vineri, 31 mai 2024

***

 Lucruri mizerabile. 

Lucruri, pe care dacă le faci, îți pierzi demnitatea, pentru totdeauna.


1. Să vorbești, public, urât, constant, despre o persoană care face parte din familie. 

2. Să vorbești despre o persoană cu care nu ai mai stat la aceeași masă, de mult timp și despre care nu mai știi nimic concret. Vorbești doar să pari șmecher la masa la care ești. 

3. Să te comporți urât, să vorbești urât despre/cu o femeie care nu ți-a acceptat avansurile. Este cea mai infectă formă de frustrare masculină. 

4. Să vorbești urât despre oameni cu care, cândva, ai stat la aceeași masă, la care ai fost în casă, cu care “ți-ai împărțit”, mult ani de zile, problemele. 

5. Să vorbești urât despre mama copiilor tăi, despre tatăl copiilor tăi, după divorț. Să accepți în jurul tău oameni care te încurajează să faci asta. 

6. Să vorbești public, urât, despre un om cu care ai avut o relație (sentimentală/intimă). Este ca și când îți dai chiloții jos, într-o piață publică. 

7. Să crezi că poți, vreodată, să îți ștergi trecutul, din propriul palmares. Trecutul nu se șterge, nu se uită. Trecutul se ține în tăcere. Nimeni nu iartă nimic. Cine spune că iartă, minte. Nu ierți nimic, doar mergi mai departe în viață, începi alte capitole, fără să mai răsfoiești ceva din urmă. Cei mai nefericiți oameni sunt cei care “trăiesc în trecut”, care vorbesc obsesiv despre trecutul lor, care nu se pot detașă de evenimentele din trecut. 

8. Familiile fericite nu sunt familii în care toți sunt extrem de inteligenți, de bogați, de minunați. Sunt oameni care au învățat că respectul este întotdeauna reciproc, indiferent de vârstă. Că toți au: atât drepturi, cât și obligații, unii față de alții.

9. Diferențele de opinii între generații (diferite) au existat întotdeauna și vor exista pentru totdeauna. Ele trebuie acceptate. Poți să controlezi viața unui copil, maxim până la vârsta de 18 ani. Dacă încerci să faci asta și după această vârstă: fie copilul tău, fie tu (ca părinte) aveți grave probleme emoționale, de integrare și adaptare în societate.

10. Rolul unui părinte este pentru totdeauna: de ajutor, de sprijin. Niciodată mai mult decât ți se cere. Și niciodată: de distrugere. Nu distrugi nimic din viața copilului tău, asta fac dușmanii lui, nu e treabă de părinte. Cel mai mare cadou pe care poți să îl faci unui copil este să ai încredere în el, în alegerile lui, să îi respecți viața de adult.

*†*

 A fi puternic


"A fi puternic inseamna a iubi pe cineva in liniste.

 A fi puternic inseamna sa radiezi de fericire atunci cand esti trist/a. 

A fi puternic inseamna a incerca sa ierti pe cineva cand nu merita iertarea. 

A fi puternic inseamna a ramane calm intr-un moment de disperare. 

A fi puternic inseamna a arata bucurie cand nu o simti. 

A fi puternic inseamna a zambi atunci cand vrei sa plangi. 

A fi puternic inseamna a face pe cineva fericit chiar daca tu ai inima franta.

 A fi puternic inseamna a consola pe cineva cand cel care are nevoie de consolare esti tu. 

A fi puternic inseamna a te increde in Dumnezeu in orice moment al vietii!"

joi, 30 mai 2024

***

 


Ionel Teodoreanu, povestea vieții de la “Ulița copilăriei” la “La Medeleni”


Ionel Teodoreanu s-a născut pe 6 ianuarie 1897 la Iași, fiind cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, care era profesoară de pian la Conservator. Familia viitorului scriitor era foarte bine situată, bunicul patern, Alexandru, fiind fost magistrat (Alecu și Elencu, bunica paternă, sunt personajele volumului “În casa bunicilor”), iar bunicul matern, Gavriil Musicescu, a fost directorul Conservatorului din Iași și conducătorul corului Mitropoliei, căsătorit cu Ștefania Musicescu. Băiatul a avut doi frați, viitorul scriitor Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), care a murit pe front în 1918.

Ionel Teodoreanu a urmat doi ani la Școala primară germană „Pitar-Moș” din București, apoi familia a revenit la Iași, iar el a fost înscris între 1908 și 1912 la Liceul Internat, după aceea la Liceul Național, finalizându-și studiile medii în 1916.

Spre sfârșitul anului 1918, în perioada refugiului guvernului și administrației la Iași în timpul Primului Război Mondial, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Maria Ștefana Lupașcu, căreia i se spunea Lily. Cuplul s-a cunoscut prin intermediul Cellei și al Henrietei, fiicele scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea cu care Lilly era verișoară. Maria era născută în octombrie 1897 la Saint-Maurice, în Franța, dar fusese crescută și educată de familia Delavrancea după despărțirea părinților ei, diplomatul Ștefan Lupașcu și franțuzoaica Marie Mazurier. Barbu Ștefănescu Delavrancea, refugiat la Iași în perioada războiului, le-a introdus pe fiicele sale în mediul intelectual și artistic al orașului și astfel tânăra pianistă Cella s-a apropiat de Sofia Teodoreanu, mama scriitorului, împărtășind pasiunea comună pentru muzică. Tânărul Ionel se va împrieteni cu Lilly, care va deveni ea însăși scriitoare și va fi cunoscută sub numele Ștefana Velisar Teodoreanu.

Ionel Teodoreanu se înscrie la Facultea de Drept de la Universitatea din Iași, promovează toate examenele în doi ani, în 1920 devine licențiat în drept și în același an se căsătorește cu Lilly, dar ceremonia este foarte restrânsă, din pricina doliului familiei după decesul prematur lui Puiu, fiul mai mic al scriitorului. Un an mai târziu, pe 3 februarie 1921, s-au născut cei doi fii gemeni ai cuplului, Ștefan și Osvald- Cezar, alintați în familie Afane și Gogo.

Ionel Teodoreanu a debutat în revista “Însemnări literare” în 1919 cu poemele în proză „Jucării pentru Lily” și în 1923 a publicat volumul de nuvele „Ulița copilăriei”, Demostene Botez fiind cel care i l-a prezentat criticului Garabet Ibrăileanu pe talentatul avocat, iar acesta din urmă, intuind forța și valoarea tânărului, îi va deveni prieten și susținător și îl va integra în colectivul revistei Viața Românească.

Începând cu anul 1924 Ionel Teodoreanu începe să lucreze la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, fragmente generoase din cele trei volume ale romanului.

Deși George Călinescu îi ironizează stilul numindu-l “Metaforel”, la doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu devine un nume cunoscut al generației interbelice, iar cărțile sale au un succes extraordinar mai ales la publicul tânăr.

Scriitorul nu renunță la cariera sa profesională, rămânând în continuare membru al baroului, dar până în 1947 publică aproape în fiecare an câte o carte. Romanele „Fata din Zlataust” si „Golia”, ambele în câte două volume, apărute între 1930 – 1933, sunt astăzi mai puțin cunoscute, dar un mare succes îl au cărțile„Lorelei”, publicată în 1935, „Arca lui Noe”, tipărită în 1936, “Turnul Milenei” din 1928 și “Bal mascat” din 1929.

La sfârșitul anilor ’30 revista “Viața românească” se muta la București, scriitorul este afectat de moarte bunului său prieten și susținător Garabet Ibrăileanu în 1936, apoi de dispariția tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, astfel că ia decizia de a veni împreună cu familia în capitală în 1938.

Aici își continua activitatea de avocat înscriindu-se în barou, dar și cea literară, publicând volumele „În casa bunicilor” în 1938, “Prăvale Baba” în 1940, „Masa umbrelor”, în 1941, “Hai-Diridam”, în 1945 și „Întoarcerea în timp”, în 1946. Familia Teodoreanu se stabilește într-o casă frumoasă de pe Strada Polonă, dar după venirea comuniștilor la putere este evacuată și obligată să se mute într-o locuință insalubră din zona Hala Traian.

În dimineața zilei de 3 februarie, în timpul marelui viscol din 1954, scriitorul își anunță soția că trebuie să meargă la tribunal, unde avea de susținut un proces, dar imediat ce iese pe stradă realizează că circulația în oraș e blocată din cauza nămeților și decide să se întoarcă acasă, nu înainte de a intra în magazinul alimentar de la colțul Străzii Căuzași să cumpere câte ceva de mâncare. După câteva minute Ionel Teodoreanu s-a prăbușit fără viață pe podea și în scurt timp i-a fost declarat decesul. Nu este cunoscut motivul morții sale subite, pentru că în acele condiții meteorologice nu a mai fost transportat la spital pentru a i se face autopsie, dar cel mai probabil a fost vorba despre un infarct.

Poetul Vlaicu Bârna rememorează ziua înmormântării lui Ionel Teodoreanu în volumul său, “Între Capșa și Corso”, publicat în anul 2005 de Editura Albatros: “Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului. Am intrat într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba”.

Sicriul scriitorului a fost transportat la Cimitirul Bellu legat cu sfori pe o sanie împrumutată din vecini, după cum va povesti criticul literar Geo Șerban, pentru că nu erau bani pentru a închiria o mașina de la serviciul de pompe funebre. Soția sa, delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodorescu, i-a supraviețuit 41 de ani, încetând din viață pe 30 mai 1995, la vârsta de 97 de ani, și fiind înhumată alături de soțul său și de fratele acestuia, Păstorel Teodoreanu, decedat în 1964, în cavoul familiei Delavrancea de la Cimitirul Bellu.


***

 

Lucruri care se intâmplă in Japonia:

1. Din clasa întâi până în a 6-a se preda o materie "drumul despre bunul simț” din care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!

2. Nu rămâne nici un elev repetent din clasa întâia până la clasa a 7-a, fiindcă scopul este educația și implantarea principiilor și nicidecum învățământul și stocarea informațiilor!

3. Japonezii cu toate ca sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casa sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!

4. Elevii japonezii, zilnic,  timp de 15 minute, fac curat în școlile lor împreuna cu educatori, învățători și profesori, lucru ce a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul curățenie și igiena!

5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă și în acest mod învață de mic cum să se păstreze igienic!

6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri ca mâncarea este buna și nu este alterata, fiindcă elevul este considerat viitorul țarii și trebuie protejat!

7. Gunoierul în Japonia este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar” și are un salariu de 5000 până la 8000$. Pentru a ocupa acest post candidatul trebuie să treacă proba scrisa și orala!

8. Este interzisa utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise și mobilul trebuie setat pe modul ”bun simț” care la ei este foarte important!

9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui atât cât ii trebuie, nu fac risipa, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!

