie să facă ceva. Ceva aparte. Iar atunci ea se va face bine.

Cu siguranță se va face bine.

Cu o lună înainte de ziua ei de naștere, a început pregătirile. Și când părinții au venit cu daruri, încercând s-o înveselească măcar puțin, el a scos la iveală...

O cutie micuță. A dus-o lângă sora lui, care zăcea în pat, și a deschis-o. Ochii fetiței s-au rotunjit de uimire, apoi a izbucnit într-un strigăt de fericire.

S-a ridicat brusc din pat și, cu mânuțele ei firave, a luat în brațe cățelul și motănelul cenușiu, îmbrățișându-i și acoperindu-i cu sărutări. Apoi a sărit la fratele ei și l-a cuprins cu drag.

Mama și tata nu știau ce să facă. Nu se așteptau la un asemenea gest din partea fiului lor. Iar fetița cerceta cu ochi plini de lumină lucrurile noi, cumpărate din magazin pentru micuții ei prieteni. Era tot ce reușise fratele ei să cumpere. Pentru asta muncise.

Cățelul și pisoiul fuseseră adoptați dintr-un adăpost. Îi văzuse demult și se înțelesese cu angajații de acolo. Tot ei i-au oferit și două saci cu hrană.

Fetița zâmbea.

Iar mama și tata au renunțat la toate interdicțiile și recomandările stricte ale medicilor. Privirea fericită a fetiței lor însemna mai mult decât orice.

Fetița a mai trăit un an. Un an întreg de fericire.

Un an în care n-a mai plâns. Un an în care, întorcându-se de la spital, era așteptată acasă de prietenii ei necuvântători, și alerga spre ei cu aripi de bucurie, dorind doar să-i strângă la piept.

Ajunsese chiar să iasă cu cățelul la plimbare.

Dar boala... boala e o fiară nemiloasă. Nu poate fi înduplecată, nici alungată. Sau poate că, pur și simplu, Dumnezeu a decis că un astfel de suflet nu-și mai avea rostul pe acest pământ.

Și totuși, părinții și fratele ei vin în fiecare săptămână la mormântul fetiței. Iar de fiecare dată, iau cu ei și pe cei doi – deveniți între timp – cățel și motan.

Cât timp așază flori proaspete și îngrijesc micul monument, cățelul și motanul stau cuminți, alături, privind undeva departe. Foarte departe.

Undeva unde noi nu putem pătrunde. Și părinții, alături de băiatul lor, așteaptă în liniște. Așteaptă ca cei doi prieteni loiali să-și încheie, în felul lor, convorbirea cu sufletul fetiței iubite.

Și singurul lor regret e că nu i-au adus mai devreme un pisoi și un cățel. Mult mai devreme. Încă de la prima rugăminte. Cine știe cum s-ar fi schimbat totul?

De ce am scris acest text atât de trist, doamnelor și domnilor? Ei bine, în primul rând, nu aleg eu ce-mi dictează sufletul să aștern pe hârtie. Și în al doilea rând – cred că, dacă părinții ar oferi copiilor lor nu doar jucării scumpe sau ieftine, ci un cățeluș, ori un pisoi...

Poate chiar pe amândoi...

Lumea noastră s-ar schimba. Profund.

Și poate atunci, Dumnezeu n-ar mai fi nevoit...

Dar, de fapt... de fapt, nu e treaba mea. Eu doar scriu ce văd și vă povestesc.

Autor: Oleg Bondarenko