10. Media de întârziere la trenuri pe an este de 7 secunde!

luni, 20 mai 2024

***

 

😢Dureros de emotionant!

Sunt nenumărate cazuri,

in care părinții bătrâni și neputincioși sunt  uitati în singurătate! 

Doamne, Dumnezeul nostru, ai grija de parintii dați uitării! 😢

Mai veniți copii, pe acasă! 


CUCUL ȘI BĂTRÂNA 


Din țări străine, mai devreme

S-a întors la casa lui  un cuc.

Copacul plin de floare  geme,

Iar el cântă parcă-i  năuc.


Și vine zilnic să îl vadă

O bătrânică în baston.

Ce bucurie, că în ogradă

Are un suflețel...în pom.


-Tu, păsărică călătoare,

Din care parte a lumii vii?

Zburând poate-ai văzut în cale

Vre-o unul dintre ai mei copii?


Îi tot aștept mereu să vină

Măcar la sfinte sărbători.

Că am rămas în sat străină

Fără de nici un puișor.


Nimeni nu-mi deschide portița,

Să mă întrebe vre-un cuvânt.

Vorbesc seara cu iconița

Și cu Maica Domnului Sfânt.


-Tu, cucule, zborul de-ți iei

Și vei pleca mâine, poimâne

De-i întâlni  copiii mei,

Să le arăți drumul  la mine.


M-aș duce eu la fiecare,

Dar am îmbătrânit demult.

Și bietele mele picioare

Pân la portiță doar mă duc.


Nimeni nu-mi deschide portița,

Să mă întrebe vre-un cuvânt.

Vorbesc seara cu iconița

Și cu Maica Domnului Sfânt.


-Tu, cucule, zborul de-ți iei

Și vei pleca mâine, poimâne

De-i întâlni  copiii mei,

Să le arăți drumul  la mine.


M-aș duce eu la fiecare,

Dar am îmbătrânit demult.

Și bietele mele picioare

Pân la portiță doar mă duc.


Pe-o ramură de măr rotat,

Cucul în limba lui doinește.

Iar o bătrână în toiag

Necazurile-i povestește.


Autor: Natalia Mazilu-Miron

miercuri, 15 mai 2024

***

 

WILLIAM SHAKESPEARE 


William Shakespeare is arguably the most famous writer of the English language, known for both his plays and sonnets. Though much about his life remains open to debate because of incomplete evidence, the following biography consolidates the most widely-accepted facts of Shakespeare's life and career.


In the mid-sixteenth century, William Shakespeare's father, John Shakespeare, moved to the idyllic town of Stratford-upon-Avon. There, he became a successful landowner, moneylender, glove-maker, and dealer of wool and agricultural goods. In 1557, he married Mary Arden.During John Shakespeare's time, the British middle class was expanding in both size and wealth, allowing its members more freedoms and luxuries, as well as a stronger collective voice in local government. John took advantage of the changing times and became a member of the Stratford Council in 1557, which marked the beginning of his illustrious political career. By 1561, he was elected to be one of the town's fourteen burgesses, and subsequently served as Constable, then one of two Chamberlains, and later, Alderman. In all of these positions, the elder Shakespeare administered borough property and revenues. In 1567, he became bailiff—the highest elected office in Stratford and the equivalent of a modern-day mayor.Town records indicate that William Shakespeare was John and Mary's third child. His birth is unregistered, but legend pins it on April 23, 1564, possibly because it is known that he died on April 23rd 52 years later. In any event, William's baptism was registered with the town of Stratford on April 26, 1564. Little is known about his childhood, although it is generally assumed that he attended the local grammar school, the King's New School. The school was staffed by Oxford-educated faculty who taught the students mathematics, natural sciences, logic, Christian ethics, and classical languages and literature.Shakespeare did not attend university, which was not at all unusual for the time. University education was reserved for wealthy sons of the elite, and even then, mostly just those who wanted to become clergymen. The numerous classical and literary references in Shakespeare’s plays are a testament, however, to the excellent education he received in grammar school, and speaks to his ability as an autodidact. His early plays, in particular, draw on the works of Seneca and Plautus. Even more impressive than Shakespeare's formal education is the wealth of general knowledge he exhibits in his work. His vocabulary exceeds that of any other English writer of his time by a wide margin.In 1582, at the age of eighteen, William Shakespeare married twenty-six-year-old Anne Hathaway. Their first daughter, Susanna, was not baptized until six months later—a fact that has given rise to speculation over the circumstances surrounding the marriage. In 1585, Anne bore twins, baptized Hamnet and Judith Shakespeare. Hamnet died at the age of eleven, by which time William Shakespeare was already a successful playwright. Around 1589, Shakespeare wrote Henry VI, Part 1, which is considered to be his first play. Sometime between his marriage and writing this play, he moved to London, where he pursued a career as a playwright and actor.Although many records of Shakespeare's life as a citizen of Stratford have survived, including his marriage and birth certificates, very little information exists about his life as a young playwright. Legend characterizes Shakespeare as a roguish young man who was once forced to flee London under suspect circumstances, perhaps having to do with his love life, but the paltry amount of written information does not necessarily confirm this facet of his personality.In any case, young Will was not an immediate universal success. The earliest written record of Shakespeare's life in London comes from a statement by his rival playwright Robert Greene. InGroatsworth of Witte (1592), Greene calls Shakespeare an "upstart crow...[who] supposes he is as well able to bombast out a blank verse as the best of you." While this is hardly high praise, it does suggest that Shakespeare rattled London's theatrical hierarchy from the beginning of his career. In retrospect, it is possible to attribute Greene's complaint to jealousy of Shakespeare's ability, but there is little evidence one way or the other.With Richard III, Henry VI, The Comedy of Errors, and Titus Andronicus under his belt, Shakespeare was a popular playwright by 1590.* The year 1593, however, marked a major leap forward in his career when he secured a prominent patron: The Earl of Southampton. In addition, Venus and Adoniswas published - it is one of the first of Shakespeare's known works to be printed, and it was a huge success. Next came The Rape of Lucrece. By this time, Shakespeare had also made his mark as a poet, as most scholars agree that he wrote the majority of his sonnets in the 1590s.In 1594, Shakespeare returned to the theater and became a charter member of the Lord Chamberlain's Men—a group of actors who changed their name to the King's Men when James I ascended the throne. By 1598, Shakespeare had been appointed the "principal comedian" for the troupe; by 1603, he was "principal tragedian." He remained associated with the organization until his death. Although acting and playwriting were not considered noble professions at the time, successful and prosperous actors were relatively well respected. Shakespeare’s success left him with a fair amount of money, which he invested in Stratford real estate. In 1597, he purchased the second largest house in Stratford—the New Place—for his parents. In 1596, Shakespeare applied for a coat of arms for his family, in effect making himself a gentleman. Consequently, his daughters made “good matches,” and married wealthy men.The same year that he joined the Lord Chamberlain's Men, Shakespeare wrote Romeo and Juliet,Love's Labour's Lost, The Taming of the Shrew, and several other plays. In 1600, he wrote two of his greatest tragedies, Hamlet and Julius Caesar. Historians and scholars consider Hamlet to be the first modern play because of its multi-faceted main character and unprecedented depiction of the human psyche.The first decade of the seventeenth century witnessed the debut performances of many of Shakespeare’s most celebrated works, including many of his so-called history plays: Othello in 1604 or 1605; Antony and Cleopatra in 1606 or 1607; and King Lear in 1608. The last of Shakespeare's plays to be performed during his lifetime was most likely King Henry VIII in either 1612 or 1613.William Shakespeare died in 1616. His wife Anna died in 1623, at the age of 67. Shakespeare was buried in the chancel of his church at Stratford. The lines above his tomb—allegedly written by Shakespeare himself—read:Good friend, for Jesus' sake forbear To dig the dust enclosed here. Blessed be the man that spares these stones And cursed be he that moves my bones.*The dates of composition and performance of almost all of Shakespeare's plays remain uncertain. The dates used in this note are widely agreed upon by scholars, but there is still significant debate around the dates that he completed many of his plays.

***

 Shakespeare’s Sonnets


Themes, Motifs & Symbols

Themes


DIFFERENT TYPES OF ROMANTIC LOVE


Modern readers associate the sonnet form with romantic love and with good reason: the first sonnets written in thirteenth- and fourteenth-century Italy celebrated the poets’ feelings for their beloveds and their patrons. These sonnets were addressed to stylized, lionized women and dedicated to wealthy noblemen, who supported poets with money and other gifts, usually in return for lofty praise in print. Shakespeare dedicated his sonnets to “Mr. W. H.,” and the identity of this man remains unknown. He dedicated an earlier set of poems, Venus and Adonis and Rape of Lucrece, to Henry Wriothesly, earl of Southampton, but it’s not known what Wriothesly gave him for this honor. In contrast to tradition, Shakespeare addressed most of his sonnets to an unnamed young man, possibly Wriothesly. Addressing sonnets to a young man was unique in Elizabethan England. Furthermore, Shakespeare used his sonnets to explore different types of love between the young man and the speaker, the young man and the dark lady, and the dark lady and the speaker. In his sequence, the speaker expresses passionate concern for the young man, praises his beauty, and articulates what we would now call homosexual desire. The woman of Shakespeare’s sonnets, the so-called dark lady, is earthy, sexual, and faithless—characteristics in direct opposition to lovers described in other sonnet sequences, including Astrophil and Stella, by Sir Philip Sidney, a contemporary of Shakespeare, who were praised for their angelic demeanor, virginity, and steadfastness. Several sonnets also probe the nature of love, comparing the idealized love found in poems with the messy, complicated love found in real life.


THE DANGERS OF LUST AND LOVE


In Shakespeare’s sonnets, falling in love can have painful emotional and physical consequences. Sonnets 127–152, addressed to the so-called dark lady, express a more overtly erotic and physical love than the sonnets addressed to the young man. But many sonnets warn readers about the dangers of lust and love. According to some poems, lust causes us to mistake sexual desire for true love, and love itself causes us to lose our powers of perception. Several sonnets warn about the dangers of lust, claiming that it turns humans “savage, extreme, rude, cruel” , as in Sonnet 129. The final two sonnets of Shakespeare’s sequence obliquely imply that lust leads to venereal disease. According to the conventions of romance, the sexual act, or “making love,” expresses the deep feeling between two people. In his sonnets, however, Shakespeare portrays making love not as a romantic expression of sentiment but as a base physical need with the potential for horrible consequences.


Several sonnets equate being in love with being in a pitiful state: as demonstrated by the poems, love causes fear, alienation, despair, and physical discomfort, not the pleasant emotions or euphoria we usually associate with romantic feelings. The speaker alternates between professing great love and professing great worry as he speculates about the young man’s misbehavior and the dark lady’s multiple sexual partners. As the young man and the dark lady begin an affair, the speaker imagines himself caught in a love triangle, mourning the loss of his friendship with the man and love with the woman, and he laments having fallen in love with the woman in the first place. In Sonnet 137, the speaker personifies love, calls him a simpleton, and criticizes him for removing his powers of perception. It was love that caused the speaker to make mistakes and poor judgments. Elsewhere the speaker calls love a disease as a way of demonstrating the physical pain of emotional wounds. Throughout his sonnets, Shakespeare clearly implies that love hurts. Yet despite the emotional and physical pain, like the speaker, we continue falling in love. Shakespeare shows that falling in love is an inescapable aspect of the human condition—indeed, expressing love is part of what makes us human.


REAL BEAUTY VS. CLICHÉD BEAUTY


To express the depth of their feelings, poets frequently employ hyperbolic terms to describe the objects of their affections. Traditionally, sonnets transform women into the most glorious creatures to walk the earth, whereas patrons become the noblest and bravest men the world has ever known. Shakespeare makes fun of the convention by contrasting an idealized woman with a real woman. In Sonnet 130, Shakespeare directly engages—and skewers—clichéd concepts of beauty. The speaker explains that his lover, the dark lady, has wires for hair, bad breath, dull cleavage, a heavy step, and pale lips. He concludes by saying that he loves her all the more precisely because he loves her and not some idealized, false version. Real love, the sonnet implies, begins when we accept our lovers for what they are as well as what they are not. Other sonnets explain that because anyone can use artful means to make himself or herself more attractive, no one is really beautiful anymore. Thus, since anyone can become beautiful, calling someone beautiful is no longer much of a compliment.


THE RESPONSIBILITIES OF BEING BEAUTIFUL


Shakespeare portrays beauty as conveying a great responsibility in the sonnets addressed to the young man, Sonnets 1–126. Here the speaker urges the young man to make his beauty immortal by having children, a theme that appears repeatedly throughout the poems: as an attractive person, the young man has a responsibility to procreate. Later sonnets demonstrate the speaker, angry at being cuckolded, lashing out at the young man and accusing him of using his beauty to hide immoral acts. Sonnet 95 compares the young man’s behavior to a “canker in the fragrant rose” or a rotten spot on an otherwise beautiful flower. In other words, the young man’s beauty allows him to get away with bad behavior, but this bad behavior will eventually distort his beauty, much like a rotten spot eventually spreads. Nature gave the young man a beautiful face, but it is the young man’s responsibility to make sure that his soul is worthy of such a visage.


Motifs


ART VS. TIME


Shakespeare, like many sonneteers, portrays time as an enemy of love. Time destroys love because time causes beauty to fade, people to age, and life to end. One common convention of sonnets in general is to flatter either a beloved or a patron by promising immortality through verse. As long as readers read the poem, the object of the poem’s love will remain alive. In Shakespeare’s Sonnet 15, the speaker talks of being “in war with time” : time causes the young man’s beauty to fade, but the speaker’s verse shall entomb the young man and keep him beautiful. The speaker begins by pleading with time in another sonnet, yet he ends by taunting time, confidently asserting that his verse will counteract time’s ravages. From our contemporary vantage point, the speaker was correct, and art has beaten time: the young man remains young since we continue to read of his youth in Shakespeare’s sonnets.


Through art, nature and beauty overcome time. Several sonnets use the seasons to symbolize the passage of time and to show that everything in nature—from plants to people—is mortal. But nature creates beauty, which poets capture and render immortal in their verse. Sonnet 106 portrays the speaker reading poems from the past and recognizing his beloved’s beauty portrayed therein. The speaker then suggests that these earlier poets were prophesizing the future beauty of the young man by describing the beauty of their contemporaries. In other words, past poets described the beautiful people of their day and, like Shakespeare’s speaker, perhaps urged these beautiful people to procreate and so on, through the poetic ages, until the birth of the young man portrayed in Shakespeare’s sonnets. In this way—that is, as beautiful people of one generation produce more beautiful people in the subsequent generation and as all this beauty is written about by poets—nature, art, and beauty triumph over time.


STOPPING THE MARCH TOWARD DEATH


Growing older and dying are inescapable aspects of the human condition, but Shakespeare’s sonnets give suggestions for halting the progress toward death. Shakespeare’s speaker spends a lot of time trying to convince the young man to cheat death by having children. In Sonnets 1–17, the speaker argues that the young man is too beautiful to die without leaving behind his replica, and the idea that the young man has a duty to procreate becomes the dominant motif of the first several sonnets. In Sonnet 3, the speaker continues his urgent prodding and concludes, “Die single and thine image dies with thee”. The speaker’s words aren’t just the flirtatious ramblings of a smitten man: Elizabethan England was rife with disease, and early death was common. Producing children guaranteed the continuation of the species. Therefore, falling in love has a social benefit, a benefit indirectly stressed by Shakespeare’s sonnets. We might die, but our children—and the human race—shall live on.


THE SIGNIFICANCE OF SIGHT


Shakespeare used images of eyes throughout the sonnets to emphasize other themes and motifs, including children as an antidote to death, art’s struggle to overcome time, and the painfulness of love. For instance, in several poems, the speaker urges the young man to admire himself in the mirror. Noticing and admiring his own beauty, the speaker argues, will encourage the young man to father a child. Other sonnets link writing and painting with sight: in Sonnet 24, the speaker’s eye becomes a pen or paintbrush that captures the young man’s beauty and imprints it on the blank page of the speaker’s heart. But our loving eyes can also distort our sight, causing us to misperceive reality. In the sonnets addressed to the dark lady, the speaker criticizes his eyes for causing him to fall in love with a beautiful but duplicitous woman. Ultimately, Shakespeare uses eyes to act as a warning: while our eyes allow us to perceive beauty, they sometimes get so captivated by beauty that they cause us to misjudge character and other attributes not visible to the naked eye.


Readers’ eyes are as significant in the sonnets as the speaker’s eyes. Shakespeare encourages his readers to see by providing vivid visual descriptions. One sonnet compares the young man’s beauty to the glory of the rising sun, while another uses the image of clouds obscuring the sun as a metaphor for the young man’s faithlessness and still another contrasts the beauty of a rose with one rotten spot to warn the young man to cease his sinning ways. Other poems describe bare trees to symbolize aging. The sonnets devoted to the dark lady emphasize her coloring, noting in particular her black eyes and hair, and Sonnet 130 describes her by noting all the colors she does not possess. Stressing the visual helps Shakespeare to heighten our experience of the poems by giving us the precise tools with which to imagine the metaphors, similes, and descriptions contained therein.


Symbols


FLOWERS AND TREES


Flowers and trees appear throughout the sonnets to illustrate the passage of time, the transience of life, the aging process, and beauty. Rich, lush foliage symbolizes youth, whereas barren trees symbolize old age and death, often in the same poem, as in Sonnet 12. Traditionally, roses signify romantic love, a symbol Shakespeare employs in the sonnets, discussing their attractiveness and fragrance in relation to the young man. Sometimes Shakespeare compares flowers and weeds to contrast beauty and ugliness. In these comparisons, marred, rotten flowers are worse than weeds—that is, beauty that turns rotten from bad character is worse than initial ugliness. Giddy with love, elsewhere the speaker compares blooming flowers to the beauty of the young man, concluding in Sonnets 98 and 99 that flowers received their bloom and smell from him. The sheer ridiculousness of this statement—flowers smell sweet for chemical and biological reasons—underscores the hyperbole and exaggeration that plague typical sonnets.


STARS


Shakespeare uses stars to stand in for fate, a common poetic trope, but also to explore the nature of free will. Many sonneteers resort to employing fate, symbolized by the stars, to prove that their love is permanent and predestined. In contrast, Shakespeare’s speaker claims that he relies on his eyes, rather than on the hands of fate, to make decisions. Using his eyes, the speaker “reads” that the young man’s good fortune and beauty shall pass to his children, should he have them. During Shakespeare’s time, people generally believed in astrology, even as scholars were making great gains in astronomy and cosmology, a metaphysical system for ordering the universe. According to Elizabethan astrology, a cosmic order determined the place of everything in the universe, from planets and stars to people. Although humans had some free will, the heavenly spheres, with the help of God, predetermined fate. In Shakespeare’s Sonnet 25, the speaker acknowledges that he has been unlucky in the stars but lucky in love, thereby removing his happiness from the heavenly bodies and transposing it onto the human body of his beloved.


WEATHER AND THE SEASONS


Shakespeare employed the pathetic fallacy, or the attribution of human characteristics or emotions to elements in nature or inanimate objects, throughout his plays. In the sonnets, the speaker frequently employs the pathetic fallacy, associating his absence from the young man to the freezing days of December and the promise of their reunion to a pregnant spring. Weather and the seasons also stand in for human emotions: the speaker conveys his sense of foreboding about death by likening himself to autumn, a time in which nature’s objects begin to decay and ready themselves for winter, or death. Similarly, despite the arrival of “proud-pied April” in Sonnet 98, the speaker still feels as if it were winter because he and the young man are apart. The speaker in Sonnet 18, one of Shakespeare’s most famous poems, begins by rhetorically asking the young man, “Shall I compare thee to a summer’s day?”

. He spends the remainder of the poem explaining the multiple ways in which the young man is superior to a summer day, ultimately concluding that while summer ends, the young man’s beauty lives on in the permanence of poetry.

***

 

JULIUS CAESAR

BY WILLIAM SHAKESPEARE 


The Tragedy of Julius Caesar is a tragedy by William Shakespeare, believed to have been written in 1599. It is one of several plays written by Shakespeare based on true events from Roman history, which also include Coriolanus and Antony and Cleopatra.


Summary:


Two tribunes, Flavius and Murellus, find scores of Roman citizens wandering the streets, neglecting their work in order to watch Julius Caesar’s triumphal parade: Caesar has defeated the sons of the deceased Roman general Pompey, his archrival, in battle. The tribunes scold the citizens for abandoning their duties and remove decorations from Caesar’s statues. Caesar enters with his entourage, including the military and political figures Brutus, Cassius, and Antony. A Soothsayer calls out to Caesar to “beware the Ides of March,” but Caesar ignores him and proceeds with his victory celebration (I.ii.19, I.ii.25).


Cassius and Brutus, both longtime intimates of Caesar and each other, converse. Cassius tells Brutus that he has seemed distant lately; Brutus replies that he has been at war with himself. Cassius states that he wishes Brutus could see himself as others see him, for then Brutus would realize how honored and respected he is. Brutus says that he fears that the people want Caesar to become king, which would overturn the republic. Cassius concurs that Caesar is treated like a god though he is merely a man, no better than Brutus or Cassius. Cassius recalls incidents of Caesar’s physical weakness and marvels that this fallible man has become so powerful. He blames his and Brutus’s lack of will for allowing Caesar’s rise to power: surely the rise of such a man cannot be the work of fate. Brutus considers Cassius’s words as Caesar returns. Upon seeing Cassius, Caesar tells Antony that he deeply distrusts Cassius.


Caesar departs, and another politician, Casca, tells Brutus and Cassius that, during the celebration, Antony offered the crown to Caesar three times and the people cheered, but Caesar refused it each time. He reports that Caesar then fell to the ground and had some kind of seizure before the crowd; his demonstration of weakness, however, did not alter the plebeians’ devotion to him. Brutus goes home to consider Cassius’s words regarding Caesar’s poor qualifications to rule, while Cassius hatches a plot to draw Brutus into a conspiracy against Caesar.


That night, Rome is plagued with violent weather and a variety of bad omens and portents. Brutus finds letters in his house apparently written by Roman citizens worried that Caesar has become too powerful. The letters have in fact been forged and planted by Cassius, who knows that if Brutus believes it is the people’s will, he will support a plot to remove Caesar from power. A committed supporter of the republic, Brutus fears the possibility of a dictator-led empire, worrying that the populace would lose its voice. Cassius arrives at Brutus’s home with his conspirators, and Brutus, who has already been won over by the letters, takes control of the meeting. The men agree to lure Caesar from his house and kill him. Cassius wants to kill Antony too, for Antony will surely try to hinder their plans, but Brutus disagrees, believing that too many deaths will render their plot too bloody and dishonor them. Having agreed to spare Antony, the conspirators depart. Portia, Brutus’s wife, observes that Brutus appears preoccupied. She pleads with him to confide in her, but he rebuffs her.


Caesar prepares to go to the Senate. His wife, Calpurnia, begs him not to go, describing recent nightmares she has had in which a statue of Caesar streamed with blood and smiling men bathed their hands in the blood. Caesar refuses to yield to fear and insists on going about his daily business. Finally, Calpurnia convinces him to stay home—if not out of caution, then as a favor to her. But Decius, one of the conspirators, then arrives and convinces Caesar that Calpurnia has misinterpreted her dreams and the recent omens. Caesar departs for the Senate in the company of the conspirators.


As Caesar proceeds through the streets toward the Senate, the Soothsayer again tries but fails to get his attention. The citizen Artemidorus hands him a letter warning him about the conspirators, but Caesar refuses to read it, saying that his closest personal concerns are his last priority. At the Senate, the conspirators speak to Caesar, bowing at his feet and encircling him. One by one, they stab him to death. When Caesar sees his dear friend Brutus among his murderers, he gives up his struggle and dies.


The murderers bathe their hands and swords in Caesar’s blood, thus bringing Calpurnia’s premonition to fruition. Antony, having been led away on a false pretext, returns and pledges allegiance to Brutus but weeps over Caesar’s body. He shakes hands with the conspirators, thus marking them all as guilty while appearing to make a gesture of conciliation. When Antony asks why they killed Caesar, Brutus replies that he will explain their purpose in a funeral oration. Antony asks to be allowed to speak over the body as well; Brutus grants his permission, though Cassius remains suspicious of Antony. The conspirators depart, and Antony, alone now, swears that Caesar’s death shall be avenged.


Brutus and Cassius go to the Forum to speak to the public. Cassius exits to address another part of the crowd. Brutus declares to the masses that though he loved Caesar, he loves Rome more, and Caesar’s ambition posed a danger to Roman liberty. The speech placates the crowd. Antony appears with Caesar’s body, and Brutus departs after turning the pulpit over to Antony. Repeatedly referring to Brutus as “an honorable man,” Antony’s speech becomes increasingly sarcastic; questioning the claims that Brutus made in his speech that Caesar acted only out of ambition, Antony points out that Caesar brought much wealth and glory to Rome, and three times turned down offers of the crown. Antony then produces Caesar’s will but announces that he will not read it for it would upset the people inordinately. The crowd nevertheless begs him to read the will, so he descends from the pulpit to stand next to Caesar’s body. He describes Caesar’s horrible death and shows Caesar’s wounded body to the crowd. He then reads Caesar’s will, which bequeaths a sum of money to every citizen and orders that his private gardens be made public. The crowd becomes enraged that this generous man lies dead; calling Brutus and Cassius traitors, the masses set off to drive them from the city.


Meanwhile, Caesar’s adopted son and appointed successor, Octavius, arrives in Rome and forms a three-person coalition with Antony and Lepidus. They prepare to fight Cassius and Brutus, who have been driven into exile and are raising armies outside the city. At the conspirators’ camp, Brutus and Cassius have a heated argument regarding matters of money and honor, but they ultimately reconcile. Brutus reveals that he is sick with grief, for in his absence Portia has killed herself. The two continue to prepare for battle with Antony and Octavius. That night, the Ghost of Caesar appears to Brutus, announcing that Brutus will meet him again on the battlefield.


Octavius and Antony march their army toward Brutus and Cassius. Antony tells Octavius where to attack, but Octavius says that he will make his own orders; he is already asserting his authority as the heir of Caesar and the next ruler of Rome. The opposing generals meet on the battlefield and exchange insults before beginning combat.


Cassius witnesses his own men fleeing and hears that Brutus’s men are not performing effectively. Cassius sends one of his men, Pindarus, to see how matters are progressing. From afar, Pindarus sees one of their leaders, Cassius’s best friend, Titinius, being surrounded by cheering troops and concludes that he has been captured. Cassius despairs and orders Pindarus to kill him with his own sword. He dies proclaiming that Caesar is avenged. Titinius himself then arrives—the men encircling him were actually his comrades, cheering a victory he had earned. Titinius sees Cassius’s corpse and, mourning the death of his friend, kills himself.


Brutus learns of the deaths of Cassius and Titinius with a heavy heart, and prepares to take on the Romans again. When his army loses, doom appears imminent. Brutus asks one of his men to hold his sword while he impales himself on it. Finally, Caesar can rest satisfied, he says as he dies. Octavius and Antony arrive. Antony speaks over Brutus’s body, calling him the noblest Roman of all. While the other conspirators acted out of envy and ambition, he observes, Brutus genuinely believed that he acted for the benefit of Rome. Octavius orders that Brutus be buried in the most honorable way. The men then depart to celebrate their victory.

***

 THE EARLY MIDDLE ENGLISH PERIOD 


POETRY 


The Norman Conquest worked no immediate transformation on either the language or the literature of the English. Older poetry continued to be copied during the last half of the 11th century; two poems of the early 12th century—“"Durham,"” which praises that city’s cathedral and its relics, and “"Instructions for Christians,"” a didactic piece—show that correct alliterative verse could be composed well after 1066. But even before the conquest, rhyme had begun to supplant rather than supplement alliteration in some poems, which continued to use the older four-stress line, although their rhythms varied from the set types used in classical Old English verse. A postconquest example is “"The Grave,"” which contains several rhyming lines; a poem from the Anglo-Saxon Chronicle on the death of William the Conqueror, lamenting his cruelty and greed, has more rhyme than alliteration.


INFLUENCE OF FRENCH POETRY 


By the end of the 12th century, English poetry had been so heavily influenced by French models that such a work as the long epic Brut (c. 1200) by Lawamon, a Worcestershire priest, seems archaic for mixing alliterative lines with rhyming couplets while generally eschewing French vocabulary. The Brut draws mainly upon Wace’s Anglo-Norman Roman de Brut (1155; based in turn upon Geoffrey of Monmouth’s Historia regum Britanniae [History of the Kings of Britain]), but in Lawamon’s hands the Arthurian story takes on a Germanic and heroic flavour largely missing in Wace. The Brut exists in two manuscripts, one written shortly after 1200 and the other some 50 years later. That the later version has been extensively modernized and somewhat abridged suggests the speed with which English language and literary tastes were changing in this period. The Proverbs of Alfred was written somewhat earlier, in the late 12th century; these proverbs deliver conventional wisdom in a mixture of rhymed couplets and alliterative lines, and it is hardly likely that any of the material they contain actually originated with the king whose wisdom they celebrate. The early 13th-century Bestiary mixes alliterative lines, three- and four-stress couplets, and septenary (heptameter) lines, but the logic behind this mix is more obvious than in the Brut and the Proverbs, for the poet was imitating the varied metres of his Latin source. More regular in form than these poems is the anonymous Poema morale in septenary couplets, in which an old man delivers a dose of moral advice to his presumably younger audience.


By far the most brilliant poem of this period is The Owl and the Nightingale (written after 1189), an example of the popular debate genre. The two birds argue topics ranging from their hygienic habits, looks, and songs to marriage, prognostication, and the proper modes of worship. The nightingale stands for the joyous aspects of life, the owl for the sombre; there is no clear winner, but the debate ends as the birds go off to state their cases to one Nicholas of Guildford, a wise man. The poem is learned in the clerical tradition but wears its learning lightly as the disputants speak in colloquial and sometimes earthy language. Like the Poema morale, The Owl and the Nightingale is metrically regular (octosyllabic couplets), but it uses the French metre with an assurance unusual in so early a poem.


DIDACTIC POETRY 


The 13th century saw a rise in the popularity of long didactic poems presenting biblical narrative, saints’ lives, or moral instruction for those untutored in Latin or French. The most idiosyncratic of these is the Ormulum by Orm, an Augustinian canon in the north of England. Written in some 20,000 lines arranged in unrhymed but metrically rigid couplets, the work is interesting mainly in that the manuscript that preserves it is Orm’s autograph and shows his somewhat fussy efforts to reform and regularize English spelling. Other biblical paraphrases are Genesis and Exodus, Jacob and Joseph, and the vast Cursor mundi, whose subject, as its title suggests, is the history of the world. An especially popular work was the South English Legendary, which began as a miscellaneous collection of saints’ lives but was expanded by later redactors and rearranged in the order of the church calendar. The didactic tradition continued into the 14th century with Robert Mannyng’s Handling Sin, a confessional manual whose expected dryness is relieved by the insertion of lively narratives, and the Prick of Conscience, a popular summary of theology sometimes attributed to the mystic Richard Rolle.


VERSE ROMANCE 


The earliest examples of verse romance, a genre that would remain popular through the Middle Ages, appeared in the 13th century. King Horn and Floris and Blauncheflour both are preserved in a manuscript of about 1250. King Horn, oddly written in short two- and three-stress lines, is a vigorous tale of a kingdom lost and regained, with a subplot concerning Horn’s love for Princess Rymenhild. Floris and Blauncheflour is more exotic, being the tale of a pair of royal lovers who become separated and, after various adventures in eastern lands, reunited. Not much later than these is The Lay of Havelok the Dane, a tale of princely love and adventure similar to King Horn but more competently executed. Many more such romances were produced in the 14th century. Popular subgenres were “the matter of Britain” (Arthurian romances such as Of Arthour and of Merlin and Ywain and Gawain), “the matter of Troy” (tales of antiquity such as The Siege of Troy and King Alisaunder), and the English Breton lays (stories of otherworldly magic, such as Lai le Freine and Sir Orfeo, modeled after those of professional Breton storytellers). These relatively unsophisticated works were written for a bourgeois audience, and the manuscripts that preserve them are early examples of commercial book production. The humorous beast epic makes its first appearance in Britain in the 13th century with The Fox and the Wolf, taken indirectly from the Old French Roman de Renart. In the same manuscript with this work is Dame Sirith, the earliest English fabliau. Another sort of humour is found in The Land of Cockaygne, which depicts a utopia better than heaven, where rivers run with milk, honey, and wine, geese fly about already roasted, and monks hunt with hawks and dance with nuns.


THE LYRIC


The lyric was virtually unknown to Old English poets. Poems such as “"Deor"” and “"Wulf and Eadwacer,"” which have been called lyrics, are thematically different from those that began to circulate orally in the 12th century and to be written down in great numbers in the 13th; these Old English poems also have a stronger narrative component than the later productions. The most frequent topics in the Middle English secular lyric are springtime and romantic love; many rework such themes tediously, but some, such as “"Foweles in the frith"” (13th century) and “"Ich am of Irlaunde"” (14th century), convey strong emotions in a few lines. Two lyrics of the early 13th century, “"Mirie it is while sumer ilast"” and “"Sumer is icumen in,"” are preserved with musical settings, and probably most of the others were meant to be sung. The dominant mood of the religious lyrics is passionate: the poets sorrow for Christ on the cross and for the Virgin Mary, celebrate the “five joys” of Mary, and import language from love poetry to express religious devotion. Excellent early examples are “"Nou goth sonne under wod"” and “"Stond wel, moder, ounder rode."” Many of the lyrics are preserved in manuscript anthologies, of which the best is British Library manuscript Harley 2253 from the early 14th century. In this collection, known as the Harley Lyrics, the love poems, such as “"Alysoun"” and “"Blow, Northern Wind,"” take after the poems of the Provençal troubadours but are less formal, less abstract, and more lively. The religious lyrics also are of high quality; but the most remarkable of the Harley Lyrics, “"The Man in the Moon,"” far from being about love or religion, imagines the man in the Moon as a simple peasant, sympathizes with his hard life, and offers him some useful advice on how to best the village hayward (a local officer in charge of a town’s common herd of cattle).


A poem such as “"The Man in the Moon"” serves as a reminder that, although the poetry of the early Middle English period was increasingly influenced by the Anglo-Norman literature produced for the courts, it is seldom “courtly.” Most English poets, whether writing about kings or peasants, looked at life from a bourgeois perspective. If their work sometimes lacks sophistication, it nevertheless has a vitality that comes from preoccupation with daily affairs.


PROSE 


Old English prose texts were copied for more than a century after the Norman Conquest; the homilies of Aelfric were especially popular, and King Alfred’s translations of Boethius and Augustine survive only in 12th-century manuscripts. In the early 13th century an anonymous worker at Worcester supplied glosses to certain words in a number of Old English manuscripts, which demonstrates that by this time the older language was beginning to pose difficulties for readers.


The composition of English prose also continued without interruption. Two manuscripts of the Anglo-Saxon Chronicle exhibit very strong prose for years after the conquest, and one of these, the Peterborough Chronicle, continues to 1154. Two manuscripts of about 1200 contain 12th-century sermons, and another has the workmanlike compilation Vices and Virtues, composed about 1200. But the English language faced stiff competition from both Anglo-Norman (the insular dialect of French being used increasingly in the monasteries) and Latin, a language intelligible to speakers of both English and French. It was inevitable, then, that the production of English prose should decline in quantity, if not in quality. The great prose works of this period were composed mainly for those who could read only English—women especially. In the West Midlands the Old English alliterative prose tradition remained very much alive into the 13th century, when the several texts known collectively as the Katherine Group were written. St. Katherine, St. Margaret, and St. Juliana, found together in a single manuscript, have rhythms strongly reminiscent of those of Aelfric and Wulfstan. So to a lesser extent do Hali Meithhad (“Holy Maidenhood”) and Sawles Warde (“The Guardianship of the Soul”) from the same book, but newer influences can be seen in these works as well: as the title of another devotional piece, The Wohunge of Ure Lauerd (“The Wooing of Our Lord”), suggests, the prose of this time often has a rapturous, even sensual flavour, and, like the poetry, it frequently employs the language of love to express religious fervour.


Further removed from the Old English prose tradition, though often associated with the Katherine Group, is the Ancrene Wisse (“Guide for Anchoresses,” also known as the Ancrene Riwle, or “Rule for Anchoresses”), a manual for the guidance of women recluses outside the regular orders. This anonymous work, which was translated into French and Latin and remained popular until the 16th century, is notable for its humanity, practicality, and insight into human nature but even more for its brilliant style. Like the other prose of its time, it uses alliteration as ornament, but it is more indebted to new fashions in preaching, which had originated in the universities, than to native traditions. With its richly figurative language, rhetorically crafted sentences, and carefully logical divisions and subdivisions, it manages to achieve in English the effects that such contemporary writers as John of Salisbury and Walter Map were striving for in Latin.


Little noteworthy prose was written in the late 13th century. In the early 14th century Dan Michel of Northgate produced in Kentish the Ayenbite of Inwit (“Prick of Conscience”), a translation from French. But the best prose of this time is by the mystic Richard Rolle, the hermit of Hampole, whose English tracts include The Commandment, Meditations on the Passion, and The Form of Perfect Living, among others. His intense and stylized prose was among the most popular of the 14th century and inspired such later works as Walter Hilton’s Scale of Perfection, Julian of Norwich’s Sixteen Revelations of Divine Love, and the anonymous Cloud of Unknowing.

duminică, 12 mai 2024

***

 

Figuri din vechiul București: Alexandru Bogdan-Pitești, un escroc fermecător, decedat pe 12 mai 1922, la doar 51 de ani...

Alexandru Bogdan-Pitești s-a născut pe 13 iunie 1870 la Pitești și a fost o figură controversată a începutului de secol XX. Se pare că după tată ar fi fost albanez, iar din partea mamei ar fi avut urmași în familia boierească a Baloteştilor. În epocă i se spunea “Castelanul de la Vlaici”, după numele unei frumoase moşii pe care o avea în judeţul Olt. Bogdan-Pitești a crescut într-un colegiu catolic, a încercat să urmeze Medicina la Montpellier, după aceea s-a înscris la studii de Litere şi Drept la Paris, fără să le termine, a fost expulzat din Franţa cel mai probabil pentru un furt de velocipede, și-a căutat norocul în Elveția, dar în cele din urmă a fost trimis în țară.

Mecena al artiștilor, gazetar, eseist și poet, amic cu Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Al. Macedonski, Mateiu Caragiale și tânărul Tudor Arghezi, în 1896 a întemeiat Salonul Independenților, după modelul „Salonului Societății Artiștilor Independenți” din Paris, iar în 1898 a fondat „Societatea Ileana”. Alexandru Bogdan-Pitești a fost de mai multe ori arestat și depus la Închisoarea Văcărești, a pretins că este coborâtor al boierilor Bogdănești și fiu nelegitim al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaborat cu ocupantul german în anii Primului Război Mondial și s-a stins la București, pe 12 mai 1922, la vârsta de 51 de ani, lăsând în urmă o colecție fabuloasă de opere de artă care s-a risipit după moartea lui.

“Acum douăzeci şi cinci de ani, scria Const Mille în ziarul Lupta în mai 1922, a apărut pentru prima oară în Bucureşti figura lui Bogdan-Pitești. Era o înfăţişare decorativă, cu mustaţa şi barbişonul în vânt, cu înfăţişarea de om frumos şi simpatic. El avea ce e drept un trecut cam tulbure, deşi era încă tânăr şi ar fi putut să nu aibă trecut. Fusese expulzat din Elveţia şi Franţa. El pretindea că această expulzare se datoreşte părerilor lui anarhiste. Mulţi însă afirmau că anarhismul lui nu era cu nimic vinovat sau cu foarte puţin, în aceste măsuri luate contra lui. I se puneau în sarcină câteva infarcţiuni la codul penal, infracţiuni însă îndoielnice. Guvernele elveţian şi francez, neputându-l pedepsi, l-au expulzat. Această chestiune n-a putut fi rezolvată, s-a trecut peste ea, şi Bogdan-Pitești, în prima fază a vieţei lui, a fost primit cu braţele deschise de către societatea noastră, foarte tolerantă de altfel, şi de oamenii de litere şi de artişti, pe atunci foarte puţini, şi boemi ca şi Bogdan-Pitești.

Cu ce trăia el? Cine întreabă la noi de aşa ceva? Se ştia că familia lui are o moşioară în judeţul Olt, la Vlaici, din care dânsul mâncase cea mai bună parte şi pe lângă partea lui, şi partea mumei sale. Dar aceasta nu scobora întru nimic reputaţia lui în ochii societăţii, căci, slava Domnului, decavaţi de felul lui Bogdan-Pitești, erau şi sunt sute şi mii.

Se formă clar în jurul lui un grup literar și artistic din care mai târziu ieşi Societatea „Ileana”. Sub auspiciile lui şi cu a lui cheltuială, apăru revista cu acelaşi nume, revistă la care colaborau cu penelul şi peniţa Vermont, Luchian, Basarab, Artachino şi alţii, iar cu condeiul Ioan Bacalbaşa, arhitectul Ştefan Ciocârlan, o fire artistică care a dispărut de mult din lumea artelor, Cincinat Pavelescu etc…

Opera mai de seamă a grupării a fost aducerea în ţară a lui Sar Peladan, ca să fie un ciclu de conferinţe. Sar Peladan îşi luase numele de Mag şi, pentru ca să reuşească, îşi luase o înfăţişare specială, care atrăgea privirile. Cu toate acestea Sar Peladan era un desăvârşit artist, un critic de artă excelent. El fundase salonul Croix Rose, ca scriitor scrisese multe romane fantastice.

Sar Peladan a fost gustat ca conferinţiar de publicul nostru snob şi asta a pus oarecum în evidenţă revista Ileana şi pe Bogdan Piteşti, care a jucat rolul de amfitrion al scriitorului francez.

Dar până atunci faima lui Bogdan Piteşti era modestă. Lumea îl considera ca pe un om extravagant, care voia să se lanseze prin aceste aere de om ciudat, nedisciplinat, care avea oroare de ordinarul vieţii şi tot aşa oroare de guler scrobit, căci el veşnic arbora o eșarfă în jucul gâtului Atât şi nimic mai mult, afară de colportarea unor zvonuri asupra moravurilor sale. Dar cine să ridice perdeaua vieţii cuiva?

Dar iată că izbucni deodată un mare scandal. Mai mulţi indivizi se plânseră la parchet că au fost escrocaţi de directorul Ilenei, Bogdan Piteşti făgăduindu-le că le va da posturi de casieri, de administratori, de încasatori, şi mai ştiu eu ce la revista lui, le încasase garanţii pe care nu le mai putea da înapoi. Directorul Ilenei a fost arestat şi depus la Văcăreşti. Era prima dată când făcea cunoştinţă cu această închisoare, care mai în urmă i-a devenit familiară.

Toţi prietenii lui erau alarmaţi. Bogdan-Piteşti însă era impasibil. Drapându-se în dispreţul său pentru toate aceste prejudecăţi, el îşi făcea o glorie din faptele lui, mergea la judecătorul de instrucţie cu fruntea sus, cu verbul ridicat, indignat faţă de acei pe care îi sărăcise. În fiecare zi erau scene tragi-comice între Bogdan-Piteşti şi partea civilă, care voia să-l sfâşie. Au fost câteva luni de scandal, apoi lucrurile s-au aranjat, familia lui a despăgubit pe cei păgubiţi care şi-au retras plângerile, aşa că tribunalul în lipsă de reclamaţii a achitat pe Bogdan-Piteşti, redându-i libertatea.

Era în anul 1889. La guvern veniseră conservatorii. Bogdan Piteşti pretindea că ar avea oarecari legături secrete cu guvernul. Şi-a pus așadar candidatura la colegiul al IlI-lea de deputaţi de Olt. Se afirma că îmbrăcat ţărăneşte, cu o cruce mare pe piept, s-ar fi dus în mijlocul ţăranilor cărora le-ar fi spus că e nepotul lui Cuza, făgăduindu-le pământ şi drept de vot. Propaganda lui Bogdan Piteşti, îmbrăcat ţărăneşte, făcută într-un judeţ vecin cu Argeşul, în care nu era ştearsă încă amintirea lui Dobrescu Argeş, a prins. Prefectul Colibăşeanu ştia cum trebuie de făcut alegeri la colegiul al IlI-lea şi nu se interesa deloc de propaganda lui Bogdan Piteşti. Prin administraţie, el dăduse veste ţăranilor că alegerile s-au amânat, iar în ziua fixată ele au avut loc, ieşind bineînţeles candidatul guvernului. Bogdan Piteşti, păcălit, nu se dădu învins. El împinse satele să ceară o nouă alegere. Rezultatul a fost că sătenii din Olt au venit cu miile la Slatina, au stat trei zile nemâncaţi şi plini de indignare în jurul gării, voind să invadeze în oraş, ca să-şi aleagă deputatul lor. Prefectul nu a luat nici o măsură din vreme ca să risipească mulţimea. Agitaţia a ajuns la culme, ţăranii ameninţau oraşul. Atunci a intervenit armata şi s-au tras focuri de salvă în mulţime. Zeci de ţărani au căzut. Bogdan Piteşti bineînţeles era departe. El a fost arestat în Bucureşti şi împreună cu sute de ţărani a fost dat în judecată ca instigator. Procesul însă făcut la Bucureşti a câtorva sute de inşi a ţinut la curtea cu juri vreo trei ani de zile fără a putea fi judecat, aşa că un decret de amnistie a pus capăt acestei tragedii.

Dar viaţa aventuroasă a lui Bogdan-Pitești nu s-a oprit aici. El a mai fost dat judecăţii şi depus la Văcăreşti pentru o nouă escrocherie, la fel cu aceea de la Ileana. A scăpat însă, despăgubind iarăşi pe cei păgubiţi.

Apoi Bogdan-Pitești puse la cale o operă colosală. Era vorba de astădată de a se îmbogăţi. Era pe timpul neutralităţii noastre. Griguță Cantacuzino, cunoscut sub numele de Prensil, vânduse nemţilor gazetele sale „Minerva” şi „Seara”. Pentru ca să mascheze şi mai bine această operaţiune infamă, trecuse de formă ziarul „Seara” lui Bogdan-Pitești. Rolul lui era ca să spurce pe toţi acei care propovăduiau intrarea noastră în acţiune alături de armatele Antantei.

Dar Bogdan-Pitești nu s-a mulţumit cu acest rol scârbos. El găsise momentul oportun ca să-şi pună în practică principiile aşa zis anarhiste, de restituire a bogăţiilor, bine înţeles nu către colectivitate, ci către el însuşi. A început să organizeze şantajuri, începând cu cassa de bancă Marmorosch Blank & Co. Dar de la început i s-a înfundat.

Prins în flagrant-delict, a fost din nou depus la Văcăreşti, judecat şi condamnat. Aici se isprăveşte cariera lui. De atunci el a intrat pentru totdeauna în umbră, dar o umbră foarte somptuoasă, căci de pe urma nemţilor, s-a ales cu atâţia bani încât îşi asigurase o viaţă liniştită, în mijlocul operelor de artă ce a avut bunul-gust de a le strânge. Colecţiunea sa este una din cele mai complete şi mai bine alese. Toţi pictorii şi sculptorii români sunt bine reprezentaţi. Un necrolog ne spune că el intenţiona ca să doneze statului această colecţiune.

Cu toată viaţa lui aventuroasă şi fără scrupule, Bogdan-Piteşti a fost un om de gust şi o fire artistică. S-a înconjurat de artişti şi toată viaţa lui a colecţionat. Ceea ce a lipsit acestui om ca să nu fie în marginile societăţii e, desigur, simţul moral. Lipsit de această busolă, el, sub pretext de o oarecare teorie anarhistă, se socotea deasupra societăţei şi toate regulile dintre oameni le declara prejudecați. El îşi spunea că dânsul e pivotul în jurul căruia se învârteşte lumea. A-şi apropia ceea ce nu-i aparţinea nu era lucru aprehenzibil. Principalul era de a reuşi. Când acest lucru nu se întâmpla, intervenea jandarmul şi punea mâna pe el. Cu ce dispreţ privea el legea şi pe cei ce o aplicau! Puşcăria îi era familiară, era ca la el acasă. Ştia că cu bani se mlădiază asprimele regimului penitenciar.

Ceea ce este curios şi zugrăveşte societatea în care trăim este că Bogdan-Pitești, deşi pus cum am zis în afară de societate, totuşi putu să-şi adune în jurul său o lume de artişti şi de prieteni, fie şi de simpli paraziţi, care îi făceau cor şi-i dădeau iluziunea că trăieşte în sânul societăţei regulate.

Acum a murit. Am crezut util ca să fixez pe hârtie figura acestui om, care în alte timpuri, de pildă în Evul Mediu, ar fi fost un cavaler hrăpăreţ şi aventurier care cocoţat în turnul castelului său feudal jefuia satele, iar la noi ar fi fost un haiduc de codru şi care totuşi la sfârşitul veacului trecut şi la începutul acestui secol a reuşit totuşi să însemneze ceva în lumea artelor şi, în acelaşi timp, în lumea delicvenţilor”.

*** Const. Mille, Lupta, mai 1922

Bogdan-Pitești

Surse:

Adevărul, 1913, 1914

Opinia, 1899, 1913

Universul, 1913

Viața românească, 1960

***

 

Katharine Hepburn şi Spencer Tracy – arta de a trăi dragostea în umbră

Fermecătoarea şi rebela Katherine Hepburn, care a avut de-a lungul carierei 12 nominalizări la Premiile Oscar (din care a câştigat patru), a trăit o emoţionantă poveste de dragoste alături de Spencer Tracy. O poveste care a ţinut 26 de ani; şi prima pagină a ziarelor de scandal…

A avut celebritate mondială, fani numeroşi care au omagiat-o, a strălucit prin inteligenţă şi frumuseţe şi a deţinut recordul la numărul de premii Oscar, precum şi la nominalizări. A fost considerată una dintre cele mai mari actriţe de la Hollywood. Katharine Hepburn s-a impus printr-o siluetă frumoasă, zâmbet cuceritor şi talent în rolurile de comedie.

S-a născut în 12 mai 1907 la Hartford, Connecticut, S.U.A şi a decedat în 29 iunie 2003, Connecticut. De mică dorește să intre în lumea teatrului, iar părinţii nu se opun. Face spectacole de teatru de păpuşi în faţa familei. Avea doar 14 ani cand l-a găsit pe fratele Tom spânzurat, de care se ataşase mult, drept pentru care spune la toată lumea că s-a născut în 8 noiembrie, ziua de naştere a fratelui ei.

Obţine licenţa în istorie şi filosofie, apoi actorie, la colegiul Bryn Mawr din Pennsylvania. Ca să poată juca teatru, face gimnastică, ţine dietă, ia lecţii de dans, canto şi balet. Se căsătoreşte cu un fost coleg de facultate, un docil care nu este împotriva carierei sale de actriţă şi mare stea în devenire, de care „rebela” va divorţa la un moment dat.

Este distribuită într-un spectacol de teatru, joacă pe Broadway. Are succes. O remarcă scenaristul Phillip Barry, dar şansa ei a fost regizorul american de film George Kukor.

Fumuseţea ei marcată de o bizară armonie, cu ochii devoratori şi vocea inconfundabilă, mersul ritmat şi expresivitatea mâinilor, îl determină să o lămurească să intre în lumea filmului. O aduce aproape cu sila pe platourile hollywoodiene distribuind-o în “Motiv de divorţ”.

Fermecătoarea recalcitrantă, nonconformistă şi răzvrătită uimeşte, ba chiar şochează Hollywoodul.

În scurt timp, i se spune “rebela” pentru că, la fel ca şi colega ei de generaţie, Bette Davis, nu voia să se machieze, să facă fotografii, să dea interviuri, să se manifeste ca toate divele de la Hollywood. Nu voia să poarte rochii. Colegii de platou i-au ascuns pantalonii şi a umblat în lenjerie intimă până când aceştia i-au fost înapoiaţi. Totuşi, pe ecran, „nimeni n-a reuşit să fie atât de haios, atât de emoţionant, în acelaşi timp, atât de impresionant“. („The New Biographical Dictionary of Film“)

Dintre filmele celebre pentru care a primit premii Oscar, amintim: “Morning Glory“(1933), „Leul in iarnă“(1968), „On Golden Pond“(1981), „Ghici cine vine la cină“(1967) etc.

Spencer Tracy, fidel amantei, dar cu acordul nevestei

Povestea de dragoste dintre Katharine Hepburn și Spencer Tracy a durat 26 de ani, în umbră, şi a emoţionat o lume întreagă. Pe platourile de filmare, Katharine Hepburn îl cunoaşte pe Spencer Tracy, actorul cu trup masiv ca o sculptură de Rodin şi ochii albaştri, fiul unui şofer de camion, care nu avea farmecul unui Don Juan. De mic, imita ticurile altora, făcea pe clovnul şi maimuţa. Voia să devină medic, nu actor, dar nu-şi termină studiile după ce intră într-o trupă de teatru. Şi de atunci, focul exploziv al rampei îl arde. Până să ajungă în film joacă teatru. Era bun desenator şi a lucrat şi pentru Walt Disney.

S-au întâlnit pe platourile de filmare, fiind distribuiţi ca parteneri. “Domnule Tracy, nu ştiu dacă ai să poţi juca cu mine, mi-e teamă că sunt prea mare pentru dumneata” i se adresează actriţa.

„N-avea grijă Miss Hepburn, te fac eu să pari mică” îi replică Tracy. O palmă a aterizat pe faţa lui de faţă cu întreaga echipă de filmare care era obişnuită doar cu exploziile de mânie ale actorului, nu şi ale actriţei. După momentul de şoc pentru toată echipa de filmare, cei doi actori au izbucnit în râs. Apoi, au devenit cei mai buni prieteni, apoi iubiţi şi amanţi. Amândoi erau firi voluntare, ironice, rezervate faţă de noi cunoştinţe.

La începutul relaţiei lor, amândoi erau căsătoriţi. „Sunt catolic şi nu voi divorţa niciodată. Îi păstrez Loiusei afecţiunea şi respectul meu”, îi spune actorul. Fidelitatea şi statornicia relaţiei lor au oferit lumii fărâme de fericire clandestină şi subiect pe termen lung pentru ziarele de scandal ale vremii. Presa o acuza pe Katy de destrămarea căsniciei. Nici vorbă.

Ingenua soţie a lui Spencer citea presa, era la curent cu aventurile soţului dur cu suflet tandru. Ca să nu sufere Tracy din cauza despărţirii de Katharine, ea refuză timid divorţul şi este de acord ca cei doi protagonişti îndrăgostiţi să-şi continue povestea lor de dragoste mistuitoare în umbră.

Aşteptând în tăcere ca Spencer să ia o decizie radicală privind mariajul lui, Katie a mai trăit nişte aventuri, dar lucrurile n-au mers prea departe. George Stevens, Cary Grant, Howard Hughes sau Leland Hayward sunt pasageri prin viaţa ei sentimentală.

Între idilele paralele, curele ei de singurătate o ajută să descopere toleranţa şi disciplina. În minte îl avea pe Spencer, dragostea îi umplea inima. Timpul trece, totul devine datorie şi aşteptare. Şi nicio promisiune spre biroul stării civile. În cuplu, Katy era cea blândă şi bună, înţelegătoare, feminină, disponibilă pentru bărbatul ei. Deseori Spencer spunea cunoscuţilor: “Katie este o femeie care nu are niciuna din calităţile femeilor”. „Spencer este pentru mine tatăl meu, soţul şi fiul meu,” completa Katie. Nu se arătau în public împreună.

Vremea trece, Tracy nu mai putea să joace, avea pierderi de memorie, uita rolurile. Când bea peste măsură devenea brutal. Se mai îndrăgostea de partenerele din film, de obicei, erau episoade sentimentale sortite eşecului. Katie devenea psiholog, infirmieră, balsam pentru inimă şi minte.

Soţia fericită în film, amanta tristă în viaţă

După 35 de ani de carieră, Tracy face un blocaj renal, o criză de prostată, are tulburări cardiace. Katie îl convinge să joace măcar o dată alături de ea. Sunt distribuiţi în filmul: „Ghici cine vine la cină?“. Demonul jocului muşcă din el. Fiecare secvenţă turnată îl costa fiecare picătură de viaţă. Dialoghistul filmului avusese ideea de a adăuga replica cheie din viaţa şi dragostea lor, pe care trebuia Spencer să o rostească: “Te-am iubit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Te iubesc încă şi azi. Nu mai am, poate, de trăit decât puţin. Dar până la sfârşit îmi voi aminti foarte bine de asta.”

În film, Kate joacă rolul soţiei fericite, în viaţă era amanta tristă. Avea inima plină de amărăciunea că nu va fi niciodată căsătorită cu omul pe care-l iubea. Jucau perfect rolurile de soţi chiar dacă, în realitate, actriţa pica pradă disperării.

Aşa cum spunea în cartea sa autobiografică: „Iubirea nu are nimic de-a face cu ceea ce aştepţi să ţi se ofere, ci doar cu ceea ce eşti pregătit să dăruieşti, adică totul. Ce primeşti în schimb poate varia, fără a avea niciodată legătura cu ceea ce dai. Tu oferi numai pentru că iubeşti şi, pur şi simplu, nu poţi face altfel“.

Katharine Hepburn: testamentul, pisica şi amintirile…

În ultimele două luni înainte de a muri, Tracy locuieşte la Kate. Dorm în camere diferite. În camera lui, Spencer avea un buton la pat, ca să o cheme dacă-i era rău. Într-o dimineaţă, ea l-a găsit căzut din pat. Decedase. Împietrită de durere, cu demnitate, i-a alertat familia, şi mai ales nevasta.

Katharine şi-a jucat până la capăt rolul din umbră. A avut tăria să nu participe la funeralii. Când a fost deschis testamentul, toată averea revenea soţiei şi celor doi copii a lui Tracy, iar o parte din bani ajungeau în conturile fundaţiei pentru copii handicapaţi de care se ocupa soţia lui.

O iubită nu e o soţie, iar o soţie nu e o amantă. Lui Kate i-a rămas pisica pe care o crescuseră împreună şi amintirile…

***

 

Aventurile scriitorului Jean Bart, cel care a împrumutat numele unui faimos corsar. A fost elevul lui Creangă şi a scris primul roman al unui port românesc, portul Sulina.

Jean Bart a murit pe 12 mai 1933...

Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost în copilărie elevul lui Ion Creangă. Botez avea să devină mai târziu ofiţer de marină, colindând toate apele lumii.

 Printre numele elevilor pe care le rostea zilnic dascălul Ion Creangă de la şcoala primară din Păcurari se afla şi acela al lui Botez P. Eugeniu (1877 - 1933). De acest minunat dascăl, şcolarul îşi va aminti, peste ani, cu dragoste şi respect: figura lui blândă şi jovială, aplecată cu îndelungată răbdare asupra micilor învăţăcei, i se va păstra neştearsă în suflet. Odată, iarna, povesteşte Bart, pe vremea când familia lui avea locuiţa în Sărărie, copiii se dădeau cu sania prin faţa bojdeucii învăţătorului lor. Humuleşteanul, văzând că micuţii nu ştiu să cârmuiască sania şi îmboldindu-l amintiri din copilărie, şi-a aruncat pe umeri caţaveica de vulpe şi a dat fuga la portiţă. „Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebuia să cârmim cu piciorul sania la cotitură“, povestea Bart. Elevul lui Creangă, devenit bun cârmaci deocamdată pe derdeluşul copilăriei, era fiul căpătanului de grăniceri Panait Botez. Eugen Botez şi-a petrecut numai o mică parte în acea zonă. După Războiul de Independenţă, familia lui s-a mutat la Iaşi, fapt ce a determinat dezvolarea tânărului. „În copilărie am apucat, încă în viaţă, pe câţiva dintre bătrânii generaţiei de la 48. Apoi mulţi dintre membrii Junimii mi-au fost profesori şi în afară de şcoală“, spunea el. La acele vremuri, tânărul citea „Contemporanul“ din scoarţă în scoarţă, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l înscrie la Şcoala fiilor de militari din Iaşi. La un control, asupra lui s-a găsit „o întreagă bibliotecă de cărţi subversive“. Cărţile i-au fost confiscate şi drept pedeapsă i s-a dat să mănânce doar pâine şi să bea doar apă, fiind băgat la carceră. Eugeniu Botez a reuşit însă să termine însă şcoala militară şi a devenit ofiţer de marină, navigând înclusiv la bordului bricului Mircea. Apoi, a devenit căpitanul portului cosmopolit Sulina. De unde a luat pseudonimul În scrierile sale, Eugeniu Botez a semnat cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. Jean Bart a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord şi schiţa marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin „Europolis“ a lăsat primul roman al unui port românesc, Sulina. Iată cum descrie Jean Bart pe scurt esenţa vieţii portului-vedetă: „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită. Nicio adiere, niciun semn de viaţă, pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantomă“.

sâmbătă, 11 mai 2024

***

 👩Interpretul celebrei melodii „Zaraza“ a cunoscut cele mai înalte culmi ale succesului în perioada interbelică, dar şi cea mai joasă treaptă a decăderii, sub regimul comunist de care s-a dezis. Deşi a murit în uitare şi a cerut să nu îi fie trecut numele pe cruce, 👨Cristian Vasile a câştigat pariul cu eternitatea.

Într-o seară banală de toamnă, în anul 1928, îndemnat de rugăminţile fierbinţi ale amicilor, un modest student la Conservator urcă pentru prima dată pe scena unei crâşme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care cel care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri şi să dăruiască lumii poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, „Zaraza“, a ştiut că iubeşte scena şi nimic altceva.

👨Cristian Vasile s-a nascut pe 8 mai 1908, in Brăila si a fost un cântăreț român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică.

A interpretat celebra piesă 🎙"Zaraza", înregistrată la Berlin, în 1931.

A fost primul copil al familiei Virginia și Gheorghe Vasile.

A fost numit Cristian după numele bunicului, Hristache, tatăl mamei sale. Acesta le-a adus părinților o mare bucurie, mai ales că Gheorghe (tatăl) își dorea foarte mult un băiat, să aibă cine să-i ducă numele mai departe. Când copilul  vea doar patru luni, Gheorghe Vasile, judecător de profesie, a fost transferat de la Brăila la Hârșova, apoi, la scurt timp, la Parchetul Tribunalului din Constanța. Din Hârșova, Gheorghe ajungea din când în când acasă cu o cursă, pe Dunăre, însă din Constanța, cu mare greutate m își revedea familia.

Gheorghe și-a adus în cele din urmă familia aproape, la Hârșova. Pe când 👨Cristian avea un an și șase luni, a venit pe lume al doilea copil m al familiei Vasile. Tot un băiat fost numit Virgiliu, după mama sa, Virginia.

Împreună cu părinții, cei doi copii mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. 

✍"Când îl luau cu ei pe Cristian, spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului «Ultimul trubadur», acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenție, urmărea mișcările dirijorului și se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente.

Acasă punea pe o măsuță din curte o măturică, pe care Virginia o folosea la periatul covoarelor și, alături, făcălețul de mămăligă, apoi se așeza pe scăunelul lui și începea concertul. Era un fel de om-orchestră." 

Cei care îl vedeau se minunau de talentul copilului și-i spuneau mamei sale că micuțul va ajunge probabil dirijor, bun instrumentist sau un mare cântăreț, pentru ca avea miere în glas, așa frumos îngâna tot felul de cântece pe care le auzise în parc.

Anii au trecut, iar 👨Cristian a pășit în clasa I. A început școala la Viziru, județul Brăila, unde tatăl său fusese avansat pe linie judecătorească. Vremurile nesigure ale anului 1914 l-au determinat pe Gheorghe Vasile să-și înscrie copilul în anul următor la o școală din Brăila.

În prima parte a lunii septembrie 1914, 👨Cristian a asistat la un spectacol al unei companii de operetă care l-a impresionat. Printre actori s-a numărat și faimosul Nae Leonard, pe care 👨Cristian l-a urmărit cu mare atenție. L-a marcat vocea acestuia și eleganța costumației lui. Poate că nu degeaba peste ani a fost supranumit "Leonardul muzicii ușoare românești".

Viața liniștită a "orașului cu salcâmi", după cum numea urbea Mihail Sebastian, coleg de clasă cu 👨Cristian Vasile, a fost tulburată însă. Vâltoarea războiului cuprinsese întreaga țară. Gheorghe Vasile a fost concentrat la Brigada 17 infanterie, Regimentul 9 Vânători, cantonat la Balcic. Și-a făcut "botezul focului" la Topraisar-Amzacea. A dat dovadă de mare vitejie. A primit distincția "Coroana României cu spade în grad de cavaler". Regimentul său s-a retras apoi în Moldova. De teama rigorilor războiului și cum Brăila devenise un oraș nesigur, Virginia, surorile sale și cei doi copii ai săi 👨Cristian și Virgiliu s-au refugiat, înainte de Crăciunul anului 1916, la Huși. Au plecat din oraș cu mare greutate, cu ajutorul a doi ofițeri răniți. Au găsit găzduire la Huși la familia inginerului Loghin. În curtea casei, 👨Cristian aduna toți copiii din vecini, "regizând" mici piese de teatru. Pe timpul verii, Virginia și-a luat copiii și s-a mutat la Pogonești.

Aici i-a găsit Gheorghe în pragul Crăciunului. Și-a dus familia la Iași, unde a găsit o locuință temporară. În restaurantele Târgului Ieșilor, 👨Cristian avea să asculte muzica lui Ion Marin, Ionel Băjescu-Oardă și Alfred Pagoni. Vibrația cântecelor "Închide ochii dulci" și "Cărăruie care duci la București" ascultate acolo i-au adus toată viața lacrimi în ochi. Îl duceau cu gândul la ultimele momente petrecute alături de tatăl său. A fost pentru prima și ultima dată când Virginia și cei doi copii au văzut crucea lui Gheorghe, care a căzut în luptele de la Mărășești în după-amiaza zilei de 17 august.

La Brăila, în casa de pe Bulevardul Carol I, astăzi Independenței, 👨Cristian Vasile și-a petrecut a doua parte a copilăriei.

A urmat cursurile primare la Școala nr. 3 de pe Strada Ștefan cel Mare, aproape de Strada Victoriei. Bulevardul i-a servit drept "teren de joacă". După ore, 👨Cristian și Virgiliu, sau Bibi și Pițu, puneau la cale tot felul de jocuri, inspirate din cărțile lui Jules Verne. Organizau chiar și întreceri sportive și, ca să aibă concurenți veritabili, pe banii pe care mama lor, Virginia, li-i dădea pentru covrigi, cumpărau tot felul de obiecte pe care le ofereau drept premii câștigătorilor.

👨Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Așa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greșea notele. Când lecțiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica "Lyra". Dar lui 👨Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului școlii.

Brăilean ca și Jean Moscopol, 👨Cristian Vasile a interpretat șlagăre de mare succes în perioada interbelică. În 1919, după ce a absolvit cursurile primare, s-a înscris la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila. A avut parte de profesori renumiți la mai toate materiile, inclusiv la muzică, unde l-a avut îndrumător pe renumitul Jean C. Andrian.

După ce a absolvit liceul în orașul natal, 👨Cristian Vasile a luat drumul Bucureștilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă și părea neclintit în hotărâre.

În Bucureștiul plin de tentații la fiecare pas, 👨Cristian Vasile a început o nouă viață. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. De asemenea, restaurantele și grădinile de vară faimoase precum "Zissu", "Cina", "Lafayette" și alte câteva precum "La Răcaru", "Băneasa", "La Șosea" ori "Roata lumii" erau la mare căutare.

Aici poposeau seară de seară orchestre care susțineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul "pe nerăsuflate". Pentru un provincial precum 👨Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-și urmeze visul și de a deveni cântăreț de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie și năpastă. A gustat din ambele cupe.

După ce a fost admis la Conservator, 👨Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul, departe de cariera operetistică la care a visat ani de-a rândul.

După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunțat la studenție. Pentru profesorul Vrăbiescu a fost cea mai mare dezamăgire din cariera sa de dascăl. 👨Cristian și-a croit destinul în muzica ușoară. Aborda tangoul și romanța cu mare lejeritate și cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei.

Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul "Răcaru". Student pe atunci la Conservator a dat o veritabilă lecție de muzică pianistului care bâjbâia armoniile, șoptindu-i acompaniamentul corect. 

👨Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon.

Însă după cum se destăinuia 👨Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru "hrana cea de toate zilele". "Nimic din toate astea", ci din "dragoste pentru cântul vocal". A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție.

Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui 👨Cristian Vasile părăseau localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase. 

👨Cristian Vasile a ars precum o flacără.

👨Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. 

✍"Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă." Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”.

După o noapte de cântec, a doua zi "a dat piept" cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. 👨Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: "Ori cu mine, ori cu Răcaru!". Fără să stea pe gânduri, a doua zi, 👨Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic.

Pe lângă vocea catifelată, 👨Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. 

✍"Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe."

👨Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. 

👨Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie "sinceră".

În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. 👨Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire.

Dar pentru 👨Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț 👨Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra-Neamț.

Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr. Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la 👨Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre 👨Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv "Ultimul trubadur".

👨Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.

Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui 👨Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".

Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, 👨Cristian Vasile îi mărturisea dr. Nicu Teodorescu: ✍"Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".

Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări 👨Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.

De-a lungul prodigioasei sale cariere muzicale, 👨Cristian Vasile a înregistrat, pe discuri de ebonită ale Caselor de Discuri Odeon și Columbia,aproape 300 de cântece (câte 2 piese pe disc), marea majoritate fiind tangouri. Multe din aceste piese au fost succese incontestabile în epocă. Faima unora a străbătut nemilosul timp, până în zilele noastre. Poate cel mai cunoscut tango al său a fost celebrul 🎙''Zaraza'', al compozitorului uruguayan Benjamin Tagle-Lara. Textul adaptat al versiunii românești a tangoului nu este o traducere din spaniolă și nu are nicio legătură cu textul original al tangoului uruguayan cu același nume, 🎙''Zaraza''.

Când i-a expirat contractul de la "Răcaru", 👨Cristian a primit salariu dublu la "Grand Restaurant" pe Calea Victoriei. Cum renumitul local "Lafeyette" se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe 👨Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria "Lafayette", acompaniat de orchestra James Cook.

A mai cântat și în grădina de vară numită "La Bufet" din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local "Roata lumii". Fiecare seară era un nou triumf pentru 👨Cristian Vasile. Elly Roman i-a încredințat piesa "Ilona", apoi "Nușa" și "Gândește-te la mine". Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: "Te-aștept diseară-n Cișmigiu", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?", ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă "Nunuța".

I-a încredințat-o lui 👨Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: "În ochii tăi fermecători", "Pe boltă, când apare Luna", "Aprinde o țigare" și multe altele.

Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de 👨Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fost adus din străinătate.

Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneția. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, "singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat". Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu.

În scurta perioadă cât a stat cu ei, 👨Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.

Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe 👨Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața "trepidantă" și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.

Când s-a simțit în putere a plecat din nou la București. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în țară.

A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la București și a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cișmigiu. Respira însă greu și obosea, slăbise foarte mult și abia se mai ținea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.

Femeia de lângă el l-a părăsit. L-a anunțat pe un prieten de-al lui 👨Cristian, un anume Heimovici, să vină să-l interneze deoarece are febră tifoidă. A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era șeful judecătoriei locale. Aflând de noua năpastă care s-a abătut asupra fiului său, Virginia a plecat de la Predeal pentru a fi lângă băiatul său. Cu mare greutate familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar "la negru". Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.

✍„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii ușoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puțin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deși i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziție orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziți. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune Virgiliu Vasile, fratele diseurului, care i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit 👨Cristian.

Vremuri grele aveau să vină în familia Vasile, Virgiliu a fost scos din magistratură în urma unei reorganizări și a fost nevoit să se ocupe cu diferite activități, departe de pregătirea lui profesională, pentru a-i putea procura medicamente fratelui său. Ulterior și-a vândut chiar și mobila din sufragerie și dintr-un dormitor pentru a cumpăra doctoriile necesare. Apoi, Virginia a început să împletească mileuri și pulovere ca să facă rost de bani.

Când starea i s-a ameliorat, 👨Cristian a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Timpul trecea greu în lipsa unei activități. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viață unei echipe de teatru.

A căutat amatori, a făcut o selecție, a format o trupă, asumându-și rolul de regizor, solist și director de scenă. Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate a pus în scenă "Năpasta". A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaționați minute în șir, 👨Cristian amintindu-și astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor. Dar activistul de partid i-a pus din nou "bețe în roate".

L-a sfătuit să înființeze un cor muncitoresc și să aibă în repertoriu piese închinate lui Stalin. N-a avut încotro. A muncit mult cu ansamblul coral, în săli neîncălzite. S-a îmbolnăvit din nou. 

Se spune că a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, 👨Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte.

Când și-a revenit, a lucrat o vreme pe șantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaș. S-a întors apoi în Capitală, unde s-a angajat la Circul de stat, prezentator de programe. A căutat însă un serviciu mai liniștit și a găsit un post de regizor la Teatrul de păpuși "Țăndărică". Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu.

S-au mutat la Piatra-Neamț, el ca regizor, Rada sufleur, apoi s-au 💑căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat și 👨Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalația cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă.

Căutând un loc cu o climă propice, Rada și 👨Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, 👨Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi.

La Sibiu, 👨Cristian și-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.

Asa cum si Carlos Gardel a fost amintit in diverse piese literare sudamericane (Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Gabriel García Márquez - in romanul Iubirea in vremea holerei), 👨Cristian Vasile a devenit si personaj literar, in povestirea "Zaraza", de Andrei Ruse. Datorita succesului acestei povestiri pseudo-documentare, a devenit mai apoi și personaj de film "Supraviețuitorul", de Sergiu Nicolaescu) si de teatru (La vulpea roșie, de Pușa Roth).

👩Data viitoare va voi spune povestea Zarazei...😊